Cred că nu sunt singurul pentru care repetatele eşecuri, suferinţe, melancolii şi deznădejdi pot fi depăşite în clipa când, printr-un efort de luciditate şi voinţă, înţeleg că ele reprezintă, în sensul concret, imediat al cuvântului –  o coborâre în Infern. Îndată ce te “trezeşti”, realizând această rătăcire labirintică în infern, simţi din nou, înzecite, acele forţe spirituale pe care socoteai ca le pierduseşi de mult. În acea clipă, orice suferinţă devine o “încercare” iniţiatică…

27 august 1946, Mircea Eliade – Jurnal

Eşti într-un birou mare şi lucios. Stai pe un fotoliu inconfortabil.
E o şedinţă. Tu nu prea zici nimic la şedinţele care par oficiale, pentru că nu are rost.
Ştii că vei zice mai târziu şi atunci alegi să studiezi situaţia, pentru a o judeca mai târziu.
Din când în când, mai desenezi câte o chestie pe foi – nişte flori, un tren simpatic.
Cel care pare relaxat vorbeşte.

La un moment dat, auzi aceste cuvinte “Nimic nu e întâmplător”.

Şi faci ochii mari pentru că aşa crezi şi tu.
Doar că e o mică buclă, pentru că tocmai faptul că ai auzit în biroul lucios “nimic nu e întâmplător” nu e întâmplător.

Pe lângă cuvinte, tonul vocii mai are ceva. Aroganţă. Scârbă. Frică.

Şi dacă analizezi rapid dinamica argumentelor, “nimic nu e întâmplător” e pauza care introduce ceva mai mare. Bătaia în tobă care anunţă visul.

Asculţi cu atenţie – visul e ca orice vis – să ai faimă, succes, bani, să călătoreşti, să-ţi faci prieteni, să fii fericit, muncitor şi voios.

E simpatic. Simpatic spre mediocru spre impersonal. Vag forţat.

Cred că am o problemă când mi se impune un vis pe tavă.

Omul de plastic transpiră. S-a încălzit. Plusează. Se ridică de pe scaun şi gesticulează.

Un om de plastic care transpiră în timp ce zice “nimic nu e întâmplător” şi-ţi printează rapid un vis plasticat, cu poza ta şi numele tău.
În cameră miroase a frică, şi e un singur om care transpiră.

N-am mai fost niciodată de atunci în biroul omului de plastic.

Şi m-am gandit că, destul de liberi şi detaşaţi de noi înşine, preluăm prea des şi prea firesc scopurile care ni se impun. Pe tavă sau nu.
Cred că visele nu ţi le zice altcineva.
Le cauţi singur, sau nu.
Le afli singur, sau nu.

Notă: Aceasta este un guest post şi a fost scris de Ioana.

În 1986 părinţii mei aveau bani strânşi pentru cumpărarea unei Dacii. Mama dorea maşina, însă tata dorea să se mute la casă, sa aibă curtea şi gradina lui. Stăteau pe atunci într-un apartament cu două camere lângă Parcul Tei şi în curând au început să caute o casă.

Într-o zi, plimbându-se pe strada Libertăţii, au văzut un anunţ de vânzare. Era o stradă cu case, iar la capătul străzii coborau nişte scări către un alt cartier al oraşului. Continue reading →

În general, încerc să nu judec oamenii.
Pot sa analizez contextul în care ei se manifestă, le pot analiza discursul, poziţia într-o anumită problemă, însă pe ei înșiși nu-i judec.
Nu mă gândesc dacă sunt sinceri şi dacă ar trebui să fie şi mai sinceri.
Nu mă gândesc dacă sunt curajosi sau dacă ar trebui sa fie şi mai curajoşi. Continue reading →

[mulţumesc Dianei pentru alegerea pozei]

Când cineva stă în colivie mai mult timp îşi creează un tip de imunitate pe măsura stimulilor călduţi din colivie. Cu timpul, organismul său va lua forma coliviei şi va crea minţii impresia că lumea întreagă este colivia şi invers.

Va trăi un timp în acea colivie, însă Istoria se va apropia, oamenii vor ciocăni, iar colivia se va distruge.
Acel om va trebui să iasă din colivie şi se va trezi într-o lume larg deschisă. Îl vor durea ochii de la prea multă lumină, se va arde mult mai repede la soare, îi va fi mult mai repede frig, iar fiecare curent de aer îi va zgâria pielea nebatută de vânturi.

Se va rătăci de la primii paşi pentru că totul sistemul său de orientare era croit pe măsurile coliviei. Va recunoaşte puţini oameni în jur – probabil îi va recunoaşte după mersul ezitant pe aceia care au fost şi ei nevoiţi să iasă din coliviile lor.

Ceilalţi oameni – care n-au stat prea mult prin colivii – merg mai săltăreţ, ca o prevestire a zborului.

“Dacă vine războiul, nu trebuie să fim pregătiţi?” întrebă cineva.
“Ce înseamnă pregătire? Războiul este război, nu există repetiţii înaintea lui.”

Acest articol a rezultat din curajul cuiva care m-a întrebat “tu ce faci când te simţi singur?”.

Uneori dăruiesc chestii mici şi gesturi mici. Am observat că ridicarea stimei de sine este cea mai la îndemână atunci când dăruiesc ceva. Uneori citesc, ma uit la un film, scriu, sun pe cineva, ies afară. Continue reading →

Într-o zi frumoasă de aprilie, Mana m-a sunat şi mi-a spus cu o voce tragică că Darius a plecat.

“Unde a plecat?”
“În lume?”
“…”
“În jurul lumii.”

Am fost deodată purtat în toate fantasmele proprii a ceea ce înseamnă în jurul lumii. Îmi imaginam de multe ori să plec în lume, să fiu un hamal in Cairo, un chelner în Tokio, un tăietor de lemne în Vancouver,  însă acum aveam şansa unui companion. Continue reading →

La 21 de ani, Eliade scria articolul Anno Domini, un manifest de întâmpinare a Noului An 1928, un strigăt către marile provocări, un exerciţiu de imaginaţie:

“Cred că nici un tânăr nu va socoti aceste pagini simple sfaturi ocazionale. Eu le vreau prilej de reculegere şi prim pas în acest din urmă an.
… Da, ultim an în adevarătul înţeles al cuvintului. De ce să ne ascundem? Nu ştim cu toţii că vieţuim o viaţă de bucurii şi nădejdi minate?”

Mai jos este un filmuleţ în care mai mulţi oameni şi-au pus o amprentă frumoasă pe câteva mesaje de Anul Nou. Este cadoul meu personal pe care am riscat – cu preţul propriului ridicol – să vi-l ofer vouă, celor care intraţi aici. Un mic prilej de zâmbet şi bună întâlnire.

Le mulţumesc celor care au contribuit la realizarea acestei poveşti video şi vă mulţumesc şi vouă!
Anul 2008 a fost o călătorie pe cinste, accelerăm şi în 2009?
La Mulţi Ani!

[sau pe trilulilu]

Update: Dar în dar se face, mulţumesc şi eu🙂