Perioada Specială sau Período especial en tiempo de paz. Astfel au fost denumiţi  anii de criză economică prin care Cuba a trecut după colapsul Uniunii Sovietice în 1991 şi măsurile care au fost luate pentru a depăşi această situaţie. Mai bine spus, astfel s-a numit în mod propagandistic pariul pe care Cuba trebuia să-l facă cu sine pentru a supravieţui.

Pe lângă produse farmaceutice, maşini industriale şi îngrăşăminte chimice, Cuba importa din Uniunea Sovietică aproape tot petrolul de care avea nevoie şi exporta în fosta ţară comunistă aproape toată producţia de zahăr.
Când Uniunea Sovietică a căzut, toate contractele au fost anulate, iar impactul asupra economiei Cubei a fost devastator. Importurile şi exporturile au scazut drastic, iar criza de combustibil s-a făcut simţită în câteva luni. Efectele negative asupra transportului şi a agriculturii au obligat guvernul Cubei să-şi regândească politicile imediate.

A-ţi diminua cu 40% consumul de combustibil în câteva luni este o măsură dramatică specifică unei ţări aflate în război.
În acelaşi timp, imaginându-şi un efect de domino, în speranţa că regimul lui Fidel Castro va cădea după modelul fostelor state comuniste din Estul Europei, SUA şi-a înnăsprit embargoul economic.

Ce a făcut Cuba pentru a depăşi acest impas este o poveste interesantă (dincolo de introducerea raţiilor la produsele alimentare, întreruperea curentului electric la intervale regulate etc.), însă în cazul de faţă vreau să atrag atenţia mai ales asupra schimbărilor în agricultură.

În câţiva ani, Cuba a fost nevoită să treacă (nu fără ajutorul unor specialişti din Australia) de la o agricultură comună unei tări industriale la o metodă de agricultură organică.
Au renunţat la pesticide şi au introdus biofertilizatori. Au renunţat la clasica agricultură intensivă şi au introdus sistemul rotaţiei culturilor.
În lipsă maşinilor, vechile cooperative agricole după model comunist au fost restructurate. S-au micşorat loturile şi s-au format mici intreprinderi “private” în care doar o parte a recoltei revenea statului.

În lipsa mijloacelor de transport, s-au format mici pieţe agro-alimentare în fiecare comunitate asigurându-se astfel 80-100%  din necesarul de hrană.

O iniţiativă pe mi-a plăcut în mod special este urban gardening (sunte estimate în jur de 10.000 de grădini urbane în Cuba). Locuitorii oraşelor au fost încurajaţi să planteze legume pe fiecare parcelă de pământ nefolosită. Acum periferiile Havanei sunt pline de asemenea grădini agricole care constituie o sursă de venit pentru multe comunităţi.
De notat că acest model de agricultură urbană nu este folosit doar în Cuba.

Perioada Specială, dincolo de greutăţile economice implicite (scăderea puterii de cumpărare, scăderea calităţii vieţii etc.), a fost pariul pe care Cuba l-a făcut cu sine însăşi. A schimba atât de mult şi de repede obiceiurile de consum ale unei întregi naţiuni este un proces de inginerie socială care, e drept, nu este la îndemâna unei ţări democratice.
Între timp, Cuba s-a reorientat. A început să importe petrol din Venezuela, Uniunea Europeană, în ciuda embargoului, a început să dezvolte relaţiile economice permiţând accesul companiilor europene în insulă, turismul a început să se dezvolte etc.

Perioada Specială este doar unul din cazurile în care nevoia te învaţă şi dincolo de propaganda oficială este riscant să cuantifici avantajele si dezavantajele unui asemenea amplu proces. Când economia ţării este devastată de un embargo şi o dependenţă aproape totală faţă de un furnizor extern, a părut firesc pentru liderii Cubei să încerce să schimbe temeliile industriale ale agriculturii, să implice cetăţenii mai mult in procesul de producţie şi să invite la o agricultură organică susţinută chiar şi în mediile urbane.

În mai puţin de o decadă, Cuba a reuşit acest pariu al schimbării. Agricultura sa, chiar dacă nu este intensivă şi nu doboară recorduri de producţie, este un studiu de caz pentru multe programe şi intreprinderi agricole din toată lumea, iar conceptul de urban gardening, fie doar din motive estetice şi ecologice, a deveni un trend în rândul multor organizaţii de mediu.