Citisem în Maimuța goală că omul este singura primată care și-a prelungit curiozitatea dincolo de granițele copilăriei. Cimpanzeii, de exemplu, sunt curioși, jucăuși și inovativi doar câțiva ani, în timpul tinereții, însă odată cu maturizarea, cantitatea de nou învățată scade dramatic.

În schimb, cu aproximativ 25 de ani în mod oficial, omul îi este rezervată cea mai lungă perioadă ludică, cea mai lungă copilărie. Mai mult, curiozitatea și jocul nu se opresc o dată cu maturitatea, iar aceasta ar fi unul din motivele evoluției speciei umane. Astfel apar inovațiile și creațiile culturale.

Maimuțele sau leii nu au o copilărie prelungită pentru că imediat sunt supuse presiunii supraviețuirii, iar grija părinților nu este atât de extinsă (ca timp și ca profunzime) ca în cazul omului. O dată cu ajungerea la anii maturității capacitatea de învățare stagnează în mod structural pentru că mediul în care trăiesc este unul stabil, iar provocările pentru adăpost și hrană comportă în mare parte aceleași tipare pe care le aveau și maimuțele și leii de acum mii de ani.

În cazul omului, lucrurile nu sunt atât de simple. Oamenii au o copilărie prelungită pentru că au foarte multe de învățat despre lumea în care se nasc, pentru părinții au grijă de ei pe termen lung și pentru că nevoile primare nu sunt singura lor miză.

În plus, omul este o ființă care trăiește într-un mediu schimbător, fluid și complex, iar procesul de învățare este unul pe măsură. Dacă la începutul vieții învățăm despre lumea în care ne-au adus părinții, treptat învățăm despre lumea noastră, cea la care participăm ca persoane adulte, cea pe care încercăm să o modelăm după chipul nostru.

Pentru a face faţă provocărilor constante ale unei lumi din ce în ce mai complexe, schimbătoare şi în care a fost aruncat, omul este obligat să rămână fidel copilului curios, receptiv şi creativ din el însuşi. Mai mult decât atât, omul este animalul care poate suporta cea mai mare cantitate de incertitudine. Uneori însă, când cantitatea de incertitudine – implicit disconfort – este prea mare, ajungem să ne comportăm ca nişte animale încolţite şi ne reactivăm structuri mai vechi ale psihicului.

Omul este fiinţa cu cea mai mare cantitate de improvizaţie din viaţa sa. Improvizația este acea situație unde ai nevoie de spontaneitate, creativitate și curaj și – cum toate acestea sunt atribute ale jocului – este de înțeles de ce omul și-a găsit forța interioară tocmai din prelungirea îndrâzneață a copilăriei sale.

Majoritatea oamenilor sunt în situații intermediare în viața lor. Toți suntem pe propriile drumuri, între destinație și punctul de plecare. Cei mai mulți judecăm oamenii după punctul lor de plecare, însă puțini sunt aceia care se interesează de mizele celor din jurul lor.

Dacă miza mea este să ajung în primii cinci într-o cursă și ajung pe locul patru, atunci – cunoscându-mi miza – poți spune că mă simt ca un învingător, dacă nu, vei presupune că sunt un înfrânt.

Dacă îți asumi că oamenii din jurul tău sunt în situații intermediare, nu numai că te vei feri de orice judecată definitivă, dar te va interesa și miza, visul, idealul celui de lângă tine.

Mulți oameni nu-și comunică destinația dorită – îți aduci aminte cum unii jucători de biliard anunță, înainte de lovitură,  unde își doresc să bage bila? – din teama de a nu fi judecați și din teama expunerii propriei vulnerabilități (în idealurile proprii – la fel ca în cazul mulțumirii – ne dezvăluim propriile puncte sensibile).

Indiferent ce fac, indiferent ce gândesc, nimic nu este bătut în cuie când este vorba de oameni. Oamenii se pot schimba atât în bine, cât și în rău, indiferent de punctul lor de plecare. Dar dacă le cunoști mizele și idealurile, poți fi mai aproape de cunoașterea celui de lângă tine, la fel cum poți să-l ajuți mai eficient.

Prea mulți oameni își comunică propriile frustrări (frustrările au o anumită capacitate de autovalidare) și prea puțini îndrăznesc să exprime ceea ce-și doresc, unde vor să ajungă și cum ceilalți îi pot ajuta pe drumul lor.

Închei cu o idee implicită în multe filozofii de viață, însă e o idee pe care simt nevoia să mi-o transmit regulat în anumite situații existențiale. A fi tu însuți este efectul unui act de îndrăzneală. Nu este rezultatul unui proces de conștientizare, proces căruia i se acordă o importanță exagerată de vreme ce nu toți cei care devin conștienți de o situație se străduiesc să o remedieze, să o schimbe.

Mai mult decât a fi noi înșine, trebuie să îndrăznim să fim noi înșine, să ne acceptăm și să ne încercăm chiar și la granițelele propriilor temeri, căci rareori s-a întâmplat vreodată ca această îndrăzneală să nu rămână recompensată.

În ultimele săptămâni, mai multe femei – printre care Roxana Radu, Anca Bundaru, Corina Georgescu şi Tara Duveanu – s-au tuns scurt pentru o cauză umanitară. Un misterios domn G. le-a dat fiecăreia 2000 de euro pentru a fi donați unei cauze nobile.

Mi-a plăcut “campania” pentru se mulează perfect pe o idee care îmi este foarte dragă: mai întâi trebuie să schimbi ceva la tine însuți pentru a putea încerca apoi să schimbi ceva în jurul tău.

Discret, elegant, tăcut, peste 40 de ani, foarte ocupat. E tot ceea ce ştim despre domnul G, anonimul care a convins nouă femei să se tundă aproape la chelie. A donat fiecăreia câte 2.000 de euro, iar banii au ajuns mai departe la suferinzi şi la bolnavi.

“Să mă tund zero, să nu mă tund zero? M-aş tunde doar dacă îmi cumpără careva părul, să donez banii unei cauze”, lansa o idee tânăra Roxana Radu pe blogul ei, în iunie.

Citeşte restul articolului în Gandul

Foto: Victor Vido

În toată explozia de optimism care de multe ori mă înconjoară, mă izbesc uneori de situații care-mi transmit mesajul că mai este mult până departe.

Ies de la metrou și-n drumul meu către scările rulante, mă depășeste, sprintând ultimii metri, o mamă corpolentă cu copilul (elev în primele clase primare) ei de mână. Scările erau libere, am presupus că se grăbeau, însă m-am înșelat. Distinsa mamă s-a postat pe sensul de urcare, cu copilul în dreapta, iar la atenționarea mea n-a dorit să-mi facă loc să trec.

I-am explicat că există niște reguli care sunt semnalizate (nu întotdeauna suficient de vizibil) și că în mod normal se stă pe partea dreaptă și se circulă pe partea stângă. Mi-a explicat – complexându-mi politețea inițială – că, dacă doresc să circul pe scrări, să le folosesc pe cele clasice. Pe scările rulante se stă.

I-am spus că există niște reguli totuși cu un scop, copilul s-a întors nedumerit către mine și m-am trezit în postura ingrată de a-i explica micului elev – de față cu mama lui  – care este situația cu scările rulante. Doamna a încheiat discuția accentuându-mi că dumneai își face propriile reguli după cum e mai bine, nu după cum îi taie capul (după cum îi sugerasem).

Dacă aș fi citit întâmplarea pe un alt blog, n-aș fi crezut-o și m-ar fi iritat. Încă o poveste tristă, încă o lamentație! Sunt unii oameni care parcă sunt predispuși să li se întâmple nedreptăți (să li se fure bicicleta din scara blocului, să plătească amenzi abuzive), să vadă nesimțiri (cum oamenii aruncă gunoi pe geamul mașinii), sunt sătul de asemenea povești. Toți știm că e o stare jalnică stare de fapt, iar accentuarea ei este dezolantă și inhibantă, hai să schimbăm ceva etc.

Există o alergie la reguli la mulți dintre români care își asumă acceptarea unei reguli ca o umilință, ca o fraierire. Uneori parcă îți vine să-i înțelegi de vreme ce trăim în mijlocul unui discurs strâmb despre propria țară, despre cum nimic nu merge și astfel a asculta de reguli ar însemna, nu-i așa, să te lași păcălit. Dacă toate lucrurile sunt strâmbe, singura soluție ar fi ocolirea lor și încălcarea regulilor în propriul stil al descurcărelii.

Lucrurile nu stau totuși astfel. Nu tot ce este în jurul nostru este strâmb, Romania nu este ultima țară, iar unele lucruri – e drept, firave – sunt așezate bine pe aceste meleaguri, iar pentru aceste lucruri merită să respectăm reguli și să atragem atenția ori de câte ori acestea sunt încălcate.