Nu mi-am dorit să iasă o asemenea parodie, însă prin natura împrejurărilor şi spre ruşinea mea (citate din film) mi-a ieşit o anchetă demnă de Kafka. Ce a iesit şi ce nu a ieşit puteţi vedea în materialul de mai jos (durează doar trei minute, însă finalul este emotionant).
Căutând Casa Memorială “Mihail Sebastian”, am întrebat în librărie, am întrebat două persoane pe stradă care m-au trimis pe strada Mihail Sebastian de unde, total pierdut, am început să filmez, exclusivitate evident www.adrianciubotaru.ro:)
Concluziile, spre ruşinea lor şi a mea, le tragem fiecare:

Sunt unul dintre acei bărbaţi care adoră să fie neraşi. Mă simt mai bine în pielea mea, am impresia că sunt mai aproape sursele naturaleţii mele şi-mi place zgomotul ţepilor când trec mâna prin ei.

Când lucram, mă bărbieream duminică seara pentru a fi proaspat la birou luni dimineaţa şi trebuie sa astept miercuri sau joi ca să mă simt nebărbierit din nou. Vineri era vârful carierei ţepilor mei.

În genere, mă simt gol şi stângaci când sunt proaspăt ras. Ca şi cum aş purta un costum (a cărui culoare deja nu-mi place) având un număr mai mic. Îmi pare uneori castrant, alteori efeminat, însă aproape întotdeauna ca un compromis social.

În majoritatea mediilor sociale dă bine să fii un bărbat prezentabil şi proaspăt ras, iar aspectul nebărbierit este asociat cu şi denotă neglijenţă, ritualuri suspecte de igienă, lipsă a stimei de sine şi a respectului pentru ceilalţi (de vreme ce le oferi o privelişte necivilizată şi nu respecţi uzuanţele sociale).

Sunt sigur ca studenţii care se prezintă bărbieriţi la examene iau în medie note mai mari decât colegii lor nebărbieriţi. Sunt convins că un agent de vânzări proaspăt ras încheie mai multe contracte, însă nu pot accepta prejudecăţile pe care un model cultural european încurajează asupra obiceiului de fi şi a sta neras.

Petrul cel Mare a impus boierilor săi să-şi taie barba dupa moda europeană, asociem bărbaţii care poartă mustaţă cu un stil revolut, chiar retrograd şi majoritatea personajelor negative din filme nu par a se bărbieri zilnic.
[În paranteză fie spus, eroii negativi tind să fumeze mult – un alt obicei social pe care mainstream-ul cultural tinde să-l marginalizeze.]

Oficial, oamenii politici sunt proaspăt raşi în toate apariţiile lor. Prezentatorii de ştiri trebuie să apară proaspăt bărbieriţi, la fel cum acest cod implicit se aplică şi profesorilor.
În general, figuri ale autorităţii. Oameni a căror carieră depinde de credibilitatea lor publică, oameni care arată că respectă şi perpetuează o anumită ordine socială deja instaurată.

La celălalt capăt, ar fi anumite categorii sociale mai fluide şi asupra cărora faptul de a fi nebărbierit nu este atât de hotărâtor în a stabili gradul de legitimitatea publică a unei persoane. Artiştii (rock, rap – nu vom vedea niciodată un cântareţ de muzică populară neras), unele staruri, preoţii ortodocşi ş.a.

Dincolo de aceste excepţii, rămane ideea că a fi proaspăt ras este asociat conformismului, pe când a te purta neras este un semn de nonconformism. Dincolo de acest binom, nebărbieritul este asociat paturilor sociale inferioare (în mediul rural există mai mulţi bărbaţi care nu se rad zilnic decât în mediul urban, există mai mulţi zidari nebărbieriti decât ingineri etc.) acolo unde anumite mecanisme de prohibitive n-au pătruns atât de bine.

Ce se întâmplă de fapt? A te bărbieri, la origine, este un act de civilizaţie. E nevoie să faci parte dintr-o cultură care a descoperit metalele, care poate să le prelucreze, să facă aliaje, să le ascută etc. pentru a-ţi permite să te bărbiereşti zilnic. Abia în jurul anilor 3.000 î.e.n sunt datate primele lame din cupru.
O dată rezolvată această problemă, intră în scenă modele culturale, prejudecăţile, tabuurile religioase şi sociale. Dacă în islam bărbieritul este descurajat, iar în cazul iudaismului Tora interzice ca barbaţii să-şi taie părul facial cu lama, creştinismul (cel occidental) a preluat o practică elitistă (doar preotii/calugării se radeau) si-a legitimat-o la nivel instituţional şi popular de-a lungul unui proces ce s-a întins pe mai multe secole.

Ca un mic istoric, egiptenii şi mesopotamienii puneau mare preţ pe barbă, le prindeau în panglici, le ungeau cu uleiuri parfumate etc. Grecii şi macedonenii purtau de asemenea barbă. Abia prin secoul IV î.e.n. este cunoscută ideea lui Alexandru Macedon de-a impune soldaţilor săi să se radă pentru a evita ca într-o încleştare să fie apucaţi de barbă.
Elisabeta I nu suporta bărbile şi a pus taxă pe ele, prin secolul XVIII, obiceiul rasului este constatat a fi generalizat în rândul păturilor superioare europene, iar dupa războaiele napoleoniene barba revine la modă.
Între 1920-1960, în SUA bărbaţii neraşi nu au existat în mainstream. Abia după flower-power şi războiul din Vietnam nerasul a revenit popular. Practic, nici un membru al Congresului sau nici un guvernator nu are barbă sau mustaţă
[sursa: aici]

În mod evident, dincolo de aceste coordinate istorice şi generaliste, a te purta neras depinde de fiecare persoană în parte. Unii se simt bine neraşi, altii proaspăt barbieriţi. Unora le stă bine neraşi, altora nu. Unii sunt stingheri neraşi, alţii par naturali. Lui Băsescu, Nastase nu le-ar sta bine neraşi, lui Gheorghe, Andronic le stă bine.
Printre bloggeri, dacă pe Bobby îl prinde bine aspectul neras, pe Andrei Roşca e greu să ţi-l imaginezi altfel decât proaspăt bărbierit. Este o opţiune culturală, profesională, iar nu una igienică.

Bineînteles, există şi o mulţime de variabile. E posibil ca partenerei tale să nu-i placă să te vadă neras, ţepii tăi îi irită tenul. E posibil ca barba să se suprapună peste nişte considerente estetice (în cazul meu, când sunt ras, pomeţii îmi ies în evidenţă şi par supt la faţă, unii poartă cioc în functie de forma feţei ş.a..)

Un bărbat nebărbierit nu este cu necesitate mai în contact cu sursele masculinităţii sale, depinde de asumarea fiecăruia, însă mie (şi multora) mi-e bine să mă port neras. I rest my case.

M-am trezit cu noaptea în cap pentru a mă ocupa personal de scrierea acestui articol.
– Ai făcut tu asta pentru noi?
– Da, am facut eu asta pentru voi.

Pentru cei care mă citiţi dimineaţa la cafea. Acasă. La birou. Pe banii firmei. Pe timpul dumneavoastră. Ridicaţi mâinile în aer şi ţipaţi!
Contribui cu seninătate la pagubele de miliarde de dolari pe care companiile din toată lumea le suportă din cauza angajaţilor ce îşi folosesc timpul şi internetul la birou în interes personal. Citind bloguri, comentând pe forumuri, rasfoind articole scandal.

M-am trezit cu noaptea în cap pentru a medita asupra unor informatii care, domnelor si domnilor m-au bulversat:
– deşi aproape toate băncile sunt dotate cu camere de supraveghere, 76% din jefuitorii de bănci nu se deghizează
– 86% dintre aceştia nu studiază în avans banca pe care urmează s-o jefuiască
– iar 95% intră într-o bancă cu gândul s-o jefuiască fără să aibă asupra lor saci, sacoşe, orice fel de recipiente pentru eventualele pachete cu bani.

Astfel, e nevoie de câteva minime informaţii şi coordonate pentru a putea jefui o bancă. Liceul terminat, bacalaureat cu note de trecere.

Undeva în State un tip care cultiva marijuana în grădină primeşte un telefon de la poliţie în care i se spune că cineva l-a dat de gol, însă dacă se prezintă la secţie cu toată marfa, nu i se va aduce nici o acuzaţie. Tipul ezită, se gândeşte, rade toată gradina, iar a doua zi se prezintă la secţie regulamentar cu sacii îndesaţi cu marijuana. Mare a fost mirarea poliţistilor când s-au trezit cu el, însă şi mai mare a fost mirarea tipului când s-a trezit săltat fără menajamente. Mai târziu… s-a aflat că telefonul respectiv a fost doar o glumă.

Pare de necrezut, dar asemenea oameni sunt printre noi. Ne servesc la restaurante, ne acordă prioritate, ne plătesc salariile. Ne sunt şefi, colegi de muncă, rude.

Într-o discuţie studentească (cu băieţi si fete) despre sexul oral care s-a prelungit adolescentin de mult, unul din tipi dorind să pună punct vorbăriei, o întreabă pe tipa cu gura cea mai mare (adică cea mai implicată retoric în discuţie):
– Dar tu măcar ştii să o sugi, de tot te agiţi atâta?
– Eu ştiu, dar TU ŞTII?
– Au trecut mulţi ani de atunci, ne povesteşte tipul implicat, însă nici acum n-am găsit o replică la acel răspuns.

O prietenă din facultate îmi povestise cea mai sigură metodă de-a scapa unui viol.
“Te întinzi cu cracii în sus şi-i spui direct: Fute-mă, dar fute-mă bine!”

Nu ştiu cât de eficientă este această metodă şi n-am auzit pe nimeni încercând-o, însă există un viol care mi-a ramas în minte şi despre care aş dori să povestesc aici. Mi-a ramas în minte nu neapărat prin victimă, soţia, ci prin specificul situaţiei în care soţul a fost martorul neputincios la siluirea nevestei sale.

“I-a spus că vrea să facă sex cu ea, iar femeia a început să plângă şi să-l roage s-o lase în pace. Soţul a încercat s-o ajute, dar a fost bruscat de tâlhar, care i-a cerut să stea în pat, cu faţa în jos, ca să nu vadă nimic. Terorizat de cuţitul din mâna lui, barbatul s-a conformat.”
Citat din ştirea completă care poate fi accesată aici.

Există zeci de studii socio-psihologice bine documentare despre viol (care pare a fi mai degrabă o dorinţă agresivă de-a domina victima decât o solutie către împlinirea unor pulsiuni sexuale) şi despre efectele asupra victimei (care este o femeie în 91% din cazuri, în timp ce 99% dintre violatorii sunt bărbaţi), însă în acest exemplu toate nedumeririle mele s-au îndreptat catre participarea soţului.

Ce-a putut să simtă auzindu-şi soţia gemând şi plângând sub presiunea agresiva a unui alt barbat? Cum poţi să-ţi justifici faţă de tine însuţi acel sentiment de neputinţă în a-ţi ajuta fiinţa iubită care suferă lângă tine?

Cei doi soţi au mai rămas împreună dupa viol? Există un reproş al soţiei în acest caz – dincolo de reproşurile pe care inevitabil şi le va face soţul? S-au despărtit, el s-a sinucis într-un final?

Există în acest caz consolarea că a facut tot posibilul?

M-am întrebat mereu cum poţi continua dupa o situaţie de putere în care tu ai fost pe baricada extremă a neputinţei şi a umilinţei. Prizonieri care sunt torturaţi, umiliţi si batjocoriţi, acei deţinuţi politici care erau forţaţi să-şi mănânce propriile fecale, care erau înfometaţi, batuţi şi terorizaţi până erau redusi la o condiţie vegetală, sub-umană.

În acest caz e diferit. Asişti neputincios la condiţia de neputinţă a fiinţe iubite. O situaţie dublă pe care social si psihologic încercăm să o evităm zilnic. Nu vrem să ne simţim impotenti, nu vrem să simţim contrângeri neasumate, forţate, nejustificate. De asemenea, evităm să-i vedem pe cei dragi neputincioşi. Nu dorim să-i stim căzuţi. Nu suportăm să-i vedem plângând, cu atât mai mult nu dorim să-i vedem violaţi, siluiţi, agresaţi şi umiliţi.

Cum poţi trăi cu tine şi cu persoana iubită după un asemenea eveniment? În asemenea cazuri, până unde se duce auto-învinovăţirea victimelor, până unde îi macină ideea că vina a fost a lor, că au meritat o asemenea agresiune, că dacă ar fi fost mai prudente etc.?

Într-o situatie limită de acest gen în care probabil trebui să-ţi distrugi (după ce a fost distrus iniţial de către agresor) eul pentru a pune temeliil unuia nou, a unei noi identităţi, astfel în aceste situaţii există tipare iniţiatice şi simboluri religioase care te-ar ajuta mai mult decât simpla consiliere psihanalitică?
Cât trebuie să uiţi dintr-un eveniment traumatizant pentru a-ţi putea continua viaţa şi a-ţi păstra totuşi convingerea că trauma te-a învăţat ceva?

Căhui – Sunt căhui de somn.

Zurliu – Zurliu mai esti!

Nătăraucă – Te ador, nătărauco!

Canceu – Poate te trezesti cu un canceu peste bot, ce zici?:)

Băbălău – Scuzaţi-mă vă rog, însă cine v-a făcut atât de băbălău?

Acum câteva luni, întru-un restaurant la masa noastră a venit o fată:
– Scuzaţi-mă că vă deranjez…
– Nu, chiar deranjaţi! i-am tăiat-o scurt înainte de a-şi incepe discursul.

Aseară, într-un mic bar a venit o tiganuşă. Ea cerea de mâncare, însă i-am dat un leu doar ca să scap de deranjul priveliştii ei.
Mici detalii, conjuncturi, dispoziţii care mă fac azi să ajut pe cineva, iar mâine să întorc spatele altcuiva.
Aproape toate contactele umane pe termen scurt sunt la fel de superficiale. Nu-şi spune nimeni nici o poveste, nu întinde nimeni nici o mână. E mişcare browniană. Sunt mascote umplute cu pene.

A interacţiona pe termen scurt cu invidizi necunoscuţi nu crează sentimentul unei comuniuni. Cerşetori, agenti de vânzări, indivizi din spatele ghişeelor, colegii de pe ringul de dans nu sunt oameni, nu sunt Ceilalţi. Nu aveti bătăile inimii la unison, sunteţi o statistică într-o statistică. Nu e decât o solidaritate întâmplătoare, nu e decât o comuniune în jurul unui aer respirabil, nu e decât o empatie de doi ochi, două mâini si două picioare.

Te simţi singur printre aceste contacte impersonale, scurte şi vag repetabile. Totul (ceea ce uneori înseamnă o mare parte din viaţă) se petrece în contextul contactelor tale personale şi de lungă durată. Un străin îţi este străin si neimputabil tocmai pentru ca există oameni cunoscuţi, prieteni, fraţi etc. care reglează limita universului tău uman. Dincolo de ei, de cei cunoscuţi şi apropiaţi nu există oameni. Există indivizi, există populaţie, există potenţiali criminali, trădători, există interese. Există muzica neinteresantă a inimilor care nu bat la unison, sunt destinele care nu mă interesează, sunt poveştile altora care nu-şi au locul în scenariul meu.

Nu-mi dau seama daca e ceva general uman sau trăiesc în umbra inerţială unei educaţii prost înţelese, însă simt ca undeva greşesc. Am crescut într-o cultură în care asemănarea mea cu ceilalti este graba către sicriu (chestie cu care nimeni nu-şi bate capul în mod serios), iar cea mai promovat tip de contact cu un străin este întrajutorarea lui. Străinul e cel care îţi cere ajutorul, e cel căzut în prăpastie, e cel care distruge un confort pentru a-ţi măguli stima ajutându-l.

La nivelul rasei umane nu există sentimentul unei familii, intuiţia unui destin comun si nici impresia unei unităţi spirituale pe care unii gânditori s-au străduit s-o găsească. Iar lipsa acestui sentiment spune multe despre spaţiile închise în care ne jucăm povestea.

E normal să existe un cerc afectiv al încrederii în care se situează cei apropiaţi, către care se duce cea mai mare parte a mobilizării noastre ca oameni, însă nu cred că-i firească lipsa de realitate pe care oamenii tind s-o capete (cel puţin în ochii mei, de multe ori).

Unde e poarta prin care un necunoscut intră cu adevărat în povestea ta? Care e mecanismul prin care un străin începe să poarte un chip şi sa devină un punct pe harta ta afectivă? De când începem să ne revedem între noi?