Am ieșit de la metrou și am ajuns la stadion cu greu, după jumătate de oră și după ce am întrebat de trei ori. Stadionul e imens și l-am ocolit aproape pe tot căutând intrarea pentru turiști care era la poarta cu numărul 14.
De obicei, în propoziții scurte, vorbesc în italiană, însă de data aceasta, la casa de bilete am folosit engleza. Domnișoara mulatră ne-a dat biletele, a zâmbit, ne-a întrebat de unde suntem, Romania, a zâmbit din nou. Citeşte mai departe dineuropa.ro
Când mi-am propus prima excursie, m-am gândit strict la o ieşire având în minte două destinaţii: către Viena sau către Milano. În luna ianuarie, am întrebat prietenii de pe Facebook, iar majoritatea răspunsurilor au sugerat Italia. Am luat în serios propunerea, iar prima excursie va acoperi nordul Italiei.
Partenerii acestei călătorii sunt Ford şi Prestigio.
De la Ford voi avea la dispoziție Noul Ford Focus 2011, iar Prestigio a pus pe masă un car video recorder Roadrunner şi un GPS.
La capitolul parteneri, mai am de rezolvat câteva detalii asupra cărora voi reveni în zilele următoare.
Citeste mai departe despre programul şi desfăşurarea aceste prime excursii.
Lancia Ypsilon Twin Air 0.9 85 CP, echiparea Gold
A fost cea mai mică maşină pe care am condus-o. Nu te sufocă la volan, dar îi simţi “mărimea” atunci când – în traficul bucureştean – ştii că poţi strecura în locuri unde un sedan sau un hatchback n-ar încăpea. Mă aşteptam să fie mai rigidă, însă i-am simţit aplecarea către confort.
Mi-a plăcut cum arată, deşi în parcarea celor de la AutoItalia am admirat şi un model de Lancia Delta. Din anumite unghiuri şi cu un efort de imaginaţie, mi-a adus aminte de Chrysler PT Cruiser.
Motorul de pe modelul testat – care a fost premiat şi a creat destulă senzaţie – este unul în doi cilindri, cu 875 centimetri cubi şi a constituit o supriză ciudată pentru mine. Nu e gălăgios, tremură puţin când e subturat şi se simte bine în turaţii mai mari de 3000.
Spun că a fost o supriză ciudată pentru că m-a obligat la un stil de condus mai hotărât. Cum în turaţii mici e destul de leneş, te obligă să apeşi acceleraţia pentru a scoate un cuplu decent.
Cutia de viteze a fost de asemenea o supriză. Treptele sunt foarte lungi, eşti împins să duci treapta de viteză aproape de limită (dacă schimbi la 2.700 de turaţii, simţi deja cum tremură motorul), iar pe un drum cu serpentine mai mult de a treia nu ai unde să foloseşti. Chiar şi în această treaptă, poţi ajunge la 80-90 km/h fără zgomot şi fără să ai senzaţia că forţezi motorul. Viteza a cincea am folosit-o doar la drum lung şi liber, atunci când ştii că nu vrei să faci o depăşire sau unde nu eşti forţat să reduci prea mult din viteză.
Am avut jante sport, am simţit gropile şi liniile de tramvai, însă se putea mult mai rău. Suspensiile oferă un confort decent şi destulă – suprizătoare chiar – stabilitate în curbe.
Obligat să o ţin în turaţii mari, i-am scos un consum de 7,2 de benzină la 100 km, deşi fişa tehnică eşte mai generoasă la acest capitol (5,0 urban şi 3,8 extraurban).
Mi-a lăsat impresia că este o maşină pentru femei hotărâte la volan, cu un interior plăcut, cu accente premium (“Romantic Gold”e denumit). Îți oferă sentimentul că ai la mână un model al unui brand legendar, Lancia. Deşi n-am mai spus lucrul acesta, am văzut în Lacian Ypsilon o… maşină cool: atunci când o priveşti și atunci când o conduci.
Apropo de cool și femei hotărâte, voi urmări și aventura lui Anne-Marie cu #Lanciagiftrace.
Alte impresii: drive-test.ro, automarket.ro.
Toate pozele le-am pus aici.
Am urmărit cu interes câteva din documentarele on line produse de PBS despre președinții americani și mi-am notat câteva observații:
– după scandalul Watergate, într-un interviu, Nixon a fost destul de atent să recunoască faptul că a decredibilizat instituția președinției, gândindu-se despre acei copii americani care visează să ajungă presedinți, să își servească astfel propria țară. În cazul nostru, politica nu are nicio aură de patriotism decent și nu știu câți români visează să facă politică pentru propria țară.
– au existat în cazul multora momente când se credea că totul e pierdut (scandaluri, greșeli politice, campanii pierdute). Aproape toți au știu că revină. Tipica poveste americană verificată în cazul președinților: a contat mai puțin succesul, cât mai ales cum au revenit după eșecuri. Din această perspectivă, Bill Clinton era poreclit The Comeback Kid.
– încrederea contează mai mult decât competența (cel puțin în jocul politic). De exemplu, din prisma politicii externe, Nixon a fost unul dintre cei mai competenți președinți americani, dar nimic nu a mai contat când a pierdut încrederea publicului. LBJ a făcut mai multe reforme decât JKF, dar ce mai contează?
– Bill Clinton își dorea să ajungă în funcția supremă încă din timpul facultății. A candidat la 28 de ani pentru Congres și a pierdut. A ajuns la 32 de ani guvernator în Arkansas, iar apoi a pierdut al doilea mandat. A revenit și a câștigat de alte trei ori. A pierdut investitura Partidului Democrat pentru alegerile prezidențiale din 1988, dar a revenit în 1992.
Câteva citate:
“Those who hate you don’t win unless you hate them; and then you destroy yourself.” Richard Nixon
“There is nothing wrong with America that cannot be cured by what is right with America.” Bill Clinton
“How can a president not be an actor?” Ronald Reagan
Barney’s Version (2010) – foarte bun, o impresionantă poveste de dragoste. Nu auzisem de film până acum, l-am găsit în lista lui Paul Giamatti, un actor care cred că e subapreciat.
Hugo (2011) – un basm pentru oameni mari regizat fără cusur de Scorsese, mi-a amintit puţin de Amélie. Am pus aici o scurtă scenă.
Headhunters (2011) – filmul care m-a convins că există cinematografie în Norvegia. Acțiune cât cuprinde, răsturnări de situație, lipsit de clişee. Un thriller norvegian care dă clasă producţiilor de peste Ocean.
The Double (2011) – slab, chiar nu era curios ce mai face Richard Gere. Are un twist la final, ideea e bună, dar rezultatul e ieftin rău de tot.
Max Manus: Man of War (2008) – l-am găsit într-un top al celor mai bune filme norvegiene și nu a dezamăgit. E povestea unui sabotor din timpul războiului jucat de Aksel Hennie, unul dintre cei mai apreciați tineri actori scandinavi. Aminteşte de Black Book (2006), un alt film bun.
Unknown (2011) – Sunt un fan al filme americane de acţiune care se petrec în Europa. Liam Neeson nu se face de râs, iar finalul este total neaşteptat.
The Help (2011) – foarte, foarte bun. E plin de haz, are câteva scene emoţionante, e jucat şi e filmat magistral.
Frost/Nixon (2008) – să-mi fie ruşine că l-am ratat până acum. A doua zi după ce l-am văzut, am stat patru ore urmărind un documentar despre Richard Nixon.
Unul este Emil Gal, iar celălalt este Andrei Roşca. Vorbesc despre ei acum pentru i-am găsit recent în două interviuri bune care merită recomandate.
Imi doresc sa construiesc ceva care sa rezolve o problema punctuala pe care oamenii o au zilnic. Mi-ar da o satisfactie, dincolo de succesul companiei, ca uite, am facut ceva. Si cred ca, daca imi petrec timpul sa construiesc valoare pentru investitori, pot sa construiesc si valoare pentru problemele unor oameni. Keep calm and carry on, cum spun britanicii.
Pregatiri pentru un asalt transatlantic: interviu cu Emi Gal pentru Revista Biz
Îi ştiam reţinerile lui Andrei cu privire la apariţiile video şi mă bucur că a acceptat – cel puțin de data aceasta – o apariție.
Dacă nu apar probleme, dacă nu te loveşti de chestii, înseamnă că mergi prea încet.
sursa blogulspada.ro
Patru articole de citit când e liniște, când ai timp sau când zgomotul nu te bruiază.
O altă perspectivă asupra antreprenoriatului:
He is a predator, and predators seek to incur the least risk possible while hunting.
The Sure Thing, Malcolm Gladwell
O discuție între Francis Fukuyama și Peter Thiel:
I think the advanced economies of the world fundamentally grow through technological progress, and as their rate of progress slows, they will have less growth. This creates incredible pressures on our political systems. I think the political system at its core works when it crafts compromises in which most people benefit most of the time. When there’s no growth, politics becomes a zero-sum game in which there’s a loser for every winner. Most of the losers will come to suspect that the winners are involved in some kind of racket. So I think there’s a close link between technological deceleration and increasing cynicism and pessimism about politics and economics.
A Conversation with Peter Thiel, Francis Fukuyama
Five reasons why America doesn’t have great presidents anymore:
George Washington rode around in an ornate coach with a large GW embossed on its top, but he shunned the more elaborate titles of the office in favor of a simple Mr. President. Americans have always liked leaders with a common touch and a dose of humility, even just for show.
Indeed, much to the dismay of the British ambassador, Thomas Jefferson would regularly greet him in bedroom slippers, sometimes opening the White House door in his stocking feet.
Where Have All the George Washingtons Gone?, Aaron David Miller
A nurse has recorded the most common regrets of the dying, and among the top ones is ‘I wish I hadn’t worked so hard’. What would your biggest regret be if this was your last day of life?
Top five regrets of the dying, Susie Steiner
FORD Kuga – 2.0 TDCi , 140CP – echiparea Titanium
A fost prima mea experiență șoferistică cu un SUV – compact, e drept – și am avut ceva emoții înainte. Ford Kuga pare o mașină mare, înaltă și te gândești că, urcând la volan, te vei simți mic și vei avea senzația că ești undeva suspendat deasupra șoselei controlând cu greu un asemenea monstru.
Citisem inainte despre model – drive-test.ro, automarket.ro, știam că este o mașină reușită cu care Ford nu s-a făcut de râs pe acest segment unde are destui competitori serioși: Toyota RAV4, Mitsubishi ASX, VW Tiguan sau Nissan Qashqai.
Îmi planificasem week-end-ul trecut un drum lung, în niște condiții meteo nu tocmai favorabile, mă gândeam la un 4X4 pe care mă pot baza și Ford Kuga s-a achitat bine de această provocare.
Deși mașina este înaltă, la volan nu ai simți că domini soșeaua prin înălțime, nu ai impresia că ești prea sus.
Deși este grea, Ford Kuga se conduce lin ca o mașină de oraș.
În ciuda mărimii, pe drumurile aglomerate și insuficient deszăpezite din București, nu am avut senzația că sunt la volanul unei mașini indecent de voluminoase. Nu sunt un fan SUV, dar experiența acestui test drive mi-a îmblânzit puțin reținerile.
Deși nu-l bănuiam, la drum lung, Ford Kuga își arată din plin valențele sportive. Cu o turbină care se activează la 1500 de turații, nu te face de rușine în depășiri sau la demaraje mai serioase. În plus, la fel de neașteptat, în curbe, mașina îți dă senzația că este lipită de asfalt sau de zăpadă, că nu fuge nimic de sub tine. Suspensiile rigide și sistemul inteligent de tracţiune integrală (AWD) – pe care nu-l puteam decupla în versiunea testată – își fac treaba și parcă te îndeamnă să ceri mai mult de la mașină atunci când este vorba de dinamism.
Am dus-o pe niște coclauri pline cu zăpadă unde, deși s-a descurcat decent, realizezi că nu este un off road pur sânge. De exemplu, are unghiul de atac mai mic decât un Duster. Dacă nu forțezi legile fizicii cu el, Ford Kuga chiar nu dezamăgește.
Mi-a reușit un consum mixt undeva în jur de 7,8l/100 km cu un motor diesel fâșneț și silențios.
Interiorul este simplu și conservator, nu rupe gura târgului, însă reușește să nu pară ieftin.
Singura ciudățenie a acestui model, pe care nu am înțeles-o, este amplasarea butonului de Start. Undeva în mijloc, imediat sub butonul de avarie. Inutil de spus de câte ori am apăsat din greșeală celălalt buton.
În final, Forg Kuga – promovat acum prin intermediul unei promoții – este o mașină pe care aș conduce-o din nou fără nicio reținere (Ecoboost-ul nu mi-a dat aceeași senzație). M-a ajutat într-o excursie pe care nu aș fi putut să o fac cu o mașină de oraș (compactă sau berlină), nu m-a rupt la consum, spre lauda designului kinetic al celor de la Ford, arată bine și este comodă la drum lung (un criteriu la care țin mult).
The Debt (2010) – mai bun decât mă așteptam. Are cam aceeași idee ca Munich, dar cu final neașteptat.
Breach (2007) – inspirat după o poveste reală, a meritat doar pentru a-l vedea Chris Cooper pe într-un rol principal.
Knowing (2009) – slab, deși de la ultimele filme ale lui Nicholas Cage nu aștepți prea multe. Seeking Justice (2011) a fost mai bun.
Absolute Power (1997) – vechi, dar bun.
Kiss Kiss Bang Bang (2005) – mai haios decât multe comedii, un rol ca o mănușă pentru Robert Downey Jr.
Tears of the Sun (2003) – aproape bun, emoționant pe alocuri. Un film previzibil cu Bruce Willis.
The Hunter (2011) – foarte bun. Puțină acțiune, cu o poveste în spate, Willem Dafoe joacă magistral.
The Whistleblower (2010) – bun. Deși filmul se petrece în Bosnia, e filmat la București și abundă de actori români.
The Lincoln Lawyer (2011) – neașteptat de antrenant.