Ar fi interesant de discutat câteva din asumpţiile sale:
– după Razboiul Rece n-a mai rămas nici o alternativă ideologică pentru democraţia liberală.
– de la un prag în sus al bunăstării economice, orice ţară se va îndrepta către un sistem democratic.
– procesul modernizării este unul iremediabil.
– istoria are o direcţie şi e progresivă. Fatalmente, toate ţările vor fi deveni o parte a economiei globale. Globalizarea înseamnă modernizare ş.a.
Perioada Specială sau Período especial en tiempo de paz. Astfel au fost denumiţi anii de criză economică prin care Cuba a trecut după colapsul Uniunii Sovietice în 1991 şi măsurile care au fost luate pentru a depăşi această situaţie. Mai bine spus, astfel s-a numit în mod propagandistic pariul pe care Cuba trebuia să-l facă cu sine pentru a supravieţui.
Pe lângă produse farmaceutice, maşini industriale şi îngrăşăminte chimice, Cuba importa din Uniunea Sovietică aproape tot petrolul de care avea nevoie şi exporta în fosta ţară comunistă aproape toată producţia de zahăr.
Când Uniunea Sovietică a căzut, toate contractele au fost anulate, iar impactul asupra economiei Cubei a fost devastator. Importurile şi exporturile au scazut drastic, iar criza de combustibil s-a făcut simţită în câteva luni. Efectele negative asupra transportului şi a agriculturii au obligat guvernul Cubei să-şi regândească politicile imediate.
A-ţi diminua cu 40% consumul de combustibil în câteva luni este o măsură dramatică specifică unei ţări aflate în război.
În acelaşi timp, imaginându-şi un efect de domino, în speranţa că regimul lui Fidel Castro va cădea după modelul fostelor state comuniste din Estul Europei, SUA şi-a înnăsprit embargoul economic.
Ce a făcut Cuba pentru a depăşi acest impas este o poveste interesantă (dincolo de introducerea raţiilor la produsele alimentare, întreruperea curentului electric la intervale regulate etc.), însă în cazul de faţă vreau să atrag atenţia mai ales asupra schimbărilor în agricultură.
În câţiva ani, Cuba a fost nevoită să treacă (nu fără ajutorul unor specialişti din Australia) de la o agricultură comună unei tări industriale la o metodă de agricultură organică.
Au renunţat la pesticide şi au introdus biofertilizatori. Au renunţat la clasica agricultură intensivă şi au introdus sistemul rotaţiei culturilor.
În lipsă maşinilor, vechile cooperative agricole după model comunist au fost restructurate. S-au micşorat loturile şi s-au format mici intreprinderi “private” în care doar o parte a recoltei revenea statului.
În lipsa mijloacelor de transport, s-au format mici pieţe agro-alimentare în fiecare comunitate asigurându-se astfel 80-100% din necesarul de hrană.
O iniţiativă pe mi-a plăcut în mod special este urban gardening (sunte estimate în jur de 10.000 de grădini urbane în Cuba). Locuitorii oraşelor au fost încurajaţi să planteze legume pe fiecare parcelă de pământ nefolosită. Acum periferiile Havanei sunt pline de asemenea grădini agricole care constituie o sursă de venit pentru multe comunităţi.
De notat că acest model de agricultură urbană nu este folosit doar în Cuba.
Perioada Specială, dincolo de greutăţile economice implicite (scăderea puterii de cumpărare, scăderea calităţii vieţii etc.), a fost pariul pe care Cuba l-a făcut cu sine însăşi. A schimba atât de mult şi de repede obiceiurile de consum ale unei întregi naţiuni este un proces de inginerie socială care, e drept, nu este la îndemâna unei ţări democratice.
Între timp, Cuba s-a reorientat. A început să importe petrol din Venezuela, Uniunea Europeană, în ciuda embargoului, a început să dezvolte relaţiile economice permiţând accesul companiilor europene în insulă, turismul a început să se dezvolte etc.
Perioada Specială este doar unul din cazurile în care nevoia te învaţă şi dincolo de propaganda oficială este riscant să cuantifici avantajele si dezavantajele unui asemenea amplu proces. Când economia ţării este devastată de un embargo şi o dependenţă aproape totală faţă de un furnizor extern, a părut firesc pentru liderii Cubei să încerce să schimbe temeliile industriale ale agriculturii, să implice cetăţenii mai mult in procesul de producţie şi să invite la o agricultură organică susţinută chiar şi în mediile urbane.
În mai puţin de o decadă, Cuba a reuşit acest pariu al schimbării. Agricultura sa, chiar dacă nu este intensivă şi nu doboară recorduri de producţie, este un studiu de caz pentru multe programe şi intreprinderi agricole din toată lumea, iar conceptul de urban gardening, fie doar din motive estetice şi ecologice, a deveni un trend în rândul multor organizaţii de mediu.
[link]
Când citim o ştire de genul “Moscova se opune sancţiunilor împotriva Iranului”, atât Moscova, cât şi Iranul sunt termeni geopolitici. Reprezintă un stat, reprezintă o atitudine pe scena internaţională, reprezintă o entitate juridică, militară, politică şi economică.
Nimeni nu se gândeste că Moscova, cu cei şapte milioane de locuitori, se opune sancţiunilor.
În enuntul “Chişinăul a reluat negocierile cu Tiraspolul” nu întelegem două oraşe ca municipalităţi sau două aglomerări urbane. Înţelegem două simboluri, două state şi pozitiile oficiale ale acestora într-o anumită problemă regională sau internaţională.
Lucruri simple cu rezultate complexe, chestiuni subînţelese, dar explicate pe larg am găsit în cartea lui Klaus Dodds, Geopolitics: A Very Short Introduction.
Aici vreau să dezvolt doar două idei întâlnite în carte: problema hărţilor şi cinematografia geopolitică.
1. Hărţile sunt intrumente ale puterii şi este un lucru comun în multe ţări ca producţia şi circulaţia hărţilor să fie un monopol de stat. În state ca India sau Argentina, hărţile sunt produse de autorităţi militare.
În cazul Indiei, avem problema Caşmirului (dispută cu Pakistan), iar Argentina are o dispută cu Marea Britanie în cazul Insulelor Falkland (Insulele Malvine pentru argentieni).
Insulele au aparţinut Argentinei după câştigarea independenţei, englezii le-au luat in 1833, în anii ’80 Argentina a invadat insulele, englezii au replicat şi au invins. Acum insulele aparţin Angliei, însă chestiunea suveranităţii lor este încă în dispută.
Dacă pentru englezi, insulele sunt doar un punct strategic în sudul Oceanului Atlantic, de cealaltă parte, insulele constituie un simbol naţional. Argentinienii învaţă la scoală că insulele sunt ale lor şi reprezintă o chestiune de mândrie naţională. Orice hartă a Argentinei conţine şi insulele Malvine, iar vremea este prezentată pe posturile tv incluzând bineînţeles şi insulele în cauză.
Plecând de aici se pot face multe paralele. În cazul nostru, harta României este un simbol foarte puternic. Harta României Mari, de asemenea, este plină de semnificaţii şi este folosită de unele partide naţionaliste, de unele reviste şi organizaţii.
De asemenea, la multe posturi tv, vremea este prezentată cuprinzând şi Basarabia.
Manipulând hărţi, manipulezi percepţii.
Un caz interesant unde hărţile au jucat un rol important este Războiul Rece. De exemplu, pentru ca publicul american să înţeleagă ameninţarea sovietică, o hartă normală a lumii nu era deloc semnificativă. Nu spunea mare lucru. Arăta SUA mărginite de două oceane imense, însă la extremitătile celor două oceane (în Japonia şi Europa de Vest) America avea o prezenţă militară destul confortantă pentru siguranţa naţională.
În schimb, când avem în minte harta de mai jos, lucrurile arată altfel. Proximitatea Asiei şi a Americii de Nord îţi sare în ochi. Uniunea Sovietică pare mai apropiată de SUA, iar ameninţările sunt mai mari.
Ţinând cont că rutele bombardierelor şi a rachetelor intercontinentale ruseşti în caz de război total cu SUA erau pe deasupra Polului Nord, toate percepţiile şi strategiile trebuiau conturate în această direcţie. (În nordul Canadei este amplasat şi acum un sistem complex de radare întins pe mii de kilometri pentru a avertiza şi a monitoriza.)
Un alt caz interesant îl reprezintă strategiile militare americane după 9/11. Un strateg american, Thomas Barnett, a observat că ţările cu care America are probleme sunt ţările cel mai puţin conectate la economia globală, implicit ţări cu democraţii instabile sau inexistente.
Harta a devenit foarte populară la Pentagon şi pentru că este simplă.
Avem un centru şi avem o periferie care nu este integrată. În această periferie sunt produşi teroriştii, aici avem toate ţările instabile politic şi economic, în această periferie există cele mai multe din resursele planetei. Astfel, aici ar trebui să se concentreze eforturile SUA.
Miza ar fi, după Thomas Barnett, cum pot fi acele ţări integrate în economia globală (comerţ liber, investiţii străine etc.) şi cum pot ele adera la valorile democraţiei.
Mă opresc aici, căci m-am întins, însă voi reveni cu o analiză proprie dintr-o perspectivă geopolitică a filmelor cu James Bond şi a industriei cinematografice, în general.
Am primit de la redactie şi partea a doua a primei emisiuni indirect, alături şi pe lângă Andrei Roşca.
Ne-au venit câteva idei, ne-am gândit la câteva rubrici şi sunt convins că în curând vom veni cu câteva suprize plăcute, căci trăim nişte vremuri interesante.
Conversatii la o cafea: Adrian Ciubotaru si Andrei Rosca (episod pilot – partea a II-a)
Am început cu Andrei un proiect audio de conversaţii libere. După cum veţi putea asculta mai jos (prima parte), totul este improvizat, spontan, relaxat şi sper că trădează chimia dintre două mari spirite.
Încă n-am stabilit un nume, teme sau subiecte anume, însă cu timpul şi cu ajutorul vostru, cred că putem scoate ceva frumos din ideea aceasta.
Am descoperit recent blogul ascrie.org şi mi-a plăcut. Exerciţii, strategii de scriere şi multe insight-uri.
Tot recent l-am descoperit pe Adam Curtis, un scriitor si documentarist britanic, ale cărui documentare ridică nişte probleme pe care nu le întâlneşti dezbătute prea des în media.
The Power of Nightmares (2004) găseşte nişte asemănări interesante între fundamentalismul islamic şi doctrina neoconservatoare.
The Century Of The Self (2002) este un documentar de patru ore despre legăturile psihanalizei si modalităţile de control social pe care corporaţiile şi instituţiile politice le-au dezvoltat de-a lungul secolului XX.
The Trap: What Happened to Our Dream of Freedom(2007) analizează evoluţia conceptului de libertate în jumătate de secol. Game Theory, John Nash, diferite curente în psihologie, dinamica strategiilor de marketing, antropologie, genetică, Hayek, Fukuyama etc. Un amestec provocator despre care voi scrie, căci mi-am făcut o listă destul de mare cu notiţe şi chestiuni asupra cărora trebuie să mă mai documentez.
Încă o chestie faină descoperită recent este canalul de televiziune al Universităţii California. Aici am descoperit emisiunea Conversations with History unde am găsit interviuri cu istorici, analişti politici, jurnalişti, intelectuali, cadre militare etc.
Emisiunea cu Noam Chomsky ar fi un bun început pentru a vă convinge de calitatea discuţiilor.
În aceeaşi linie am descoperit TEDTalks o serie de conferinţe pe diferite subiecte. Exemple:
Brewster Kahle: A digital library, free to the world
TEDTalks: Dan Dennett (2006)
Thomas Barnett: The Pentagon’s new map for war and peace
Cu greu mi-am putut abţine un râs sănătos citind următorul articol: marius ianuş a cerut bani să scrie pe ROcultura
Articolul este scris de Andrei Ruse şi face referire la Marius Ianuş, nu stiu dacă aţi auzit de vreunul dintre ei, însă acest lucru este mai puţin important pentru lucrurile pe care doresc să le subliniez:
1. Nu este ciudat să ceri bani pentru scrisul tău (e timpul tău, e munca ta), însă este jenant să ceri bani puţini.
Arată cât de puţin îţi preţuieşti munca şi nu motivează pe nimeni să te plătească mai mult.
În mediile astea scrisul e oricum prost plătit. Ori ceri bani frumoşi, ori nu ceri deloc, însă 10 RON pentru un material scris (fie el articol, recenzie, editorial) este ceva rizibil.
2. A doua problemă este un act de ipocrizie: dacă tot aveai o părere proastă despre el, de vreme ce îşi pune filme porno pe blog, de ce l-ai mai rugat să-ţi fie colaborator?
3. A treia chestiune este concurenţa pe o nişă de literatură sau de cultură online a două site-uri sau bloguri colective: Rocultura şi hyperliteratura. În această zonă frumoasă şi creativă în care se pot face multe lucruri interesante, se pot dezvolta destule proiecte onorabile, însă nu se întâmplă nimic, de fapt.
Când ai o echipă de 80 de oameni (!!!), când ai un site de cultură online care poate fi atât de bine targetat, şi te oripilezi că cineva ţi-a cerut bani să scrie, şi te zbaţi la 130 de vizitatori pe zi, ar trebuie să te gândeşti mai bine unde e problema.
Nu mă îndoiesc că mulţi dintre colaboratori sunt oameni care au ce spune, însă impresia pe care mi-o oferă genul acesta de site-uri “culturale” este de lâncezeală, incompetenţă, polemici obscure, lipsă de onoare şi orgolii mari.
Orgolii mult prea mari pentru realizări mult prea mici.