În numărul iulie-august al Revistei Tabu, am scris – la propunerea Cristinei Bazavan – un articol-experiment despre ce se întâmplă atunci când eşti single pe Facebook şi care sunt costurile sociale rezultate dintr-o asemenea situaţie.
Cei care nu au apucat să cumpere revista în perioada menţionată pot citi articolul dând click pe poza de mai jos:
Când eram mic, la țară, călăream frecvent calul bunicului. Aveam 6-7 ani și sătenii se obișnuiseră să mă vadă venind de la islaz călare pe cal, fără șa și fără căpăstru. Nu știu cum de-o convingeam pe bunica să mă lase să călăresc astfel, însă îmi amintesc că ea venea în urmă, pe jos şi, mai ales, îmi amintesc galopul pe care l-am suportat strângându-mă cu ambele mâini de gâtul calului.
Ce nu avea să știe bunica este că, mai târziu, pe la 14 ani, amintirile hipice ale copilăriei m-au năpădit și am încercat din nou să călăresc cu rezultate mai puțin inspirate. M-am dus cu niște colegi de școală pe deal, am căutat un cal și primul pe care am vrut să-l călăresc m-a binecuvântat cu o rapidă lovitură de copită în genunchi. Luni de-a rândul, am purtat cu mândrie urmele de potcoavă pe piciorul meu.
Miercuri, am fost invitat – de către Plafar Retail și alături de Alexandru Negrea – la o şedinţă de călărie la baza de agrement a Clubului de Echitație București în cadrul unei iniţiative ce îşi propune sa promoveze călăria ca o alternativă sănătoasă pentru petrecerea timpului liber, potrivită deopotrivă pentru adulti, copii şi persoane cu dizabilităţi (prin intermediul hipoterapiei).
În cadrul unei ore – la finalul căreia mă simteam de parcă alergasem un maraton şi totuşi eram relaxat – un antrenor răbdător ne-a învăţat cum să urcăm pe cal, cum să stăm drepţi în şa, cum să ne ferim să cădem în faţă şi, mai ales, cum echilibrul ţi-l faci din picioare (strângănd genunchii şi împingând în jos călcâiele) şi pentru a ilustra acest echilibru am mers la trap săltat cu mâinile în şolduri.
Cea mai interesantă parte a călăritului – pe care chiar nu o cunoşteam – este ridicatul din şa în ritmul cu care calul aleargă [video]. Eşti atent la tine, eşti atent la cal şi intri în ritmul lui. În felul acesta, experienţa călăritului este mai confortabilă pentru tine şi calul nu va simţi că poartă în spate un obiect inert.
Am putut de asemenea să urmăresc graţia şi siguranţa de sine cu care se antrenează un puşti de 14 ani cu o experienţă de 2 ani în echitaţie şi care visează la o carieră profesionistă.
În urma unei invitaţii de la Parada Film si Revista Tabu, am fost la o proiecţie specială pentru bloggeri a filmului Mar Nero (2010), în regia lui Federico Bondi. O poveste – inspirată din viaţa reală a bunicii regizorului – a unei bătrâne din Florenţa îngrijită de Angela, o tânără româncă jucată foarte bine de Dorotheea Petre (deşi imaginea Dorotheei poate crea senzaţia că România este o ţară din jurul Mării Caspice).
“Partea românească” a avut un aer puţin credibil (câte bătrâne italience cu o sănătate precară ajung să viziteze România cu menajera lor?), iar câteva forţări de domeniul clişeului (descrierea sarmalelor şi imaginea românilor – chipurile tot latini! – care sărută apăsat) şi scenariul cu parfum de documentar mi-au lăsat un film tezist (uite, oamenii se pot înţelege chiar şi fiind din culturi diferite) şi cu străluciri locale (scena în care bătrâna italiancă “vorbeşte” cu tatăl Angelei, nici unul neînţelegând limba celuilalt şi scena de Revelion în care ţiganii din Italia cântau C-aşa-i românul cu Noi vom fi aici pe veci stăpâni).
Este un film care totuşi merită văzut, am notat premiera – pentru mine – a vizionării unui film în care este vorba despre românul-emigrant ceea ce nu este o senzaţie tocmai confortabilă şi te cam pune pe gânduri şi, în plus, am admirat rolul mut, dar puternic jucat de Vlad Ivanov, un actor – de o modestie rară – care merită toate premiile şi laudele.
vezi trailer
Au mai scris – printre alţii – despre film: Corina Maria Scheianu, Dragoş Butuzea, Ana Ciobanu, Claudia Tocilă, Toma Nicolau, George Hari, Cristina Bazavan.
Nu mă consider un blogger model, uneori m-am asumat mai mult decât un blogger, alteori m-am asumat mai puțin, însă am o experiență de 5 ani în domeniu şi doresc să punctez câteva lucruri pentru cineva care este la început de drum.
Primul lucru pe care trebuie să-l știe oricine care se apucă de ceva nou este că nu se poate truca pe sine pe termen lung. Autenticitatea este o caracteristică necesară oricărui demers serios (nu există demersuri serioase care să nu fie asumate pe termen lung). Există o coerență cu sine presupusă în orice activitate în care pui suflet. Dacă te apuci de blog, fii tu însuți, altfel totul se răzbună.
Al doilea lucru este implicit în primul paragraf și se referă la hărnicie. Dacă îţi place ceea ce faci şi dacă ceea ce faci te reflectă pe tine însuţi, nu poţi decât să fii harnic. Când e vorba de pasiune, scuzele nu sunt binevenite. Continue reading
Toți ne dorim să trăim vieți semnificative, să simțim că ceea ce trăim ne împlinește și, mai presus de toate, să simțim că producem o diferență în jurul nostru.
Toate aceste se întâmplă atunci când ne trăim propria viață, iar nu pe a altora și, mai ales, atunci când suntem atenți la ceea ce trăim.
Cred că viața este un imens mecanism pedagogic și multe din evenimentele pe care le trăim au rol de învățare. Cu cât trăim mai multe evenimente semnificative, cu atât simțim că viața noastră este pe drumul cel bun și ne reprezintă.
Unul din modalitățile prin care viața ne trage de mânecă și ne transmite mesaje sunt concidențele semnificative. Jung le numea sincronicități, iar dacă suntem atenți la ele, observăm cum lucrurile, oamenii și evenimentele se aranjează în jurul nostru chiar în modul în care noi putem trage învățăminte și evolua.
Coincidențele semnificative sunt acele șiruri de întâmplări care se potrivesc de minune cu traseul nostru spiritual asumat și care ne îndreaptă înspre împlinirea viselor noastre.
În ultimele săptămâni, coincidențele s-au ținut scai mine și nu cred că s-au înmulțit, ci doar că am devenit puțin mai atent și-am reușit să le observ. Evenimentele exterioare s-au potrivit de minune cu evenimentele interioare, iar rezultatul s-a produs în noi schimbări, noi priorități și noi prilejuri de dezvoltare.
Nu cred că voi înceta vreodată să mă minunez cum viața le aranjează pe toate fix pe potriva noastră (dovadă că Universul nu este incoerent și că principiul antropic este o asumpție care merită riscată).
Lumea este un camuflaj care uneori este spart de coincidențe pline de sens.
Zilele trecute am oferit un interviu pentru feminis.ro pe care vă invit să-l frunzăriți mai jos (cu indulgență față de titlul ales):
Care este cea mai importanta lectie in iubire pe care ai invatat-o de la o femeie?
Cea mai importanta lectie pe care am invatat-o de la o femeie este cea a bunatatii. Femeile mi-au aratat ca bunatatea este cea mai mare forta prin care poti “invinge” oameni, situatii si vise.
E mult mai important sa fii bun decat inteligent. Citește tot interviul
* O vorbă spune că nu sunt interesanți decât oamenii care ascund mai mult decât arată. De la un anumit nivel, toţi ascundem mai mult decât arătăm, însă dacă faci câţiva paşi mai departe, realizezi că ascunzi mult tocmai pentru că arăţi mult.
Cineva mă întreba recent pe Facebook – unde, de la un timp, mă simt mai în largul meu decât pe twitter – dacă îmi este cunoscut cuvântul “personal” sau “privat” de vreme ce comunic atât de multe, scriu atât de mult și mă dezgolesc cu atâta ardoare.
* Când dăruieşti mult – există o mare cantitate de dar în orice activitate prodigioasă – resursele interioare în loc să scadă, cresc şi încet-încet schimbă peisajul intim al unui om.
* Mă preocupă problematica darului încă de la primele lecturi, însă abia recent am realizat că a fi în dar înseamnă a fi tu însuți. Ești cel mai aproape de centrul ființei tale atunci când dăruiești. A fi în dar este mai important decât a fi în adevăr.
* Deși am renunțat la filozofie și-am devenit în ultimul timp mai activ(ist), nu-mi pot reprima acest filon autoanalitic și nu-mi pot abține întotdeauna un anumit tip de limbaj (pe care mulți în consideră inutil de prețios) prin care îmi filtrez emoțiile și gândurile. Nu stau să-mi analizez fiecare umbră a fiecărui gând, însă caut a mă cunoaște și a mă desfășura pe mine însumi în toate posibilitățile și în toate avatarurile posibile.
* Uneori – tocmai pentru că mă regăsesc atât de cerebral și puțin empatic – mi se pare că am inteligența emoțională a unei gâște.
* De vreme ce viața mea erotică preocupă pe mulți, țin să aduc o oază de liniste în viețile unora și să precizez că fac mai puțin sex decât cred cei care-mi invidiază presupusul succes la femei și mai mult sex decât cred ceilalți.
* Cu siguranță – un secret și un paradox pe care mulți adolescenți de 30 de ani nu l-au aflat – succesul la femei ți se întâmplă atunci când ai treburi mai importante decât preocuparea și grija pentru succesul la femei.
* “A vorbi fără ironie de propriile succese este semn de mare mitocănie…”, spunea undeva Cioran.
* Cred că am ajuns un brand personal atunci când convingerile mele (exprimate în articole de-a lungul timpului) au luat forma implicării sociale (prin Lecturi Urbane).
* Generozitatea este singura cale a dezvoltării personale.
Acum ceva vreme am câștigat sau am câștigat la ruletă un articol – varianta cealaltă ar fi fost ca Miruna să scrie pe acest blog un articol – pe care l-am dăruit pentru siblondelegandesc.ro:
Pus în fața unei decizii pe termen lung, primul gând pe care îl am este următorul: Care este drumul cel mai greu pe care îl pot lua? Mi-a rămas gustul deciziilor grele în urma lecturilor din istoria religiilor pe care le-am avut în adolescență. Orice inițiere este grea, presupune efort, te transformă interior, iar finalul este o evoluție spirituală. Orice pas pe care-l faci și nu comportă un scenariu inițiatic este unul ușor și banal. Citește articolul întreg pe siblondelegandesc.ro
Tokyo Sonata (2008) este un film frumos – cu un final magistral – despre tristețea (e ceva negrav în această tristețe) japoneză care se scurge printre firele unei societăți ultra tehnologizate.
Soul Kitchen (2009) ultimul film al lui Fatih Akin – din care nu prea am ratat nimic în ultimul timp – este o comedie insightfull unde am reîntâlnit pe Moritz Bleibtreu – un actor drag mie pe care l-am văzut în Run Lola Run (1998), Elementarteilchen (2006) sau în Das Experiment (2001). E un film despre dragoste, antreprenoriat și diferențe culturale.
The Lightkeepers (2009) a fost o supriză plăcută de vreme ce m-am trezit cu Dragoș Butuzea la Scala – neștiind nimic despre film. Te face să râzi, te emoționează, iar la final pare o lecție frumoasă despre dragoste și cinism, cu un soundtrack pe măsură (dacă găsește cineva mp3-ul, rămân recunoscător).