Author Archives: Adrian Ciubotaru

O poveste de la cinema

Eram în plimbare prin Bacău și ne-am spus – cum în București nu prea am avut timp – să mergem și la un film.

Așadar, mă duc la film cu prietena mea. Aș fi preferat Sherlock Holmes 2, însă puterea mea de negociere în cuplu mi-a arătat că e o idee bună să vedem – acum de Sărbători, nu-i așa? – New Year’s Eve. Un film absolut frumos, cu o distribuție de zile mari, cu scene haioase și mesaje optimiste.

După o perioadă plină, după o zi în care plecasem din București la 6 dimineața, a vedea un film împreună mi s-a părut cea mai cuminte și mai odihnitoare experiență. La cinci minute după ce a început filmul, o gașcă de trei puști a intrat în sală. Nu i-aș fi observat dacă nu și-ar fi făcut simțită prezența încă din holul de la intrare. O gălăgie intrase în sală încă de atunci când cei care o produceau nu puteau fi văzuți.

Au urcat înconjurați de aceleași replici cu glas tare până la ultimele rânduri, unde eram și noi, și s-au asezat în spatele nostru. Teribiliști și bine dispuși, mi-am spus. Arătau de parcă urmează să își ia buletinul și cine eram noi – cei care ne uitam liniștiți la film – să le stricăm bucuria?

Mă așteptam – dar nu s-a întâmplat – ca, o dată terminat drumul prin întuneric și așezați pe scaunele lor, să se potolească. Le-am atras atenția că suntem la cinema și ar trebuie să vorbească încet dacă tot o fac și s-au cumințit… pentru câteva minute.

Filmul își derula în continuare scenele haioase și emoționante în care actori de mare clasă apăreau unul după altul. Pupături, îmbrățișări, discursuri motivaționale, accentul pe dragoste, atașamentul față de familie și, în mod evident, cum nu e bine să fim singuri de Sărbători.

Subtitrarea era dublată sonor de nesimțirea celor din spate și au mai fost voci din sală care le-au atras atenția, dar nu s-a întâmplat nimic.

Pungi mototolite în mod ostentativ, foieli pe scaune, lanternă aprinsă pentru a căuta nu știu ce, răspunsuri în doi peri, comentarii la replicile din film sau un hai mă taci aruncat altora din sală (mai departe de ei).

Eram cu prietena lângă mine și mă simțeam prost pe scaunul meu. Nu știam dacă să fim emoționați la scena când pică bila de Anul Nou sau să ne fie ciudă că nu puteam să ne bucurăm împreună. Nu știam dacă să râd la anumite scene sau să rămân încruntat pentru ca cei din spatele meu (cu câteva scaune în stânga noastră) să înțeleagă seriozitatea deranjului pe care îl provocau.

Spre final, mă întorc către ei a treia oară și le spun că vor vedea ei după film dacă nu se potolesc. Nu mă așteptam la o corectură a comportamentului lor, nu fusesem convingător și intrasem deja în acea stare de lehamite în care renunți la orice speranță și tragi – pe baza unui incident – o concluzie generală legată de români, România și toate întâmplările proaste care ne aduc aminte de ce suntem unde suntem. Neputință și lehamite.

La final, au coborât din sală cu puțin înaintea noastră când toți se ridicaseră și își căutau hainele așezate pe scaune. Fusese un film frumos, dar a fost stricat de niște de mici golani care s-au comportat ca și cum sala de cinema era bataia de joc pe care probabil o aplicau colegilor mai fraieri când profesorul nu este prezent în clasă. Totul s-ar fi terminat aici, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor. Te duci la cinema, uneori nimerești bine, iar alteori prost. Uneori câștigi o experiență, iar alteori te alegi cu o frustrare de pe urma căreia te clătești cum nimerești.

Pe holul de la ieșire, când eu deja mă gândeam la cât de aglomerat va fi în parcare, ne-am oprit să ne aranjăm hainele, am auzit după colț, în fața noastră, replica:
“S-o bați pe mă-ta!”
Nici măcar nu m-am enervat, deși păreau niște preadolescenți cu apucături delincvente, probabil abia își suportau pubertatea, dar am simțit nevoia să le spun câteva de vreme ce știau ce fac.

O iau înainte după ei, cu slaba speranță să îi mai găsesc, însă cu gândul să le spun câteva. Am crescut având un frate mai mic și întotdeauna mi-a plăcut să îl învăț lucruri, să îi împărtășesc ponturi.

Ieșind de pe holurile cinematografului și ajungând în mall-ul propriu-zis, spre suprinderea mea, nu o tăiaseră. Mergeau ținându-se toți trei de gât, se mai împingeau sau mai trăgeau de câte o floare decorativă. Plecaseră de acolo probabil nu cu gândul că au făcut bine ce au făcut (știau că și-au permis lucruri neacceptate de către cei din jur), dar cu tupeul mulțumit că – și de data aceasta – nimeni n-a avut curaj să ia atitudine și au putut – în gașcă – să își bată joc. Nu i-a taxat nimeni pentru gesturile lor de vreme ce câteva atenționări de la mine și de la cei din sală n-au contat.

Mi-am amintit de acele momente în care am fost martorul unor comportamente indecente și nu am reacționat deloc.

Grăbesc pasul și când mă apropii de ei, îi strig:
“Băieți, băieți…”

Se întorc mirați, sfidători, îi salut ca pe niște oameni mari și îi întreb:
“Cine v-a învățat să vă comportați așa într-o sală de cinema?”
Au început să dea vina unul pe altul într-un ping pong de replici binecunoscut.

“Voi nu vă dați seama că peste câțiva ani când veți crește și veți  face la fel, ori veți ajunge la Poliție ori, Doamne ferește, o să vă calce oamenii în picioare?”
Atunci le-am dat câte o palmă la doi dintre ei cum luam eu de la profesorii din școală. O palmă care nu era tare,  care nu durea, însă care te umilea crunt. O palmă care îți spunea că ești prea mare să iei bătaie, însă nu îndeajuns încât să nu fii lăsat să te prostești în halul ăsta.

Cei de-al treilea se îndepărtase, m-am întors după el și i-am făcut semn să se apropie. Nu eram nervos, nu-mi sărise țandăra sau mai știu eu ce. Văzuse ce le-am făcut celorlalți, văzuse că eram calm și s-a apropiat. L-am luat de gât prietenește și i-am spus ce le-am spus și celorlalți. Acum poate nu suportă toate consecințele faptelor lor, însă în curând, în câțiva ani, continuând în același mod, vor vedea că viața în societate implică responsabilități, respectarea celorlalți și implicit penalizări rafinate sau nerafinate (urmărește filmulețul din articol) pentru orice derapaj.

Am promis că voi scrie și am povestit – fără scuze, justificări sau înflorituri – exact ce s-a întâmplat.

Lucruri care nu se fac la volan

Luni, după o oră de plimbat – sau stat – prin traficul aglomerat pe marile bulevarde bucureştene, aveam 12 apeluri nepreluate. Când m-am eliberat într-un final, am sunat înapoi cu:
“Scuze, eram in trafic şi nu răspund la telefon când conduc”.

Şi în acest caz şi în cel al alcoolului, sunt lucruri care nu se fac la volan cel puţin dintr-un simplu calcul de risc-recompensă. Nu poate fi nimic atât de urgent (în cazul telefonului) sau de plăcut (în cazul alcoolului) pentru a risca aiurea încălcându-mi aceaste reguli.

Campania iniţiată de Asociaţia “Berarii României” este o idee bună pentru tot anul şi mai ales de Sărbători când tentaţiile sunt mai mari. În plus, îşi capătă o greutate şi mai mare când este sprijinită de Direcţia Rutieră din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, Consiliul Naţional al Audiovizualului şi, nu în ultimul rând, de Titi Aur.

Cu capsa pusă

Știm cu toții că glumele ascund anumite adevăruri și că poți comunica sau sugera anumite adevăruri incomode ambalându-le într-o glumă sau într-o ironie. Nu este ușor să folosești această tehnică pentru că e nevoie de o anumită doză de subtilitate care, la urma urmei, necesită inteligență. O trăsătură care pare distribuită inegal.

Poza de mai sus – văzută pe Facebook – este o glumă. Dacă este voită sau involuntară, deocamdată, nu știu să apreciez. Ce este și mai interesant în cazul de față e faptul că gluma este teribil de credibilă. Sunt șanse mari să fie chiar așa, sunt șanse mari să existe un asemenea om ajuns în pragul disperării cu privire la deranjurile constante de la ușa apartamentului său.

Șansele acestea sunt de două feluri. În primul rând, cu toții am fost deranjați de promoteri, prozeliți, tineri care strângeau bani pentru o cauză socială sau de sondaje care se transformă în discursuri de vânzare. În al doilea rând, cu toții am avut de-a face, într-un moment sau altul, cu oameni care păreau în mod constant cu capsa. Oameni care se răstesc din te miri ce, oameni deranjați de lucruri mărunte, oameni care își precipită gesturile în cele mai banale situații.

Cu alte cuvinte, atât evenimentele deranjante, cât și un anumit tip de oameni, fac că poza de mai sus să fie desprinsă din realitate.

Românii par în general cu capsa pusă dintr-un prost management al situațiilor tensionate. Îndură o dată, de două ori, de trei ori și apoi reacționează disproporționat în al patrulea caz (care, de multe ori și în mod obiectiv, este mai puțin deranjant decât primele trei. De exemplu, dacă ți se taie calea de trei ori, te vei enerva la culme apoi când cineva din fața ta merge prea încet.

Este o răbdare prost plasată, un fel de las de la mine cu nuanțe de lașitate, care în loc să rezolve problemele trecute și prezente deja le anticipează pe cele care vor veni.

Revenind la gluma din poză, am apreciat cel mai mult logica și coerența textului. Dacă, în anumite situații, se întâmplă aia și aia, eu voi reacționa în următorul mod. Altfel, omul pare sănătos și rezonabil, se previne pe sine și îl avertizează și pe ceilalți de anumite conjuncturi nedorite care pot provoca damblagirea unor persoane.

De ce îmi place Social Media

În acest week-end, în timp ce eram la munte cu o altă versiune a noului Ford Focus –1.6 Ecoboost, 150 CP – mi-am făcut timp și pentru o scurtă vizită în Brașov.

În timp ce eram în Piața Sfatului, am pus o poză pe Facebook, Alex Trofim mi-a recomandat să vizitez orașul primăvara, eu am spus că mă interesează deocamdată doar o mâncare caldă, iar Teodora mi-a recomandat imediat un loc prin apropiere numit Bella Muzica.

Eu venisem pregătit, căutasem pe google unde se mănâncă bine în Brașov, îmi alesesem câteva variante de aici (am apreciat articolul pentru că a inclus și tips-uri cu privire la parcare), însă recomandarea Teodorei a venit atât de repede și de natural, încât nu am putut rezista.

Totul s-a petrecut în 10 minute, pe telefon, în timp ce Geanina făcea cărări într-un anticariat.

Restaurantul este la subsol, probabil o fostă o pivniță (mi-a adus aminte de Casa Pogor din Iași), iar chelnerul care ne-a condus la masă mi s-a părut cel mai amabil om cu putință. Probabil unul din strămoșii lui inventase această meserie.

La lumina lumânărilor, mesele erau deservite de un buton pe care apăsai și comanda ți se lua în timp record şi nu știam în primele cinci minute că mi se vor întâmpla două lucruri bune:

A fost singurul restaurant unde nu am dus lipsă de pâine. Prietenii știu că am o problemă cu pâinea și angoasa mea eternă e că niciodată nu este destulă pe masă. Când mănânc în oraș mi se întâmplă deseori să termin pâinea din coș (care este mereu prea mic) și apoi trebuie să aștept să chem chelnerul și apoi trebuie să aștept să mai aducă pâine. Nu este plăcut să mânânci cu pauze.
De data aceasta, coșul a fost schimbat pe nesimțite și am simțit că mi s-au citit gândurile:)

Al doilea lucru inedit a fost meniul special de unde putea să alegi muzica pentru tot restaurantul. Nu am apelat la această opţiune, dar am nişte standarde atât de scăzute încât apreciez cel puţin locurile unde muzica nu este dată prea tare, iar posibilitatea să o alegi tu însuţi chiar mi s-a părut o idee bună.

Singurele dezavantaje – trebuie să fie câteva minusuri – au fost lipsa semnalului şi inexistenţa unei reţele wireless. În rest, mâncare bună, servire ireproşabilă, preţuri decente, cam de-o campanie pe bloguri.

Revin la întrebarea din titlu: de ce îmi place Social Media? E simplu, pentru că livrează. Aduni timpul investit, strângi poveştiile şi avantajele şi realizezi că eşti mereu în câştig. E vorba despre Thank You Economy, iar la această idee cu siguranţă voi reveni.

Secret Santa cu cărţi de la Elefant.ro

La mijlocul anului trecut, am fost unul dintre primii bloggeri care anunţau lansarea elefant.ro. Atunci erau o nouă librărie online, iar acum sunt unii din liderii pieţei.

În această perioadă au venit cu o idee bună, Secret Santa în toată țara, care este o platformă prin care oricine poate trimite şi, la randul lui, poate primi un cadou de la o persoană necunoscută. Iniţiativa – între 2-17 decembrie – este cu atât mai lăudabilă cu cât are în spatele ei şi un reflex de implicare socială: pentru fiecare dar făcut în această campanie, elefant.ro și organizația Salvați Copiii oferă mai departe un cadou copiii la care Moș Crăciun nu ajunge în fiecare an.

Procesul de înscriere este destul de simplu:
1) intri în secţiunea Secret Santa.
2) alegi un cadou care ţi se pare deosebit şi îl achiţi online (doar cu cardul)
3) apoi aştepţi să vină Moşul şi la tine cu un cadou surpriză

Desigur, fiecare participant poate opta să îşi păstreze anonimatul sau poate face gestul său public.

Cum m-am înțeles cu noul Ford Focus 2011

Când – printr-un concurs de împrejurări – ai maşina pentru două săptămâni poți spune că a fost mai mult decât un test drive. E deja o întreagă poveste și spun asta pentru că miza mea – şi a acestor articole – nu este să văd ce poate maşina, ci mai degrabă să văd cum interacţionez cu un anumit model, cum mă înţeleg cu maşina, cum o simt, cât de mult mi se potriveşte.

Varianta pe care am avut-o – 1.6 TDCi 115CP 5USI, echiparea Titanium – m-a purtat 3.000 de km cu aceeași usurință și la drum lung, și prin București, și pe drumuri de țară și pe autostradă. Usurința asta o simți în primul rând la motor care sună și cuplează bine, iar la turații mai mari îți arată o nervozitate plăcută care parcă îți spune “Sunt o mașină de oraș, dar dacă mă provoci…”. Oricum, pentru nevoile mele, un diesel la 115 cai mi s-a părut mai mult decât decent.

De asemenea, usurința o simți și când e vorba de confort.Varianta Titanium vine cu suspensii mai sportive, însă cred că cei de la Ford au găsit aici compromisul perfect: mașina stă bine în curbe și reușește în același timp să pară confortabilă pe drumuri cu denivelări.
Aici trebuie să povestesc că i-am făcut o vizită lui Augustin la țară, a condus-o și el și, când încercat să-mi arate cum fuge de spate mașina într-o curbă (cu frâna de mână trasă), rezultatul n-a fost atât de spectaculos cum spera: mașina chiar stă foarte bine pe roți.

Mi-a plăcut foarte mult design-ul care îmi pare stilat și agresiv în același timp, conturând o mașină care chiar atrage privirile celor din jur. Îmi aduc aminte chiar în prima zi, în timp ce așteptam la roșu, un nene cu un Golf 5 îmi face semn să cobor geamul să mă întrebe de mașină:
“Asta e noul Ford Focus?”

La fel, într-o benzinărie, tipul de la pompă m-a felicitat pentru achiziție, iar când am intrat înăuntru, cei doi tipi de la casierie se contraziceau dacă e un Subaru sau un Ford.

Pentru că îmi place să ascult muzică cu orice ocazie, de data asta, când am luat mașina de la Colina Motors, am venit cu un stick plin cu 2 GB de muzică atent selecționată. Nici urmă de dezamăgire, am găsit cel mai bun sistem audio cu putință (în limita experienței mele) care prin cele șase boxe te făcea să crezi că ești – după caz – într-o sală de concerte sau într-o discotecă. Ca o paranteză, cu această ocazie, am aflat că nu e indicat să asculți în trafic melodii hip hop cu sunet de sirenă pe fundal.

În acești 3.000 de km (majoritatea evident în afara orașului) am reușit un consum mediu de 5,4 litri. Comparativ cu datele oficiale (4,2 mixt), e un consum mare, însă n-am făcut reducere la stilul de condus, iar când mergi mii de kilometri și aduni bonurile de la benzinărie, îți dai seama totuşi că ieși foarte ieftin. În plus, am observat o chestie inteligentă aici: în bord îți apar sugestii de schimbat viteza pentru consumuri cât mai mici. Dacă ești într-a cincea și ai o anumită turație, îți apare o mică sugestie grafică să schimbi într-a șasea.

Am regăsit funcția de cornering a proiectoarelor, lucru care chiar te ajută noaptea în curbe mai ales dacă știi că șoseaua se poate supăra cu câteva gropi pe ici pe colo și am găsit util modul cum ștergătoarele își măresc viteza odată cu mașina. Am condus 6 ore prin ploaie, pe E85, și pot spune că aceasta smecherie chiar te ajută.

Interiorul nu e nici uimitor (cel de la C4 parcă avea mai mult stil), nici dezamăgitor, dar mi-au plăcut consola cu un design futurist şi volanul ajustabil – cu o cursă destul de lungă – în patru direcţii.

Singurul inconvenient l-a simţit atunci când am plecat, în echipa de patru, la Biz Snow Camp în ceea ce noi am numit #fordroadtrip, iar portbagajul a părut neîncăpător. Am dat vina repede pe Anne-Marie şi ale sale bagaje de concediu prelungit și m-am gândit că probabil 10% din drumuri le faci cu mașina plină. Are un portbagaj mai mic cu 7l decât la Opel Astra, însă mai mare decât cel de la ultimul Golf cu 30l.

Vreau să închei cu o chestie subiectivă pe care îmi vine greu să o pun în cuvinte. Când conduci noul Focus 3.000 de km, când te duci la Iași, la Giurgiu, pe serpentinele trecătorii Oituz, pe ploaie sau pe ceață, sentimentul pe care ți-l lasă mașina este unul de consistență. Simți că ești la volanul unui model în care un contructor de mașini a pus toată experiența unui secol de activitate, iar sigla Ford de pe volan nu e doar parte a unui proces de branding, ci efectul unei expertize solide.

Lucrul acesta se simte când ești la volan și când urmărești impresiile jurnaliștilor auto și, în plus, o întâmplare fericită a făcut ca tocmai ieri auto.ro să declare noul Ford Focus “Mașina anului 2012” în România.

Dacă urmăriţi tag-ul auto de pe acest blog, în curând voi reveni cu o supriză foarte frumoasă.

——————-
Galerie foto: Prin România cu noul Ford Focus
Chinezu a scris despre noul Focus aici, aștept articolul Raluxei, iar astă vară am urmărit campania Focus Talk.
Recenzii profesioniste: automarket.ro, turatii.ro, 0-100.ro

După cum ştim, există dragoste chiar în vremea holerei

În Noaptea de Sânziene, Stefan Viziru, aflându-se într-un adăpost, citește din Shakespeare în timp ce nemții bombardează Londra. Gestul lui, cel puțin astfel și-l asumă, este unul de libertate în mijlocul a ceea ce el numește “Teroarea Istoriei”. Ideea lui este că există evenimente pe care le trăiești fără puterea de a le alege, însă chiar în mijlocul acelor evenimente ești liber să faci ce dorești și să semnifici cum vrei acele clipe.

Un război, o calamitate, un deces sau o concediere, toate acestea sunt evenimente pe care le trăim pur și simplu, ne vin, ni se întâmplă și nu e nimic de ales aici. Ce putem alege totuși este sensul pe care îl oferim acestor evenimente. Acele semnificații pe care alegem să le oferim unor întâmplări și care conturează realitatea acelor întâmplări.

Nu alegi ceea ce trăiești, însă poți alege ceea ce simți față de ceea ce trăiești. Cu alte cuvinte, avem o libertate exterioară pe care nu o deținem și putem câștiga o libertate interioară pe care nu știm c-o avem.

Am reținut metafora de mai sus pentru că are în spate o idee generoasă: cumva, pe un plan sau altul, suntem liberi.

Ideea se aplică și în acele modele terapeutice unde pacientul este privit nu prin prisma a ceea ce i s-a întâmplat, cât mai ales prin prisma a ceea ce a simțit cu privire la cele întâmplate. În mod evident, un deces este o dramă, însă pentru unii pierderea cuiva apropiat poate fi un motiv de învinovățire, un semn, un mesaj, o eliberare sau un nou început.

Experienţa nu înseamnă că ai trăit multe, înseamnă că ai văzut multe în ceea ce ai trăit. Ai semnificat, ai făcut legături, ai ales.

Scriu aceste rânduri mai mult pentru mine însumi pentru că sunt invadat de ceva vreme de ştiri pesimiste şi alarmiste care cuprind, în prezent şi în viitor, războaie, catastrofe climatice, crize financiare şi alte zile noroase. Zile, ani, decenii, o viaţă.

Stoicii spuneau că înţelepciunea vine atunci când îţi dai seama ce lucruri pot fi schimbate şi ce lucruri nu pot fi schimbate. Şi, slavă Domnului, sunt destule lucruri pe care nu le putem schimba, destule evenimente pe care nu le alegem şi care se întâmplă undeva deasupra noastră.

Nu am dat accept pentru criza globală şi totuşi s-a întâmplat, nu am bifat al Doilea Război Mondial (care a conturat lumea de azi) şi totuşi s-a întâmplat. Nu voi dori nici destrămarea UE sau căderea monedei euro și probabil se vor întâmpla.

Lecția pe care mi-o repet aici și vreau să o transmit cititorilor este libertatea pe care o avem în mijlocul acestor evenimente. La fel cum eroul lui Eliade putea să citească în timpul unui bombardament aerian – pentru că altceva mai consistent nu putea să facă, noi înşine ne putem urma visele chiar în aceste timpuri tulburi. Indiferent de ce ni se întâmplă, putem alege ce să visăm, iar “aroganţa” asta va fi cumva răsplătită.

După cum ştim, există dragoste chiar în vremea holerei.

sursă foto

Portret de familie: o idee bună

Este o idee bună, simplă şi reflectă pasiunea lui Cristi şi a lui Radu pentru fotografie. Este o idee care a convins câteva branduri să o sprijine şi, mai mult, este pusă în practică în mod profesionist. Am admirat potretele de până acum (1, 2) şi nu mai e nimic de adăugat.

Eu nu vreau să ratez ocazia asta (chiar voi trimite câteva felicitări de sărbători) şi mi-am propus să ajung pe la studio duminică sau luni.

PS: Mi-a plăcut povestea de aici.

Ce înseamnă a fi blogger în 2011?

A deveni deja un obicei ca Revista Biz să facă evenimente consistente unde, dincolo de networking și distracție, se discută pe bune, se tranșează idei, se formează trenduri. Sub aceste aspecte, Social Media Snow Camp nu a fost o excepție.

Mai jos este prezentarea mea despre ce înseamnă a fi blogger în 2011 și de ce Social Media ar trebui să ne vină ca o mănușă.

 

 

O colecție cu articole și pozele de la #bizsmscamp găsești aici.