Cred că sunt în poziția multora dintre cei care citesc aici: de când am intrat la facultate, televizorul a fost o prezență sporadică în viața mea. În cazul meu, au trecut 9 ani în care aud – ca prin ceață – de vedete noi, de emisiuni noi, de circuri în direct, scandaluri și dezvăluiri. Am avut și am sentimentul că nu pierd nimic pentru că pot număra pe degete emisiunile care pot aduce valoare adaugată timpului pe care l-aș consuma uitându-mă la televizor.

Un rezultat ciudat – la care nu m-aș fi așteptat – al ascezei mele în ce privește televizorul este o sensibilitate crescută la ceea ce înseamnă prost gust. Mi-am format o iluzie optică responsabilă în mare parte de optimismul meu, iar când accidental privesc o știre sau o emisiune, reacțiile mele sunt alergice. Mi-am pierdut obișnuința, nu mai sunt călit. Dacă cineva m-ar obliga să privesc de la un capăt la altul Știrile de la ora 5, probabil moralul meu ar fi dărâmat pentru o bună vreme, căci mi s-ar părea incredibil ce-aș vedea.

Aș vrea să le spun celor care mă întreabă Continue reading →

Îmi este evident de mult timp că viața mea – a noastră – are o structură narativă (chiar şi acum în vacanţă!), iar ceea ce trăiesc eu acum se cheamă o intrigă cel puțin interesantă (dacă ar fi să mă gândesc la proverbul chinez), dar aceasta este o altă discuție.

Ceea ce mă intrigă de cele mai multe ori este senzația că nu sunt singurul povestitor, singurul făcător al propriei vieți și – în mod paradoxal – această observație, în loc să mă facă mai puțin responsabil (nu sunt singurul sofer de la volanul propriei mașini), mă face totuși mai înclinat către atenție și responsabilitate. Dacă nu sunt singur la volan şi nu-l cunosc pe celălalt, atunci viaţa mea nu se află doar în propriile mâini.

O mare parte din povestea mea nu este scrisă de mine şi – Slavă Domnului – nu mă plâng. Sunt uneori cel mai prost scenarist.

Sunt mai multe mâini care îmi construiesc propria poveste. Sunt mâinile strămoşilor mei, sunt mâinile acelor oameni care trăiau în peşteri şi le era frică de întuneric, sunt mâinile bunicilor, ale părinţilor, ale profesorilor, ale oamenilor pe care i-am cunoscut şi ale oamenilor pe care urmează să-i cunosc.

Port în mine ingrediente misterioase, iar senzaţia de alegere de multe ori se mută în altă parte. Senzaţia că o întâmplare mă alege, că  o pasiune sau o vocaţie se îndreaptă spre mine cu o viteză mai mare decât mă îndrept eu spre ele. Cineva a pus în mine lucruri încă înainte de-a mă naşte.

Dacă eu sunt o sumă de alegeri care se întâmplă indiferent dacă sunt sau nu de faţă, responsabilitatea mea se lărgeşte în loc să se îngusteze. Sunt responsabil şi de alegerile pe care nu le-am făcut, dar totuşi mă reprezintă.

Epoca mă reprezintă, ţara mă reprezintă, familia mă reprezintă, nu i-am ales eu, dar – din nou – responsabilitatea nu stă doar în actul alegerii. Responsabilitatea stă în asumare, iar uneori trebuie să ne asumăm şi alegerile altora, indiferent că se petrec acum sau au avut loc înainte de-a ne naşte.

A băga capul în nisip înseamnă iluzionarea că doar alegerile noastre ne privesc. Sunt alegeri la care nu am fost consultaţi, însă care ne implică personal şi pe care trebuie să ni le asumăm dacă dorim să creştem.

Probabil dorinţa de-a lăsa ceva în urma noastră îşi are rădăcinile în forţa acelor alegeri ni s-au întâmplat înainte de-a ne naşte, în faţa noastră.

Foto: allgoodthinks.tumblr.com

O altă întrebare pe care mi-o adresez atunci când privesc în urmă – sunt în vacanță și am timp de meditații! – este dacă am riscat îndeajuns. Am asociat întotdeauna valoarea adăugată cu capacitatea de-a-ți asuma riscuri încât dacă nu există urmă de risc, orice acțiune mi se pare banală.

La whist sunt unii jucători care au tendința să-și subliciteze cărțile, să joace la zero și să pice întotdeauna în picioare. A sublicita înseamnă a-ți bate joc de cărțile pe care le primești, a irosi ocazii și, la urma urmei, înseamnă lașitatea de a nu-ți asuma un leap of faith.

Uneori, a pica în picioare poate însemna că nu te-ai încercat destul pe tine însuți.

Teama de a nu pierde este mai mare decât dorința de-a câștiga, iar acest comportament se pare că este moștenit de la primate. Când e vorba să câștigăm mergem la sigur, iar când e vorba să pierdem preferăm să riscăm.

Pe de altă parte, sunt oameni care supralicitează, care riscă și care scot din cărțile primite mai mult decât valoarea lor intrinsecă. A scoate mai mult din cărțile primite diferențiază un bun jucător de un slab jucător.