Mi-a fost frică

0 Flares 0 Flares ×

Într-o zi frumoasă de aprilie, Mana m-a sunat şi mi-a spus cu o voce tragică că Darius a plecat.

“Unde a plecat?”
“În lume?”
“…”
“În jurul lumii.”

Am fost deodată purtat în toate fantasmele proprii a ceea ce înseamnă în jurul lumii. Îmi imaginam de multe ori să plec în lume, să fiu un hamal in Cairo, un chelner în Tokio, un tăietor de lemne în Vancouver,  însă acum aveam şansa unui companion.

Darius ţinuse secretă dorinţa lui de-a pleca, nici familia, nici prietenii săi n-au ştiut. A anunţat doar pe blogul său şi a plecat. Am rugat-o atunci pe Mana să-i lase un mesaj pe blog – avea parola – căci vreau să vin şi eu cu el. Imi imaginam că în zece ore de când plecase, nu putuse să ajungă prea departe şi ne-am fi putut întâlni undeva.

A doua zi seara,  Darius a dat un semn de viaţă. Dorea să facă ocolul prin Orientul Mijlociu, ajunsese pânâ în Bulgaria şi s-a întors. De unul singur nu este uşor, he got scared. S-a întors în Cluj, a promis tuturor că s-a liniştit, însă în aceeaşi seară m-a sunat. Văzuse mesajul.

A părut un vis realizat: să am cu cine merge în jurul lumii. Ne-am făcut planul de bătaie, iar a doua zi trebuie să ne vedem în Bacău.
Am sunat în acea seară o matuşă pentru a o întreba cum pot să-mi fac un paşaport în regim de urgenţă, am aflat că e simplu, însă pentru asta trebuie să mă duc la Bacău.

Eram miezul nopţii şi în timp ce-mi faceam bagajul entuziast m-a lovit gândul că lumea este mai mare decât cred eu. M-a apucat o teamă difuză, mă gândeam că vieţile noastre sunt de jucărie, suntem protejaţi de o cupola afectivă formată din prieteni, familie, iubite, însă a pleca în jurul lumii este altceva. Este un lucru mare, serios şi mult mai înfricoşător decât viaţa mea de jucărie.

Eram liber, îmi dădusem demisia cu o lună înainte, aveam nişte bani strânşi, îmi permiteam câteva luni bune de independenţă, însă în tot entuziasmul meu de-a pleca în lume, uitasem un amănunt: eram implicat într-o relaţie ciudată şi plină de meandre (cum sunt toate, de altfel).

Când am vorbit la telefon cu ea în aceeaşi noapte şi am anunţat-o ca vreau să plec în jurul lumii, am fost deja convins că îmi era frică. Speram în laşitatea mea să găsesc înţelegere şi încurajări, însă m-am izbit de argumente şi critici.
“Adrian, ai 28 de ani, alţii la vărsta asta se gândesc cum să construiască o viaţă, iar tu te gândeşti să pleci în jurul lumii?”
“Şi eu vreau să călătoresc în jurul lumii, însă nu aşa… ca un vagabond.”
“Există un timp pentru toate.”

Au fost argumente pe care nu le-aş fi luat în seamă în mod normal, însă acum îmi justificau laşitatea de-a pleca. În plus, îmi accentuau o frică mai veche: teama de a nu ieşi din nişte tipare sociale comune, asumate de ceilalţi. Ok, sunt un tip nebun, cred şi fac lucruri nebuneşti, însă încerc şi eu, ca toţi ceilalţi, să păstrez aparenţele. E mai sigur, e mai comod, consum mai puţină energie.
Mergi pe burtă pentru ca artileria celorlalţi să nu te nimerească. Poartă haine de camuflaj, blend in.

Când Darius a revenit cu un telefon în aceeaşi noapte, m-a întrebat direct:
“Te-ai răzgândit, nu-i aşa?”

A pleca atunci în jurul lumii (Darius a plecat a doua zi în jurul Europei, dar nu mai contează) a fost singurul lucru pe care mi-a fost frică să-l fac în 2008. M-am ascuns în spatele fricii proprii şi în spatele fricii artificiale pe care ceilalţi au pus-o în mine.

Am învăţat şi mi-am reamintit un lucru simplu: nu există argumente obiective pentru a renunţa la un vis, la fel cum pentru a lupta pentru idealurile tale, nu ai nevoie de argumente raţionale.

Dragoş, doar oamenii fricoşi au nevoie de certitudini pentru a face ceva.
Sunt oameni fricoşi pe care frica îi îngheaţă şi sunt oameni a caror frică devine prilej de zbor, a căror frică este un motiv în plus de a lupta şi de a continua.

N-am dorit să intru în nuanţări pe marginea distincţiei frică/angoasă, ci am încercat să-mi fac un exerciţiu critic de sinceritate pe marginea unei frici experimentate în anul care tocmai a trecut, când am înţeles şi mai mult că eroismul unui gest este direct proporţional cu gradul de frică pe care o învingem în noi înşine atunci când îl facem.

Mi-a plăcut şi povestea lui Dan:
“Am reusit de mult ori sa ascund frica in spatele inconstientei si mi-a cam iesit de fiecare data, uneori chiar cu lauri, dar am descoperit in ultimii ani un alt tip de frica, o frica in fata careia sunt totalmente neputincios.  Aceasta frica a aparut o data cu prima mea fiica si s-a dublat la cea dea doua. Si se manifesta zilnic, chiar si in momentele cand sunt langa mine si uneori in loc sa ma joc cu ele ma gandesc cum sa le protejez de toate colturile si muchiile din raza lor de actiune.”

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

10 thoughts on “Mi-a fost frică

  1. jez

    a-ti fi frica in anumite momente este un semn de inteligenta si de ce nu – de intelepciune. iar o doza de nebunie nu presupune neaparat si intotdeauna si un act de curaj.

    iar parerea mea este ca in ciuda aparentelor, ti-ar fi mai usor daca ai face treaba asta singur. (in caz ca nu-ti abandonezi visul).
    aici nu prea cred ca ar functiona “unde-s doi – puterea creste”, ci doar curajul sau incurajarea ar creste (sau, din contra, deznadejdea – depinde de fiecare spirit).
    ati avea un sprijin in celalalt, dar ati si depinde unul de altul…ca-n orice cuplu! 🙂

    Reply
  2. vorbaretu'

    haha! frumos…si eu am plecat, tot cu prietena mea, in…”tarile calde”. aveam 4 ani, locuiam in Urziceni si dimineata, in loc de usa gradinitei, am luat-o spre gara, ne-am suit intr-un tren si gata…noroc ca era un marfar; ne-au gasit noaptea…
    anii au trecut, visul ramane…dar in mod ciudat, frica de care vorbesti tu, se va amplifica…si totusi nu cred ca sentimentul asta se numeste frica; dar nici nu l-as putea defini…

    Reply
  3. sayadinna

    eu am plecat in lume cu vaporul..la 7 ani..stiam unde plec:in lume.nu mi-a fost frica,visam ca am sa muncesc si am sa vizitez toate orasele lumii..frica a inceput sa apara cand eram inapoi in drum spre casa de mana cu un politist de varsta a doua care ma intreba ce-o sa-mi faca mama ca am fugit..

    Reply
  4. Tony

    Era 7 si ceva dimineata, ma duceam sa cumpar paine, in mod ciudat aveam prea multi bani si carduri la mine doar pentru o paine. Atunci frica asta de care vorbesti si-a facut prezenta. Am spus in gand daca plec si ma intorc peste 10 ani? Copil , sotie, parinti prieteni. Sa las totul in urma si sa imi vad de aventuri 10 ani… “O paine va rog “

    Reply
  5. Alex Ciotir

    frica ar fi aparut doar in cazul in care erai implicat deja intr-un proiect de asemenea anvergura. Eu cred ca mai mult e vorba de o teama care e alimentata de factorii sociali in care e ancorata propria realitate.

    Reply
  6. SophieGG

    si totusi…cei ,,hopeless” ca mine, cei care nu au curajul sa evadeze din comoditate sunt pierduti?Daca am avut o sansa si am ratat-o…. Eu vreau sa cred ca nu,ca o alta sansa ni se va acorda si atunci vom avea curajul sa trecem peste temeri, sa ne dezbracam de inhibitii si sa privim altfel lumea.

    Reply
  7. atentie

    …calatorie in “jurul lumii”? pe care dintre meridiane?sau care paralela?, adica daca alegi doar unul (una) nu are de ce sa ti se faca frica, e doar unul…intelegeam sa ti se faca frica daca vroiai sa faci ocolurile pamantului pe toate meridianele si pe toate paralelele…asta iti lua cam tot restul vietii, asta era un adevarat “ocol” al pamantului! e misto filmul “strania poveste a lui benjamin button”, asta imi vine in cap acum. succes la anul!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *