Am avut câteva zile pline şi n-am găsit răgazul să mai scriu aici.

Vineri noaptea, pe la două, reveneam de la o petrecere pe jos. De la Romană spre Universitate. Eram în gândurile mele bune. Mă simţeam bine cu mine însumi şi cu cei din jur. Am avut sentimentul (destul de rar în ultimul timp) că lucrurile şi oamenii din jurul meu, evenimentele pe care le trăiesc sunt aşa cum ar trebuie să fie.
Acum conceptualizez puţin, însă de fapt mă plimbam îmbibat de o stare sufletească bună.
N-au trecut trei minute de mers şi în cale mi-a apărut o bancnotă de 10 RON. M-am uitat în jur (mă gândeam că-i o glumă) şi-am mai observat încă o hârtie de 10 RON.

Mi s-a părut fantastică întâmplarea. N-am găsit niciodată bani pe jos şi m-am bucurat s-o trăiesc şi pe asta.
Era două noaptea, simţeam nevoia să comunic întâmplarea şi am îndrăznit doar să trimit un sms.

În drum către Universitate m-am intersectat cu două grupuri de tineri care discutau acelaşi veşnic subiect: românii şi România şi mă întrebam amuzat dacă un francez sau un american ar discuta la două noaptea pe stradă despre ce înseamnă să fii francez sau american.

Am luat într-un final taxiul – un tigan la vreo 40 de ani – şi, gândindu-mă încă la coincidenţa cu cele două grupuri de tineri, îi împărtăşesc soferului toată povestea şi de aici s-a pornit o întreagă discuţie, iar de la discuţia asta a inceput să-mi povestea despre el. Are trei băieţi (doar unul este căsătorit), greutăţile cu banii, 17 ore de muncă zilnică, cu câţi bani se întoarce seara acasă etc.

De aici am ajuns să-i povestsc despre cum lua Mircea Dinescu “pulsul naţiunii” discutând cu taximetriştii, despre cum aceştia ajung să interactioneze zilnic cu oameni de pe toate etajele sociale. Iar de aici a început să-mi povestească despre cum a fost şofer la o casă de producţie şi a ajuns să bea într-o noapte cu Wesley Snipes, despre cum au stat la palavre ajutat de engleza lui rudimentară şi despre cum spre dimineaţă, ameţiţi, se luau în braţe ca nişte fraţi vechi.
“Am avut impresia că pe omul ăla îl ştiam de o viaţă.”

Apoi mi-a spus că la nu ştiu ce petrecere la finalul filmărilor Cold Mountain, a cunoscut-o pe Nicole Kidman şi i s-a părut a fi o fiinţă deschisă, naturală, jovială etc. La aceeaşi petrecere a văzut fiţele şi artificialitatea câtorva vedere autohtone, iar una din concluziile lui a fost că oamenii mari se recunosc după naturaleţea cu care ştiu să se poarte cu toţi cei din jurul lor. Fară diferenţieri.

La finalul cursei de 14 RON i-am lăsat cei 20 RON găsiţi. O vagă încercare de răscumpărare a karmei de vreme ce povestea acelei nopţi este nepreţuită.

Notă: Voi povesti cât de curând despre cum a fost la Stand up philosophy.

Ştiu că o discuţie de 1:17 h este prea lungă, de multe ori irelevantă şi plictisitoare, însă de data aceasta  a meritat fiecare minut.
Are ceva din toate ingredientele pe care mi le imaginez că o discuţie bună trebuie să le aibă.

Am ales varianta video pentru că se văd chipurile şi gesturile participanţilor şi se vede gândirea pe viu a unor chestiuni. E acel gen de discuţie în care participanţii n-au venit cu lecţia pregătită, ci s-au desfăşurat pe sine în intimitatea gândurilor şi interogaţiilor.
Dragoş a ştiut să pună întrebările fondatoare, iar eu am încercat să caut în mine răspunsurile.

Este acel gen rar de discuţie în care fiecare şi-a luat în serios prezenţa celuilalt. Ştiu că nu merge ascultată on sight şi aş recomanda salvarea linkului. Atunci când veţi găsi timpul şi dispoziţia necesară, sunt convins că va prinde bine.
Dacă 2-3 oameni vor fi motivaţi să urmărească firul ideilor până la final, scopul discuţiei a fost atins, însă chiar şi aşa, cel puţin nouă – ca participanţi – ne-a prins bine.

Discutie intim-filozofica – partea I



Discutie intim-filozofica – partea a II-a

Pusesem telefonul să sune la şapte dimineaţa, însă m-am trezit la cinci. Adormisem pe The Power of Art, o serie difuzată pe BBC, la episodul despre David. Pe Rembrandt apucasem să-l văd integral şi mi-a plăcut la nebunie. De fapt, căutând puţin, am văzut că nu sunt singurul care crede că aceasta serie prezentată de profesorul Simon Schama, este magnifică.

Pictura de mai sus, intitutală Artist in his studio, îl reprezintă pe Rembrandt la 20 de ani în atelierul său de pictură. În unele variante găsite de pe net, se poate observa mai bine lumina pe care pictura de pe şevalet o emană, tot la fel de bine cum se poate vedea linia albă de pe marginea tabloului.

Tânărul din imagine îmbrăcat în haine prea mari pentru el, trăind într-o casă cu pereţi roşi de timp se află în faţa unui şevalet prea mare pentru statura sa.

Nu ne dăm seama ce reprezintă pictura ascunsă privitorului, însă simţim că este vorba despre ceva important, ceva care emană lumină puternică, ceva care îşi depăşeşte suportul său de manifestare.
Interpretarea clasică ne spune că ar fi vorba despre un manifest, o ars poetica, o viziune. Pictorul ne transmite o parte din revelaţiile de care este cuprins.

Ideea mea este că Rembrandt ne transmite povestea sa. Poveste de care este îmbibat, însă pe care va urma să trăiască şi s-o împărtăşească. Poveste care e intim legată de modul în care sufletul să emană creaţie.
Suflet care există doar atunci când îşi desfăşoară propria poveste.

Am un tremur în mine, am o poveste care există în mine şi care se naşte în timp ce trăiesc. Poveste care, crescând în mine, îmi orientează visele şi miscările.
Uneori povestea aceasta ţipă prin tot ce faci, alteori este un glas şoptit pe care nu ştim să-l ascultăm, însă întotdeauna această poveste se va afla în sufletul meu, în sufletul tău, în sufletul fiecăruia.

Omul devine om atunci când învaţă să-şi asculte propria poveste.

Nu mai ţin minte cine mi-a recomandat acest articol, însă ştiu că mi l-a dat în urma unor articole de pe acest blog: Universul este mnemotehnic – I şi II. Deşi au trecut câteva săptămâni bune de când îl am în bookmarks, abia azi am găsit disponibilitatea să-l citesc.

De obicei, pun preţ pe recomandările celorlalţi pentru că sunt în sine un sistem de orientare. Aflu de la prieteni de filme bune, cărţi, articole bune, melodii etc. Extinzând, pot spune că majoritatea lucrurilor frumoase care mi se întâmplă se datorează faptului că am încredere în câţiva oameni.

Autorul articolului (Why People Believe Weird Things este cartea sa)  încearcă să explice de ce mintea umană are tendinţa să găsească tipare semnificative chiar şi acolo unde nu există.
De ce vedem feţe în natură? De ce auzim voci în sunete generate aleatoriu?  De ce interpretăm petele de pe geam drept figuri umane? De unii au văzut chipuri umane pe Marte, iar alţii au văzut chipuri monstruoase în fumul de la WTC?

Apropo de feţe umane am găsit câteva articole interesante:
Paraeidolia
Seeing faces
A Look Into the Way Culture Affects Facial Expression

Revenind. Vedem tipare în jurul nostru, uneori aceastea există, iar alteori acestea nu există. Mintea umană generează în mod continuu legături între puncte şi fenomene – patternicity. Uneori aceste legături sunt legate cauzal (prin urmare, ar fi adevărate, valide din perspectiva ştiinţei) şi în acest mod putem face predicţii care ajută să supravieţuim şi să ne reproducem.

Această teorie a fost testată printr-un model evoluţionist, iar rezultatul a fost destul de interesant.
Orice de câte ori costul de a crede că un tipar fals este real este mai mic decât costul de a crede că un tipar real este fals este mai mic, selecţia naturală va favoriza patternicity.
De exemplu, costul de a crede că foşnetul ierbii ascunde un prădător este mai mic decât contrariul (a crede că nu există nicio şansă ca foşnetul ierbii să ascundă o potenţială ameninţare).

În modul acesta, ajungem la o justificarea raţională a superstiţiilor: selecţia naturală favorizează tendinţa umană de-a vede semne chiar şi atunci cand ele nu există (asocieri cauzale incorecte), tocmai pentru că doreşte să integreze acele situaţii în care semnele chiar există. Integrarea acestor situaţii reale este decisivă pentru supravieţuirea speciei.
Un alt exemplu ar fi că animalele evită şerpii neveninoşi care imită speciile veninoase doar atunci când trăiesc într-un mediu în care şerpii veninoşi sunt comuni.

Astfel, evoluţia favorizează tendinţa umană de-a vedea semne chiar şi acolo unde ele nu există, tocmai pentru a salva situaţiile când semnele chiar sunt adevărate.
O altă vorbă spune că oamenii mici au mici superstiţii, iar oamenii mari au mari superstiţii.

Cu alte cuvinte, este mai practic să supralicitezi riscul de-a vedea semne care nu există decât a rata şansa de a nu le vedea chiar şi atunci când ele există.

Este mai practic să pui prea mult în lucruri decât să extragi prea puţin din ele.
Este mai practic să vezi mai multe semne decât mai puţine.
Este mai onorabil, mai inspirat şi mai curajos să plusezi decât să sublicitezi.

Ce părere aveţi?