Problema rusească va rămâne întotdeauna un punct sensibil în rândul est-europenilor. Istoria nefericită a interacţiunilor cu Rusia nu poate fi ştearsă. Modul abrupt şi agresiv în care ruşii s-au comportat cu est-europenii a fost pus în practică şi de Rusia ţaristă, şi de URSS, iar acum şi de Federaţia Rusă.
Puterea militară, cartea resurselor naturale, arsenalul nuclear, solidaritatea cu popoarele slave, motive geostrategie şi economice, totul a fost desfăşurat pentru a menţine vecinătatea apropiată sub control rusesc, pentru a legitima intervenţii, presiuni şi anexări.

Într-o lume a ştirilor cu problemele americanilor în Irak şi Afganistan, cu chestiunea terorismului şi a Iranului, războiul din Caucaz a luat publicul occidental prin surprindere.
În continuare voi prezenta versiunea mea asupra a ceea ce s-a întâmplat şi implicaţiile ulterioare.

1.Noi dimensiuni ale politicii ruseşti. Într-un discurs din 2005, Putin afirma că cea mai  mare catastrofă geopolitică a secolului XX a fost colapsul Uniunii Sovietice, iar desfăşurarea evenimentele recente arată destul de clar ce a dorit să spună.
Preşedintelui Medvedev a declarat săptămâna trecută că este obligat prin Constituţie să apere – prin forţă militară – viaţa şi demnitatea cetăţenilor/etnicilor ruşi, chiar şi pe teritoriu străin.
Mesaje clare către fostele republici sovietice. Noii lideri pro-occidentali Ucraina şi Georgia au fost salutaţi în Europa şi America drept un câştig al democraţiei, în vreme ce Rusia a tratat situaţia drept o incercuire ideologică şi geostrategică.

2.Rusia are destule probleme.
Un declin demografic destul de abrupt – populaţia se împuţinează cu 700.000/an.
Speranţa de viaţă este foarte scăzută: în jur de 60 de ani în rândul bărbaţilor – mult în urma ţărilor baltice, Ucrainei sau a României. În urma unor ţări ca Algeria, Egipt, Columbia.
O economie bazată pe resurse naturale (petrol, gaze naturale) finite.
Dependenţă de capitalurile occidentale.
Slabe investiţii în noile tehnologii.

3.Georgia are doua regiuni Abhazia şi Osetia de Sud care în urma unor războaie separatiste şi-au câştigat de facto independenţa (nerecunoscută internaţional) cu sprijinul forţelor de pace ruseşti.
Ruşii şi-au impus oameni în administraţiile locale, au oferit paşapoarte ruseşti şi au incurajat rebelii către agresiuni împotriva Georgiei (atacuri în satele de la graniţă, şicanarea cetăţenilor georgieni).

Au existat destule tensiuni în anii trecuţi. Rusia a impus restricţii la produsele georgiene, a inchis graniţa, a expulzat cetăţeni georgieni din Rusia, şi-a tăiat legăturile aeriene şi poştale cu Georgia, şi-a rechemat ambasadorul de la Tblisi etc.

În 8 august, Georgia atacă şi bombardează capitala Osetiei de Sud, iar Rusia intervine militar motivând genocidul, victime în rândul forţelor de pace ruseşti şi restaurarea ordinii.
A oferi paşapoarte ruseşti, a inventa cetăţeni şi apoi a interveni militar nu este o tactică nouă. Germania nazistă şi-a legitimat astfel intervenţia în Cehoslovacia, cu singura diferenţă că în Regiunea Sudetă chiar existau etnici germani.

Georgia nu este uşă de biserică, însă în mod clar răspunsul militar disproporţionat a fost o pedeapsă pentru politicile sale pro-americane.

4.Resentimentul rus. Mulţi ruşi s-au simţit umiliţi de modul cum războiul rece s-a terminat. Colapsul URSS a fost văzut de propaganda americană despre o victorie directă a SUA şi a aliaţilor săi.
Intervenţia americană în Balcani, aderarea la NATO ale fostelor ţări membre ale Pactul de la Varşovia. politica externă neoconservatoare care nu a văzut nici un rol pentru Rusia în problemele internaţionale, avertizările condescendente ale Occidentului cu privire la corupţia şi nerespectarea drepturilor omului în Rusia, toate acestea au creat condiţiile unor sentimente anti-occidentale care au coincid cu renaşterea naţionalismului rus în ultimii ani.

Există o tentaţie extrem de mare de a arăta cât mai repede şi cât mai agresiv că Rusia a revenit la statutul de mare putere.
Sunt destui generali ruşi care prevăd că un război cu SUA este inevitabil în următorii de 10-15 ani, iar ideea că America este cel mai mare duşman al Rusiei este destul de comună în rândul ruşilor.

5.Diviziunile europene. Franţa şi Germania (cel mai mare dependent de resursele ruseşti) au format nucleul european care s-a opus începerii procedurilor de aderare ale Ucrainei şi Georgiei la Summitul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008.
Apropo de Germania, puteţi citi un interviu jenant al fostului cancelar Schröder despre situaţia din Caucaz.

Italia de asemenea este lipsită de intransigenţă cu privire la Rusia, în vreme ce Noua Europă – ţările din Centrul şi Estul Europei – sunt adeptele unei linii mai agresive faţă de Rusia.
Marea Britanie, cel puţin la nivel de MI5, şi-a revizuit complet politica faţă de Rusia în urma incidentului Litvinenko.
În afara terorismului şi proliferării nucleare, Rusia este considerată a treia ameninţare la securitatea Angliei.

Există totuşi o linie tradiţional prudentă a europenilor faţă de Rusia, a nu stârni gigantul rus, a nu irita Rusia etc. cu privire la arsenalul nuclear şi dependenţa energetică.
După sentimentele est-europene, orice atitudine NATO cu privire la Rusia este prea blândă în condiţiile în care Europa îşi riscă securitatea energetică, iar o atitudine conciliantă poate încuraja la alte agresiuni.

6.America aliată a Georgiei a părut destul de ezitantă în a risca o confruntare cu Rusia în Caucaz. În afara discursurilor, a lobby-ului mediatic şi demararea ajutoarelor umanitate, SUA şi-a arătat limitele puterii sale de reacţie şi viziunea îngustă asupra micro-conflictelor.

7.Observaţii pe marginea conflictului:
– operaţiunea rusă a fost îndelung plănuită. O asemenea ofensivă terestră şi aeriană nu poate fi pusă pe roate în câteva zile, mai degrabă în câteva săptămâni sau chiar luni.
– există o idee greşită că Mikheil Saakashvili s-a pripit în intervenţia armată. Au existat destule provocări anterioare conflictului, iar dacă nu se întâmpla acum, Rusia tot va fi găsit motive de intervenţie militară.
– m-a bucurat vizita preşedinţilor Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Ucrainei şi Poloniei la Tbilisi în semn de solidaritate. Bush n-a ştiut să ofere un asemenea semnal, deşi simbolic vorbind, există un bulevard in capitala Georgiei care îi poartă numele.

8.Propagandă a existat de ambele părţi. Georgia a reuşit să atragă atenţia comunităţii internaţionale asupra problemelor regiunii, Saakashvili a apărut zilnic la CNN cu declaraţii alarmiste într-o engleză curată.
Rusia nu a mizat pe o imagine de băiat bun, a dorit să impună respect şi teamă.
Au accentuat pagubele civile din capitala Osetiei de Sud şi, deşi au anunţat de câteva ori că se retrag, şi-au folosit răgazul pentru a distruge cât mai mult din infrastructura militară si economică a Georgiei.
Un exemplu de propagandă care mi-a sărit în ochi a fost oraşul Gori. Unii au spus c-a fost bombarbdat masiv de avioane ruseşti, alţii că este aproape în întregime distrus, în timp ce ruşii şi-au prezentat propria versiune.
Presa rusă a reactivat deja tiparele sovietice care vedeau în orice conflict o instigare a SUA.
Alte mostre de propagandă: 1, 2.

9.Probleme ruseşti. Sprijinind independenţa celor două provincii, Rusiei îi va fi greu să justifice ce nu oferă acelaşi tratament Ceceniei, Inguşeţiei şi altor republici musulmane din interiorul Federaţiei Ruse.
Moscova îşi epuizează treptat capitalul de credibilitate în rândul lumii şi riscă o izolare diplomatică.
Poate că o intervenţie armată prezentată în cheie naţionalistă deturnează atenţia de la probleme sociale şi economice ale Rusiei, însă cu siguranţă nu le rezolvă.

10.Implicaţii pentru Estul Europei.
Azi Georgia, mâine Ucraina. Georgia trebuie să fie un exemplu pentru toate ţările din fosta zonă de influentă sovietică şi nu ar fi de mirare ca în curând Moscova să instrumenteze forţe patriotice care să justifice o intervenţie rusească în sudul şi estul Ucrainei (populaţie majoritar rusă).

Odată cu angajamentele NATO pentru securitatea Europei de Est, Rusiei îi vine mai greu să intimideze ţările baltice, Polonia – care s-a grăbit să accepte amplasarea scutului anti-rachetă – sau Ucraina, însă presiunile şi ameninţările nu vor înceta.
Trebuie creat un model de securitate pentru a preveni ca scenariul georgian să se repete în Crimeea sau în Transnistria, iar impresia mea este că Rusia este o parte a problemei, iar nu soluţia.

Am fost uimit să văd comentarii naţionaliste pe bloguri ruseşti, viziuni anti-occidentale dezbătute pe Youtube (aici) şi multă manipulare de o parte şi de alta.

O vorbă mai veche spune că Rusia nu poate avea la graniţele sale decât vasali sau duşmani, să fie oare adevărată?

Două camere cu doi indivizi în cadrul unui experiment psihologic. Un individ era simpatic, iar celalalt antipatic – contrazicea, folosea multe propoziţii negative, manifesta un ton neutru al vocii etc. Mai mulţi subiecţi intrau pe rând în cele două camere şi interacţionau cu cei doi indivizi.
Indivizii erau instruiţi să facă anumite gesturi în timp ce vorbeau cu subiecţii. Se scărpinau în ureche, schimbau poziţia picioarelor, se întindeau într-un anume fel, îşi sprijineau barbia în palmă etc.
La finalul experimentului s-a observat că subiecţii tindeau să-l imite pe cel simpatic în timp ce în cazul celui antipatic, acest fenomen nu se petrecea.

Când li s-au arătat casetele, subiecţii au fost uimiţi. Niciunul dintre ei nu şi-a dat seama despre tendinţa de-a imita gesturile celui simpatic. Mirroring este procesul prin care copiem gesturile celuilalt în timpul interacţiunii. Este o încercare de sincronizare, un dans al comunicării prin care ne exprimăm dorinţa – de cele mai multe ori inconştient – de a intra în raport cu ceilalţi într-un mod afectiv şi empatic.

Când mergem pe stradă alături de cineva tindem să ne potrivim paşii cu celalalt. Când facem dragoste ne sincronizăm mişcările si ritmul respiraţiei cu partenerul. Amintiţi-vă de exerciţiile pentru femeile gravide când soţul este instruit să numere şi să respire alături de ea în timpul contracţiilor.

Cea mai mare parte din schimbul de informaţii în timpul unei interacţiuni umane se bazează pe semne non-verbale le emitem şi pe care încercăm să le decodificăm. Avem instrumentele să interpretăm mii de expresii faciale si sute de posturi ale corpului, însă nu întotdeauna suntem conştienţi de acest lucru.

De câte ori n-am simţit faptul că o anumită persoană ne este antipatică fără să ne dăm seama de ce anume?
“Nu ştiu de ce, însă nu-mi inspiră încredere”

Un zâmbet fals, o postură ciudată, arogantă a corpului, un mers sau un ton anume al vocii pot face diferenţa la o primă întâlnire, la o negociere sau la o partidă de sex.
Apropo, un zâmbet fals este dezvoltat folosind mai mulţi muşchi ai feţei decât în cazul unui zâmbet veritabil. Dacă obosim zâmbind prea des, ar trebui să ştim de ce.

Majoritatea gesturilor, majoritatea gândurilor pe care le dezvoltăm, deşi fac parte dintr-un repertoriu privat sau intim, au ca ţintă şi miză dorinţa noastră de acceptare socială. Dorinţa de comunicare, dorinţa de a plăcea şi nevoia de a fi acceptat într-un anumit grup, de anumiţi oameni.

Actul de a convinge pe celălalt nu este unul raţional, iar acest lucrul îl ştiu cei din publicitate, îl ştiu strategii politici, iar într-o măsură sau alta, o ştim cu toţii. Nu poţi persuada pe cineva, nu poţi face o vanzare dacă semnalele tale îţi contrazic propriul discurs.

Leo Strauss credea în anii ’50 că relativismul secolului XX (incluzând scientismul, istoricismul) este vinovat de deteriorarea societăţii moderne şi de insuccesul politicilor liberale. În Cetatea şi Omul, plecând de la Republica lui Platon, Strauss se întreabă dacă nu cumva fiecare guvernare are nevoie de câteva mituri – minciuni nobile – pentru a menţine coeziunea societăţii şi a oferi membrilor ei un scop general.

Great Society era un program de măsuri iniţiat de administraţa Johnson – continuat de Ford şi Carter – menit a rezolva problemele drepturilor civile, combaterea sărăciei, reformarea sistemului sanitar şi a educaţiei. Printre criticii acestui program s-au numărat şi o serie de tineri intelectuali, apoi politicieni, care sunt văzuţi drept iniţiatorii mişcării neoconservatoare care acum domină politica americană.

În critica politicilor liberale din anii ’60 şi ’70 – care nu au reuşit să evite căderile sociale, să prevină sărăcia şi infracţionalitatea crescândă – neoconservatorii şi-a găsit legitimitatea ideilor lor.
Au criticat ideea liberală că societatea este bazată pe credinţa în libertatea individuală argumentând că tocmai această libertatea subminează orice bază morală a societăţii. Când invidizii sunt liberi, îşi urmează propriile scopuri egoiste, iar acestea duc la o stare de conflict. Suspiciunile lor de îndreptau câtre optimismul liberal şi îşi enunţau criticile cu privire la bazele filozofice ale ideilor liberale.

Dorinţa lor era să oprească dezintegrarea socială prin descoperirea unor mituri şi găsirea unui ţel comun la nivel de societate şi nu le-a fost greu să resemnifice ideea Americii ca naţiune unică şi agent al binelui al cărui rol este de a lupta împotriva răului în lume.
Acel rău era Uniunea Sovietică, iar acest focus de politică externă putea reda americanilor încrederea în sine (pierdută în Vietnam şi în eşecul politicilor liberale din anii ’60 şi ’70) şi îi putea uni sub sceptrul singurei forţe a binelui în lume.

Aceşti tineri neoconservartori au avut prima şansă de a-şi pune în practică ideile în timpul administraţiei Reagan. Pe atunci, politica externă americană era structurată pe ideile lui Henry Kissinger. Un tip pragmatic, bun negociator, nu credea în mesianisme, iar demersurile sale se bazau pe considerente practice, iar nu ideologice. A instrumentat SALT ce a dus la destindere a relatiilor ruso-americane şi tot el a iniţiat apropierea de China comunistă

Neoconservatorii din administraţia Reagan – acelaşi Dick Cheney, acelaşi Donald Rumsfeld – nu au mai agreat această linie diplomatică de compromis şi pragmatism şi au făcut tot posibilul pentru a institui o nou mesianism a politicii externe americane. Uniunea Sovietică era răul absolut, iar rolul SUA în lume este să lupte în numele binelui, să răstoarne dictatorii şi să instituie democraţia în lume.

Ideea lor centrală în anii ’80 era că ruşii nu respectă tratele de neproliferare, se înarmează feroce, iar ţelul lor este să atace America. Toate rapoartele CIA care indicau o Uniune Sovietică în prag de colaps financiar erau ignorate, iar neoconservatorii au reuşit în ultimii ani ai lui Reagan să imprime administraţiei sale o linie mai intransigentă în relaţia cu Uniunea Sovietică.
Unul din miturile neoconservatorilor este contribuţia lor majoră la căderea Uniunii Sovietice – iar nu erodarea sistemului din interior.

În anii ’90, răul a fost repede găsit în persoana lui Saddam Hussein şi în terorismul islamic. Dictatorul irakian a fost răsturnat în 2003, iar terorismul islamic constituie pericolul central pentru ordinea lumii civilizate în fruntea căreia se află SUA.
Lui Saddam i s-au trecut cu vederea masacrarea diferitelor populaţii şi nerespectarea drepturilor omului,  nu i s-a iertat politica sa anti-americană şi invadarea Kuweitului, însă abia în anii 2000, o dată cu revenirea neoconservatorilor la putere, s-a dorit cu adevărat înlăturarea sa.

Mitul terorismului islamic este unul fascinant. S-a exagerat în mod continuu forţa şi unitatea sa, s-a diminuat rolul pe care politicile Vestului l-a avut în stârnirea diferitelor fanatisme şi în finanţarea diferitelor fracţiuni. Jihadul musulman nu este o idee care însufleţeşte în mod unitar şi constant lumea musulmană, iar forţa acesteia a fost în permanenţă exagerată de neoconservatori pentru a menţine un focus al politicii externe şi a legitima acţiuni militare care conform dreptului internaţional se califică drept agresiuni.
Nici acum la 5 ani de la invadarea Irakului nu există dovezi ale legăturilor între regimul laic al lui Saddam Hussein şi extermismul islamic al Al-Qaeda.

Al-Qaeda este o grupare teroristă finanţată în mare parte de Osama Bin Laden – care nu este capul mişcării – care, în ciuda atentatelor din anii ’90 din Egipt şi Algeria, nu a reuşit să convingă populaţia musulmană de legitimitatea idealului său suprem – instituirea unui stat islamic.
Liderul său spiritual este Ayman al-Zawahiri.

Înainte de atentatele de la WTC, Al-Qaeda era o mişcare extermistă, destul de ecletică cu câteva tabere de antrenament în Afganistan care se bucura în mod evident de protecţia talibanilor. Bombardaseră cu câţiva ani înainte câteva ambasade americane, avuseseră centrul de operaţiuni în Sudan, iar acum fugiseră în Afganistan unde îşi încercau propria resurecţie.

În aproape şapte ani de operaţiuni militare în Afganistan, nu a fost capturat nici un membru Al-Qaeda (dovedit ca fiind) nu neapărat pentru că nu se doreşte neaparat acest lucru, ci pentru că gruparea nu este atât de extinsă şi organizată pe cât se crede. E formată din mercenari plătiţi, fanatici din diferite ţări musulmane şi mă îndoiesc că logistica oferită de banii lui Bin Laden a putut instrumenta atacurile din septembrie 2001.

Ridicarea unei grupări extermiste islamice la un nivelul răului absolut a putut legitima controversata politică americană a războiului preventiv care are în spate asumpţia că poţi interveni militar împotriva unei grupări sau a unui stat pe baza ideei pericolului pe care acestea le pot constitui într-un viitor oarecare.
Ideile neoconservatoare s-au bazat pe o politică a fricii, pe o idee imaginată a terorii pe care societatea occidentală trebuie să o resimtă pentru a rămâne unită.
Astfel, s-a creat mitul unei vaste retele internaţionale de terorism a cărei luptă globală încearcă să submineze fundamentele lumii civilizate. Când cetăţenii nu mai rezonează la idealurile şi promisiunile politicienilor clasici, este nevoie de un nou tip de politică bazat pe frică şi teroare.
Cine îşi imaginează cele mai sumbre ameninţări, acela va câştiga.

Noul tip de politică neoconservatoare încearcă reintroducerea categoriilor morale de bine şi rău în acţiuni precum embargou economic, atacarea unui stat fără acceptul Consiliului de Securitate al ONU şi falsificarea de dovezi, iar când aceste distincţii sunt folosite în mod unilateral şi obtuz, în mod cert lumea nu va deveni mai sigură.

Ca să nu risc cuvinte mari, afirm în încheiere că nu cred că autorităţile americane sunt inocente cu privire la atentatele de la 11 septembrie, la fel cum nu cred într-un război al ciocnirii civilizaţiilor.

A se vedea/citi:
No End in Sight (2007)
The Power of Nightmares: The Rise of the Politics of Fear (2004) – fragment YouTube

Web of Deceit: The History of Western Complicity in Iraq, from Churchill to Kennedy to George W. Bush
by Barry Lando – link amazon
Endgame: Blueprint for Global Enslavement (2007) – link YouTube