Când eram mic, la țară, călăream frecvent calul bunicului. Aveam 6-7 ani și sătenii se obișnuiseră să mă vadă venind de la islaz călare pe cal, fără șa și fără căpăstru. Nu știu cum de-o convingeam pe bunica să mă lase să călăresc astfel, însă îmi amintesc că ea venea în urmă, pe jos şi, mai ales, îmi amintesc galopul pe care l-am suportat strângându-mă cu ambele mâini de gâtul calului.
Ce nu avea să știe bunica este că, mai târziu, pe la 14 ani, amintirile hipice ale copilăriei m-au năpădit și am încercat din nou să călăresc cu rezultate mai puțin inspirate. M-am dus cu niște colegi de școală pe deal, am căutat un cal și primul pe care am vrut să-l călăresc m-a binecuvântat cu o rapidă lovitură de copită în genunchi. Luni de-a rândul, am purtat cu mândrie urmele de potcoavă pe piciorul meu.
Miercuri, am fost invitat – de către Plafar Retail și alături de Alexandru Negrea – la o şedinţă de călărie la baza de agrement a Clubului de Echitație București în cadrul unei iniţiative ce îşi propune sa promoveze călăria ca o alternativă sănătoasă pentru petrecerea timpului liber, potrivită deopotrivă pentru adulti, copii şi persoane cu dizabilităţi (prin intermediul hipoterapiei).
În cadrul unei ore – la finalul căreia mă simteam de parcă alergasem un maraton şi totuşi eram relaxat – un antrenor răbdător ne-a învăţat cum să urcăm pe cal, cum să stăm drepţi în şa, cum să ne ferim să cădem în faţă şi, mai ales, cum echilibrul ţi-l faci din picioare (strângănd genunchii şi împingând în jos călcâiele) şi pentru a ilustra acest echilibru am mers la trap săltat cu mâinile în şolduri.
Cea mai interesantă parte a călăritului – pe care chiar nu o cunoşteam – este ridicatul din şa în ritmul cu care calul aleargă [video]. Eşti atent la tine, eşti atent la cal şi intri în ritmul lui. În felul acesta, experienţa călăritului este mai confortabilă pentru tine şi calul nu va simţi că poartă în spate un obiect inert.
Am putut de asemenea să urmăresc graţia şi siguranţa de sine cu care se antrenează un puşti de 14 ani cu o experienţă de 2 ani în echitaţie şi care visează la o carieră profesionistă.
Vreau si eu! 8->
Buna Adrian,
🙂 imi amintesc ca aveam 7-8 ani, si am avut o tentativa sa ma urc pe un cal , dar eram mica si nu am reusit mare lucru. Eram fascinata sa-i vad, si-mi era mila de cei care erau biciuiti tragand la carutele pe care le mai vedeam prin satul unde am copilarit, intr o zona superba a Neamtului.
Iubesc caii si ii admir, au o eleganta aparte. Isi urmeaza stapanul, sunt supusi dar si demni in acelasi timp. Eram fascinata de concursurile de echitatie pe care le vizionam.
Acum ramane un must do pentru mine:lectii de echitatie la un moment dat.
Te felicit pentru experienta frumoasa!
Si ma bucur ca au loc astfel de initiative de petrecere sanatoasa a timpului liber.
Cu drag,
Spatele drept! 🙂
Pingback: Hipofobia « Alex Ciotir