Am să iau din cartea lui Malcom Gladwell, publicată la editura Publica, doar două idei:
1. Prima este forţa contextului şi am să pornesc chiar de la teoria ferestrelor sparte:
Dacă se sparge o fereastră şi nu o repară nimeni, oamenii care trec pe acolo vor trage concluzia că nimănui nu-i pasă şi că nimeni nu este răspunzător. În curând, alte ferestre vor fi sparte, iar sentimentul de anarhie se va răspândi din clădirea aceea pe stradă, transmiţând semnalul că orice este acceptabil.
Într-un oraş, probleme relativ minore precum graffiti, dezordinea publică, cerşitul agresiv sunt toate echivalentele unor ferestre sparte, invitaţii la infractiuni mai grave.
Aceasta idee se bazează pe o teorie epidemică a criminalităţii care spune că delicvenţa este contagioasă, poate începe cu o fereastră spartă şi se poate răspândi într-o întreagă comunitate.
În anii ’90, infracţionalitatea din New York a scăzut dramatic din cauza unor acţiuni ale poliţiei care s-au concentrat asupra unor delicte minore: graffiti-ul de pe vagoanele de metrou şi călătoriile fără bilet (170.000 de oameni circulau zilnic fără bilet).
Acţionând în acest mod fel, operând schimbări minore din mediu ( mai puţine vagoane mâzgălite, mai puţini călători fără bilet, mai puţini turnicheţi distruşi) au transmis ideea că cineva se ocupă şi cineva este răspunzător de ferestrele sparte.
Lucruri minore care transmit mesaje despre starea generală a sistemului, la fel cum un apartament curat şi ordonat spune multe lucruri despre calităţile morale ale proprietarului său.
2. Caracterul unui om nu este ceva unitar şi atotcuprinzător.
Mintea umană are un fel de supapă reducţionistă care creează şi conservă percepţia continuităţii, chiar şi în faţa unor schimbări perpetue observate în comportamentul real.
Daca ar trebui să reevaluăm în permanenţă pe cei din jur, cum am mai putea să înţelegem ce se întâmplă în lume?
Următorul exemplu oferit un de psiholog este destul de relevant:
“Atunci când observăm o femeie care pare ostilă şi teribil de independentă în anumite intervale, dar care alteori pare supusă, neajutorată şi feminină, supapa noastră reducţionistă ne obligă de regulă să alegem între cele două manifestări. Decidem că unul dintre modele se găseşte în serviciul celuilalt sau că ambele se găsesc în serviciul unui al treilea motiv. Trebuie să fie o femeie de-a dreptul fioroasă, care afişează un aer neajutorat sau poate că este o femeie tandră, submisivă şi neajutorată, care apelează la o defensă agresivă superficială. Dar poate că natura este mai complexă decât conceptele noastre şi este posibil ca femeia aceea să fie ostilă, teribil de independentă, submisivă, neajutorată, feminină, agresivă, tandră, fioroasă, toate la un loc.”
Ne este mai uşor şi mai comod să operăm cu indici personali decât cu cei contextuali în ceea ce priveşte trăsăturile celor din jurul nostru, deşi trăim în fiecare zi situaţii aparte care sunt atât de puternice, încât ne pot înăbuşi destul de repede predispozitiile noastre inerente (cât de calm poţi fi într-un trafic aglomerat?).
Prietenii noştri ni se par generoşi în sine, iar nu prin natura contextului, deşi există peste tot oameni care dezvoltă comportamente mai agreabile cu colegii de serviciu decât cu membrii propriei familii, există peste tot capi de familie tandri şi atenţi cu soţia şi copilul, însă care într-o anumită situaţie socială comunică mai bine scotând bâta de baseball de sub scaunul de sofer.
Plecând de la cele două idei de mai sus (forţa contextului, lipsa unor trăsături umane unitare), o mulţime de studii sociologice şi psihologice au arătat că influenţa anturajului şi influenţa comunităţii sunt mai importante decât influenţa familiei în dezvoltarea copiilor.
[La fel, cum s-a dovedit că nu există nicio legatură socială cauzală între nişte părinţi fumători şi probabilitatea copiilor lor de-a se apuca de fumat.]
În mod manifest, familia controlează doar o mică parte din lumea şi mediul unui copil şi, presupunând două situaţii reale, un copil are mai multe şanse dacă locuieşte într-un cartier decent, dar are o familie destrămată, decât dacă locuieşte într-un cartier rău famat, dar provine dintr-o familie unită.
Pornind de aici, îmi pare o atitudine paguboasă a investi direct în educaţia copilului tău, iar în acelaşi timp a nu-ţi păsa de comunitatea largă în care acesta va creşte. Forţa unei pături sociale medii nu constă doar în forţa sa financiară – mai multe mijloace de a schimba -, cât la translaţia pe care părinţii sunt nevoiţi să o facă de la copilul lor la comunitatea întreagă în care acesta se va dezvolta.
Oamenii fără copii (mai direct implicaţi în modelarea contextului apropiat) ar trebui să fie mai puţini indiferenţi la un lift defect, la gunoaiele aruncate pe jos, la comportamentul necivilizat din jur, în genere, la acele mici semnale care trădează starea sistemului, a comunităţii.
Atributele imediate ale lumii noastre sociale şi materiale – străzile pe care mergem, oamenii cu care ne întâlnim – joacă un rol uriaş în modelarea personalităţii şi comportamentului nostru. Este posibil să fim oameni mai buni dacă mergem pe o stradă curată sau circulăm cu un metrou curat, decât dacă circulăm cu un metrou plin de gunoaie şi mâzgălit cu graffiti, iar în jurul nostru vedem numai ferestre sparte.
Cu cât există mai putine mesaje de dezordine către membrii unei comunităti, cu atât creşte şansa normalizării relaţiilor între oameni. Cu cât tolerăm mai putin abaterile minore, cu atât creştem şansa ca abaterile grave să scadă în număr, iar acest lucru este un mesaj frumos şi optimist.
Schimbările mici sunt în puterea noastră, sunt la îndemână şi ne creează impresia că suntem direct implicaţi.
Doresc să închei cu un exemplu real trăit acum câteva săptămâni. Aceeaşi scenă privită de mine şi de un părinte a provocat reacţii diferite semnificative. O educatoare de la gradiniţă urla la modul cel mai agresiv şi iresponsabil la copiii care alergau prin curtea grădiniţei. Ţipa la ei şi le arunca destule apelative injurioase.
Dacă mie scena mi-a provocat o reacţie difuză de protest, părintele care a privit scena a trăit-o la un alt nivel. Îmi era clar că făcuse deja translaţia între situaţia de faţă şi copilul său care va fi aruncat în mâinile aceluiaşi sistem care tolerează ca anumiţi invidizi iresponsabil să se ocupe de educaţia lui.
Acest gen de model contextual de a privi lucrurile are două avantaje:
– este optimist: schimbările sunt la îndemâna noastră de vreme ce lucruri mici pot provoca schimbări majore.
– extinde conceptul de responsabilitate. Binele meu nu depinde doar de trăsăturile mele inerente, de lupta mea interioară, ci depinde şi de mediul în care trăiesc, de vecinătatea pe care mi-o aleg. De vreme ce vecinătatea este un act al alegerii, relaţia care se instituie între mine şi semenii meu devine una mai personală, mai fertilă, astfel mai creativă.
