Ce se mai întâmplă cu onoarea?

7156323_4d2783339a_t.jpgOnoarea pare un concept care se învecheşte pe zi ce trece, este apanajul culturilor tradiţionale, în vreme ce în societăţile seculare a devenit o simpla noţiune istorică de găsit în fragmente sociale izolate (armată, anumite minorităţi etnice, lumea interlopă) sau în comunităţi specifice (sudul Italiei, lumea arabă, Japonia).

Avansul modernizării s-a petrecut invers proporţional cu importanţa pe care onoarea a avut în reglarea relaţiile sociale.  Duelurile pe baza onoarei şi reputaţiei erau purtate de aristocraţi, ofiţeri sau tineri cu pană revoluţionară.
Acum “duelurile” sunt rezervate artiştilor hip-hop, oamenilor politici şi jurnaliştilor. În general, domenii în care manipularea intangibilelor este mai urgentă decât în altele.

Expresii ca “onoarea familiei mele” sunt folosite cu precădere în legatură cu evenimente petrecute cu evenimente ce au loc în mediul rural sau în rândul unor minorităţi (machedoni, ţigani etc.), iar formule ca “să-şi spele onoarea” sunt asociate mai degrabă evenimente violente (crime, abuzuri).

“A-i face cuiva o aroganţă” este o expresie folosită de jurnalişti pentru a descifra comportamentul unui Becali, Piţurcă etc. şi are la bază elemente difuze de onoare, reputaţie, aroganţă.

“Am şi eu onoarea mea” este o expresie pe cale de dispariţie, auzită din ce în ce mai rar, iar dacă acum 20 de ani exprima o persoană principială, acum denotă mai degrabă o mentalitate retrogradă.

Dacă în trecut cineva îşi putea spăla onoarea familiei sale (fiica a fost dezvirginată/lasată gravidă în afara căsătoriei) printr-o vendetă personală, acum acest lucru este de neînchipuit fără consecinţe legale.
Unde sistemul de drept a devenit central şi reglează toate infracţiunile, indivizii cu onoarea încălcată se văd privaţi de un răspuns direct şi trebuie să-şi delege statului dorinţa de compensare.

Conceptul de onoare s-a diluat acum în credibilitate, reputaţie, faimă sau ruşine (ai făcut familia de ruşine). Dacă înainte orice infracţiune era o insultă directă la onorea Regelui, acum un stat secular îşi reglează mai impersonal elementele subversive.
În cazul proceselor de calomnie este implicată doar credibilitatea înţeleasă cât de poate de pragmatic: dacă n-am credibilitate, nu pot exercita profesia – jurnalist, politician etc.

Onoarea a scăzut ca pondere în relaţiile umane pe măsură ce eficienţa a fost ridicată la nivel de valoare supremă, iar compartimentarea privat-public a devenit definitorie. Negustorii nu aveau nevoie de onoare, ci doar de solvabilitate şi profit. Dacă, într-o tranzacţie, ambele părţi câştigă, onorea sau virtutea devin chestiuni secundare.
A fi linguşitor la serviciu şi demn acasă nu mai traduce o situaţie contradictorie.

Compartimentarea stimea de sine – una pentru public, una pentru prieteni, una pentru familie – s-a privat-izat atât de mult încât suntem mai toleranţi în a judeca oamenii după compromisurile de onoare.
Am scris mai sus doar câteva gânduri, însă ştiu că s-ar merita o întreagă istorie a evoluţiei conceptului de onoare.

Bloggeri la City FM

Arthur Suciu a avut amabilitatea să ne invite, pe mine şi pe Dragos Butuzea, în emisiunea sa de sâmbătă seara la City FM. S-a discutat relaxat despre bloggeri, despre scris, despre bloguri culturale şi despre aşteptările fiecaruia cu privire la dezvoltarea fenomenului.
Profit de aceasta ocazie pentru a recomanda cartea lui Arthur – se va lansa miercuri, iar mai jos puteţi asculta inregistrarea emisiunii:


Cum se schimbă lumea

Urmăresc de ceva vreme Russia Today site -, nu l-am găsit nici mai obiectiv, nici mai subiectiv decât, să zicem, Fox News (care este republican aproape pe faţă) sau CNN, însă nu mică mi-a fost mirarea să văd cum un site american foloseşte materiale video de pe Russia Today pentru a descrie anumite evenimente ce ţin de probleme domestice americane.

Dacă un grup de americani, neîncrezători în mainstream media, apelează la relatări ale televiziunilor străine – în cazul de faţă, o televiziune rusească, atunci poate nu trăim într-o lume chiar atât de unipolară.

Apropo de asta, uitaţi-vă la sondajul de mai jos:

russianpoll.jpg

Ce filme am mai văzut

95612952_1d719d05e4.jpg

He Was a Quiet Man (2007) L-am văzut săptămâna trecută. Era interesant în felul lui, însă deja am uitat o mare parte din film.

Quid Pro Quo (2008) Un jurnalist în scaun cu rotile descoperă un grup de oameni a caror scop era să ajungă invalizi (invidiau persoanele cu deficienţe locomotorii). Întru-un final, se îndrăgosteşte de o tipă din grupul ăsta şi până la final se mai întâmpă ceva ce merită a fi urmărit, dacă te plictiseşti groaznic.

The Man from Earth (2007) Dacă eşti pasionat de istorie, antropologie sau istoria religiilor, este un film bun. Un grup de academicieni stând de vorbă cu un tip care suştine că are vărsta de 14.000 de ani.

Rope (1948) şi Stranger on a Train (1951) sunt două filme ale lui Hitchcock care-mi lipseau din colecţie. Ambele sunt interesante.

House of Sand and Fog (2003) este un film pe care l-am văzut în Iaşi exact când se lansase şi mi-a rămas în amintire la fel de intens cum l-am simţit acum. E un film trist, o coliziune de destine şi poveşti.
Anumite vise nu pot fi împărtăşite, ar fi rezumatul filmului.

One Point O (2004) despre care apoi am aflat că a fost filmat în studiourile Media Pro, este o coproducţie SUA, Islanda şi România. Este vorba despre un programator care primeşte colete goale şi încearcă să dezlege misterul, însă miza pare a fi mai largă. Anxietate, tehnologie, consumerism, alienare. E un film suprarealist uimitor de bine filmat.
Multe simboluri, multe idei, uneori scenariul e static şi poate plictisi, însă s-ar merita răbdarea.

The Maltese Falcon (1941), clasic cu Humphrey Bogart. Detectivi, o comoară, acţiune. Bun de văzut duminică după-amiază. Nu mai devreme, nu mai târziu.

Ce-am mai găsit despre Eliade şi Culianu

Soţii Eliade au sfârşit în mizerie este un interviu cu Stelian Plesoiu, un informatician român care i-a cunoscut pe soţii Eliade.

A fost Ioan Petru Culianu „discipolul lui Mircea Eliade“? un articol interesant în felul lui scris de Şerban Andronescu – mi-e necunoscut.
În text sar câteva ipoteze inedite. Culianu ar fi un pact cu Diavolul, fiind suspect de impostură şi arivism. Studiindu-l pe Giordano Bruno, Culianu ar fi aflat câteva practici erotice care l-au ajutat pe Bruno să seducă femei influente şi să obţină astfel poziţii importante în societate.

The Untold Story behind the Publishing of Maitreyi Devi, o privire cu aer de exhaustivitate asupra cărţilor celor doi protagonişti, a poveştii de dragoste şi, evident, implicaţiile culturale.

De ce a fost ars trupul lui Mircea Eliade?, articolul părintelui Gheorghe Calciu, pe lângă amintirile legate de întâlnirile cu Eliade, aduce ideea că savantul român a fost incinerat fără consimţământul lui.

Cert este că credinţa intimă a omului Eliade va rămâne mult timp motiv de speculaţie, la fel cum moartea lui I. P. Culianu continuă să trezească interes – un tânăr savant împuşcat ritualic în toaletă cu un pistol de calibru mic.

Închei cu un citat dintr-o scrisoare pe care Culianu i-a trimis-o în 1986 logodnicei sale, Hillary Wiesner:
“Mircea Eliade mi-a spus că în zece ani am să fiu cel mai bun istoric al religiilor dintre contemporani, şi nu glumea, îi cunoştea pe toţi”.