Că e bine realizat… mă rog, asta a devenit o inginerie, un skill. Se poate spune că inclusiv skilul a devenit rutină, adică ceva de care adevărata artă fuge.
La prima vedere atitudinea este una de investigaţie psihologică fină…
Dar dacă stai să te uiţi un pic observi că autorii filmului cam reinventează roata. Păi se poate vedea cum ideea de bază este aceeaşi cu cea enunţată cu 2 000 şi ceva de ani în urmă de Aristotel şi dezvoltată în detaliu de Freud acum 100 de ani.
Acum a pretinde o nu ştiu ce profunzime psihanalitică cu tentă de autoanaliză de la nişte circari este un pic cam forţat.
E adevărat că unii dintre ei cam merg pe la psiholog dar viaţa vedetelor de la Hellywood nu este un de psiholog ci de bussinesmani. Cam toţi ştim ce înseamnă asta. Dar pentru omul de rând neşcolit o doză mică de psihanaliză e ca pâinea caldă. Se vinde.
Ideea de bază cu care rămâne spectatorul este aceasta: „cu toţii suntem supăraţi pe lumea exterioară dar vina pentru asta ne revine tot nouă”. Iată cum Hellyoodul mai scoate ceva bine subvenţionat de autorităţi: „răul din lume nu există: e doar în mintea noastră”. Cu asta rămâne în minte spectatorul. Regizorul şi-a luat banul pentru că povestea lui a adus în săli robii dispuşi să se îmbete cu poveşti de adormit copiii şi să uite de situaţia lor. Autorităţile îi pot parazita mai liniştite ştiindu-i în plină transă autoanalitică. E normal ca guvernul SUA să subvenţioneze astfel de producţii, nu?
Că şi noi avem o doză de vină asta e adevărat. Numai că trebuie menţionat că există grade diferite de vină personală a fiecăruia direct proporţional cu puterea pe care o deţinem. Un homeless a cărui situaţie se datorează şi faptului că autorităţile au decis ca investească în războaiele din Irak şi Afganistan nu mai poate spune că poate fi vina lui pentru faptul că şi-a pierdut motivaţia de lupta pentru viaţă şi a căzut pradă depresiei sau schizofreniei. Dar cea mai mare vină e tocmai a autorităţilor care cheltuiesc cam 1 milion de dolari la fiecare 3 secunde în războaiele din Orient. Nu, nu. Viaţa lui grea şi stresantă nu se datorează lui însuşi ci a celor care îl storc în viaţa de zi cu zi pentru a întreţine astfel de războaie care iar aduc teroriştii şi care iar creează în continuare alte războaie. Şi ce se mai îmbogăţesc unii din asta!
invata, nene, sa scrii, inainte sa te dai filosof. esti un KITSCH de zile mari. pur si simplu nu stii sa scrii romaneste. “modul” nu poate fi “pus in practica”. fraaaaaate…
Partea asta e cea mai buna din film, in rest nu m-a impresionat. Insa, e un fim realist ce merita urmarit.
Mult succes !
Calin, mai este o scenă la final destul de interesantă.
This life’s so close to never happening.
are multe scene misto, iar daca nu ar fi fost Norton acolo, atunci poate ca filmul ar fi avut chiar mai putin de impresionat
nu chiar asa de incorecte politic 😛
dar acea scena si cea de la sfarsit fac tot filmul 😛
da, chiar nu stiam ce film sa vad in week-end.multumesc!
Că e bine realizat… mă rog, asta a devenit o inginerie, un skill. Se poate spune că inclusiv skilul a devenit rutină, adică ceva de care adevărata artă fuge.
La prima vedere atitudinea este una de investigaţie psihologică fină…
Dar dacă stai să te uiţi un pic observi că autorii filmului cam reinventează roata. Păi se poate vedea cum ideea de bază este aceeaşi cu cea enunţată cu 2 000 şi ceva de ani în urmă de Aristotel şi dezvoltată în detaliu de Freud acum 100 de ani.
Acum a pretinde o nu ştiu ce profunzime psihanalitică cu tentă de autoanaliză de la nişte circari este un pic cam forţat.
E adevărat că unii dintre ei cam merg pe la psiholog dar viaţa vedetelor de la Hellywood nu este un de psiholog ci de bussinesmani. Cam toţi ştim ce înseamnă asta. Dar pentru omul de rând neşcolit o doză mică de psihanaliză e ca pâinea caldă. Se vinde.
Ideea de bază cu care rămâne spectatorul este aceasta: „cu toţii suntem supăraţi pe lumea exterioară dar vina pentru asta ne revine tot nouă”. Iată cum Hellyoodul mai scoate ceva bine subvenţionat de autorităţi: „răul din lume nu există: e doar în mintea noastră”. Cu asta rămâne în minte spectatorul. Regizorul şi-a luat banul pentru că povestea lui a adus în săli robii dispuşi să se îmbete cu poveşti de adormit copiii şi să uite de situaţia lor. Autorităţile îi pot parazita mai liniştite ştiindu-i în plină transă autoanalitică. E normal ca guvernul SUA să subvenţioneze astfel de producţii, nu?
Că şi noi avem o doză de vină asta e adevărat. Numai că trebuie menţionat că există grade diferite de vină personală a fiecăruia direct proporţional cu puterea pe care o deţinem. Un homeless a cărui situaţie se datorează şi faptului că autorităţile au decis ca investească în războaiele din Irak şi Afganistan nu mai poate spune că poate fi vina lui pentru faptul că şi-a pierdut motivaţia de lupta pentru viaţă şi a căzut pradă depresiei sau schizofreniei. Dar cea mai mare vină e tocmai a autorităţilor care cheltuiesc cam 1 milion de dolari la fiecare 3 secunde în războaiele din Orient. Nu, nu. Viaţa lui grea şi stresantă nu se datorează lui însuşi ci a celor care îl storc în viaţa de zi cu zi pentru a întreţine astfel de războaie care iar aduc teroriştii şi care iar creează în continuare alte războaie. Şi ce se mai îmbogăţesc unii din asta!
Fara nicio legatura cu fragmentul din filmul de mai sus, insa poza veche de la antet era mai draguta.
invata, nene, sa scrii, inainte sa te dai filosof. esti un KITSCH de zile mari. pur si simplu nu stii sa scrii romaneste. “modul” nu poate fi “pus in practica”. fraaaaaate…
voi sinteti toti la fel de prosti pe aceste bloguri?
Adevarul este ca filmul este nu doar excelent, ci extrem de realist. Va pot confirma cei care traiesc (nu doar viziteaza) America.