Începe cu un cuvânt pus peste alt cuvânt. Începe cu un sunet urmat de alt sunet. Primul Motor, linia subţire dintre spontaneitate şi rutină. Punctul de inflexiune dintre lamentaţiile unui corporatist şi nesiguranţa recoltelor ameninţate de secetă şi inundaţii.

“Problema pe care o ai atunci când eşti sărac este că îţi ocupă tot timpul”.
Ideile sunt moneda de schimb a viitorului.

În facultate, aveam perioade când purtam cu mine un carnețel în care îmi notam ideile care-mi veneau pe stradă, în tramvai, la o bere. Între fluxul de idei și uitare, interpuneam niște pagini pe care le mâzgăleam în grabă, pe genunchi. Doream să-mi intensific atenția față de propriile gânduri, însă ajunsesem de cele mai  multe ori fixat într-o schemă mentală neaerisită. Nu orice gând care-ți vine merită băgat în seamă. Nu orice idee care-ți iese din prima este valoroasă. De regulă, dacă soluția la o problemă îți vine imediat, există toate șansele ca ideea să fie banală, neoriginală (dacă ți-a venit ție din prima, atunci probabil le-a venit și multora).

Mai târziu, când am început să notez pe telefon, situația s-a schimbat. Mai puțin dispus să scriu pe telefon, amânam momentul notării. Amânând, mă gândeam mai mult la o anumită chestie, iar apoi când o notam, o făceam schematic. Schemele sunt incomplete și, astfel, suportă perfecționări și îmbunătățiri. Uneori e suficient să notez un cuvânt sau două cuvinte pentru a-mi amintiri de cutare idee.

Dacă ideea unei povești nu încape pe spatele unei cărți de vizită, povestea e proastă, iar cineva calculase că sunt maxim 36 de tipuri de povești care sunt topite, remixate și stoarse în literatură, în cinematografie, în publicitate.

Nu ştiu de ce naiba cuvântul picior m-a însoţit tot weekend-ul. De la documentarele despre războiul rece (am ajuns la episodul 20) până la ieşirea la ceainaria de la Cărturesti, m-a urmărit peste tot.
Un picior amestecat cu tot felul de clişee, slogane şi expresii.
Piciorul. Ultima frontieră.
Nu lăsa piciorul din mână pe vrabia de pe gard.
Probabil picior.

După jumătate de zi de joacă cu picioarele, am început să derulez amintiri de copilărie în care piciorul era implicat pe post de victimă.
Mi-am julit un picior când am căzut din copac şi am ajuns acasă cu sângele curgându-mi în tenişi. Am avut un sentiment de mândrie, căci deşi durea foarte tare, n-am schiţat nici un gest. În acelaşi timp, mi-am creat ideea unei stângăcii. N-am fost niciodată un bun căţărător în copaci, nici inainte, nici după aceea.
A doua amintire este din categoria “Salvaţi piciorul, cu orice preţ”. La fotbal. Pentru a evita o intrare periculoasă, m-am ferit, am sărit în fata şi-am aterizat prost în mână. Evident, mi-am sclintit-o şi, pentru o săptămână, am purtat ghips prima şi ultima dată în viaţa mea. Simt o jenă în faţa absolutismului expresiei “în viaţa mea”.
Este o expresie cu rol de întărire şi sprijinire a unor afirmatii a căror validitate este oferită de experienţă. La o emisiune de tinere talente, un puşti de 7 ani – mare poet, geniu mic şi precoce-devreme – a fost întrebat de moderator când a scris prima poezie, iar începutul răspunsului a fost bulversant:
“Dacă-mi aduc bine aminte…”

Focus-grup de patru adolescenţi în metrou, mijlocul vagonului. Unul dintre ei, cu blugi largi si şapcă aruncată la mişto pe cap, începe o confesiune:
“Am o singură întrebare la viaţa mea. De ce bunicul s-a căsătorit cu bunica? De ce s-a născut taică-miu, de ce taică-miu a cunoscut-o pe maică-mea şi de ce am apărut eu? De ce?”

Au fost trei situaţii în care m-am izbit de cultura generală în copilărie.

Uriaşi si pitici în lumea vie (1986, Editura Ceres) era o cărticică (cum erau cele de la Ştiinţa pentru toţi) plină de superlative din lumea animală. Acolo am aflat prima dată de arborele Sequoia, de mamba neagră sau de ghepard (fiecare cu recordurile sale). Acolo am aflat despre tot felul de recorduri (o boabă de fasole de 16 kg, un măr cât un pepene etc.), cea mai veninoasa insectă, cel mai bâtrân copac ş.a.

În copilărie am citit şi am recitit fascinat această carte, la fel de fascinat cum citeam cărţile şi atlasele de geografie, instrumentele perfecte pentru jocul ŢOMANAP. Îmi făcusem un tabel cu tot alfabetul şi cu toate rubricile completate, iar apoi mă luam la întrecere cu colegii de clasă.

RoBingo era un joc de cultură generală difuzat de TVR în fiecare duminică pe care îl urmăream cu o fascinaţie în care mă imaginam viitor concurent.
Teleencienclopedia.

Toate acestea erau instrumente rudimentare în comparaţie de arsenalul de canalele media prin care acum cineva îşi poate cultiva cultura generală (Discovery Channel, National Geographic, History Channel, wikipedia.org etc.)

Am crescut îmbibat de cultura generală şi am admirat acele figuri ale omenirii cu cunoştinte vaste în domenii variate (Aristotel, Da Vinci, Pascal, Goethe), fascinat de mitul omului universal. Totuşi, pe când homo universalis reprezenta o ambiţie de cunoastere unitară şi de întelegere a resorturilor ultime ale realităţii, cultura generală de azi este doar o sumă de informaţii şi proceduri dispersate. Deşi este consecinţa unui act de curiozitate şi întelegere, proiectul de-a înţelege lumea ca totalitate nu se regăseşte în demersurile culturii generale.

Dincolo de acestea, observ un fetişism al culturii generale doar de dragul ei. Suntem fiinţe care la urma urmei ne permitem luxul de-a dobândi cunoştinte nefolositoare supravieţuirii noastre. A ştii că Moscova este o capitală mai populată decât Madridul sau Parisul nu-ţi schimbă calitatea vieţii.

Am pierdut zile întregi pe wikipedia, fiind interesat de tot felul de subiecte fără nicio legătură evidentă între ele:
– Project for the New American Century
– High Frequency Active Auroral Research Program
– Post-Cold War era
– List of pneumonia victims
– List of statistically superlative countries
– List of American words not widely used in the United Kingdom
– Center of population
– Coulrophobia

Însă de la informaţie la cunoaştere şi înţelegere este o cale lungă. Deocamdată trăim într-o epocă în care totul se popularizează în fragmente, se vinde pe bucăţi şi se digeră pe stomacul gol.

Prin ’99, la prima mea vizită în Bucureşti, m-a oprit o tipă pe stradă să-mi dea o periuţă de dinţi s-o încerc. Gratis. Nu-mi venea să cred. Atât de uimit am fost, încât mi-a luat un sfert de oră să înţeleg situaţia: ea vindea 3 periuţe + 1 gratis la ofertă.