Author Archives: Adrian Ciubotaru

Ştiri ciudate din care ai ce învăţa

Într-un film de-al lui Almodóvar era un personaj (regizor, cred) care căuta ştiri “ciudate” pentru a le folosi ca inspiraţie în viitoarele sale filme. Una dintre acele ştiri era despre un motociclist care murise în timp ce conducea, iar motocicleta a continuat să meargă nu ştiu câţi kilometri… având un mort deasupra.

În mare maculatură a ştirilor, se pot găsi unele care pot servi ca inspiraţie atât pentru filme, cât şi pentru cărţi. Atât pentru închisori sau spitale, cât şi pentru cabinete de psihiatrie. Pe scurt, sunt ştiri din care afli lucruri utile despre natura umană sau ştiri atât de absurde şi rare încât crezi că sunt inventate sau că se pot întâmpla o dată la un milion de ani.

Un condamnat a dat în judecată cuplul pe care-l răpise, acuzându-l că nu l-a ajutat să scape de poliţie.
Din această ştire înveţi că sunt situaţii unde logica chiar nu te ajută. E firesc şi logic să te gândesc că oamenii pe care tu îi răpeşti – şi stau sub ameninţare – ar trebui să te asculte şi sa te ajute la nevoie, dar nu se întâmplă întotdeauna aşa.

Pepsi: “Nu poți să găsești un șoarece în Mountain Dew pentru că băutura îl dizolvă”.
O întâmplare care arată în mod clar limitele sincerităţii în declaraţiile publice. De unde ştiau efectele asupra soarecilor? Asta înseamnă că există sticle cu soareci dizolvaţi de care nu ştie nimeni?

Un prizonier italian cere să fie trimis înapoi la închisoare decât să mai fie lăsat la austerii călugări capucini.
De unde aflăm că sunt mănăstiri unde se trăieşte mai prost decât în unele închisori. Situaţia este cu atât mai absurdă cu cât, în cazul închisorilor, oamenii sunt constrânşi să trăiască astfel pe când, în cazul mănăstirilor, totul se petrece de bunăvoie şi nesilit de nimeni.

Coreea de Sud a montat un brad la graniţa cu Nordul. Phenianul: “E o încercare de război psihologic”.
Doar citind această banală ştire, îţi dai seama că paranoia se distribuie şi la nivel instituţional, iar o faptă bună (a unora) poate deveni o tortură (pentru alţii).

La final, o scenă cu un urs politicos:


:

Test: Ford Focus 1.6 Ecoboost 150CP

Acum, când scriu despre a doilea model de Focus avut în teste, pot spune că sunt un fan al acestei maşini. M-am împăcat foarte bine cu versiunea diesel, însă acest model Ecoboost a reuşit să-mi arate că se poate și altcumva.

Noi descoperiri
Parcarea automată: n-am avut curajul să o încerc, însă un prieten a insistat până m-am lăsat convins. Seara, pe o straduță abia luminată, între două mașini destul de apropiate, a reușit o parcare cu spatele ca în manual. Detectează în prealabil locul liber, îți spune să mergi puțin înainte, oprești, o pui în marșarier și iei mâinile de pe volan. O ții doar din ambreiaj și îți face o parcare laterală perfectă. Bănuiesc că e utilă în orașele aglomerate pentru cei care nu-și bat capul cu manevre strânse, însă noi ne-am amuzat măsurând distanța (15 cm) dintre roți și bordură.

Motorul pe benzină: când, în parcare la Colina Motors, am apăsat butonul de Start, am avut impresia că am greșit undeva. Nu se auzea nimic, nu se simțea nicio vibrație. Abia când am ieșit la drum, am apucat să cunosc nervozitatea motorului și modul uimitor de răspuns la accelerație. Apeși pedala și feed-back-ul e instant. Nu se chinuie, nu urlă (poate doar sunetul acela ușor agresiv al unei tobe modificate) și nu puține ori ai impresia că te bagă în scaun.

Cutia de viteze: Tipul care mi-am înmânat mașina m-a sfătuit să schimb vitezele la 5.000 de turații, mi s-a părut că vorbește de ceva astronomic, însă m-am înșelat. Poți atinge 90 km/h doar cu treapta a doua (4.700 de turații pe minut), reacționează bine la subturare (nu te atenționează când ești cu a cincea la 50 km/h), iar depășirile între 80-110 km/h le face ca o mașină de curse.

Un avantaj pe care l-am observat la cutiile în șase trepte (mă rog, plus un motor puternic) este faptul că viteza a cincea îți oferă un cuplu mai mult decât decent. Am observat cum la mașinile mai vechi ești obligat nu de puține ori într-o depășire (și mulți fac astfel) să revii într-a patra pentru un demaraj sănătos.

Nu m-am împăcat cu:
suspensiile rigide: mașina e sportivă de la un capăt la altul, e o plăcere să te joci cu ea, stă lipită de asfalt (inutil de lăudat cum ia curbele), însă după câteva drumuri lungi, începi să simți dezavantajele. Ești conștient de orice denivelare și linie de tramvai, dai de porțiuni de drum mai stricat unde orice Matiz trece pe lângă tine, iar la final experiența este una obositoare.
Sunt subiectiv, însă după câteva drumuri lungi (de vacanță) îți dai seama că ești mai înclinat înspre confort.

– consumul: la fel, obișnuit cu versiunea diesel (unde 4,2 l/100 a fost media), când a fost vorba de 8,1 l/100 mi-a luat ceva timp să  mă obișnuiesc.

Per total, mi s-a părut o mașină bună pentru șoferii sportivi, potrivită circulației în marile orașe (unde se conduce mai hotărât), însă – cum spuneam – pensionarul din mine este înclinat spre comoditate.

Prețul pornește de la 16.000 și poate depăși 20.000 euro în varianta Titanium echipată… cu de toate. Îți lasă toțuși impresia că are opțiuni pe care doar mașinile premium le oferă, însă la prețuri mult mai mari (sistemele Start&Stop și Keyless Entry, funcția de cornering, senzorii de parcare sau recunoașterea semnelor de circulație).

Alte recenzii: drive-test.ro, turatii.ro sau o primă impresie de la 0-100.ro. Un test drive amuzant al versiunii pe motorină au făcut baieții de la mahmur.info.
Galeria foto cu drumurile pe care le-am făcut cu Noul Focus – și au fost câteva trasee pitorești – este aici.

Intelectualii români în capcanele istoriei

Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Lucian Boia, Humanitas, 2011 link

E o carte care te întristează (citită de Sărbători, cred şi eu), putea să fie deprimantă, însă autorul a ales un ritm alert și ironic în a prezenta derapajele intelectualilor zăpăciți de o epocă în care regimurile politice, experimentele și războaiele se succedau în mod imprevizibil.

O mare parte din tabloul prezentat în această carte sunt anecdote: despre cum se turnau profesorii universitari unii pe alţii, despre cum Rebreanu îşi dorea o victorie germană în Est, despre frustrările lui George Calinescu sau Camil Petrescu, oportunismul lui Sadoveanu, frica lui Tudor Vianu, decenţa lui Arghezi (la bătrâneţe), naivităţile lui Eliade sau ale lui George Enescu, despre legionarismul multora şi antisemitismul (aproape al) tuturor.

Despre o întâmplare savuroasă – cu ocazia primirii lui Lucian Blaga în Academia Română – a citit din carte Maestrul Victor Rebengiuc.

Câteva note:

Regimul comunist a făcut ca, prin contrast, România interbelică să pară mai democrată decât a fost în realitate.
Exista votul universal (masculin), însă toate guvernele au câștigat alegerile cu scoruri zdrobitoare (presiuni de sus, educația politică precară a celor de jos)
Exista cenzură și supraveghere polițienească.

Pentru mulți intelectuali români din anii ’30, naționalismul trecea înaintea democrației.

Vocația guvernării Antonescu a fost mai curând legalistă decât doctrinară.

Cazul George Ivașcu: om de stânga care, sub pseudonim, devenea de dreapta.

Secția de Propagandă și Agitație a Partidului Comunist Român

Schimbarea din temelii a României – într-un ritm amețitor – a provocat mari mișcări în rândul elitei intelectuale. Cu toții se vor găsi în situații pe care nici nu-și le-ar fi putut imagina doar cu câțiva ani în urmă. Vor alege mai bine sau mai rău, în funcție de principii, în funcție de interese… sau va alege istoria pentru ei, fără să le ceară consimțământul.

La nivelul intelectual înalt (în anii ’50) nu mai existau decât privilegiați și persecutați.

Elita intelectuală formată în comunism a rămas intactă în urma prăbuşirii sistemului. Comunismul a preluat doar o parte dintre universitarii, oamenii de litere sau academicienii regimului anterior. După decembrie 1989, nimeni n-a fost dat afară, nici universitari, nici academicieni. Din comunism în postcomunism au trecut cu toţii!

Cartea o dau mai departe, o doreşte cineva?

Țara de la Întorsura Buzăului

Am ajuns la Întorsura Buzăului în ultimele zile ale anului trecut, în timp ce mă întorceam spre București și aveam chef de plimbare, după ce l-am sunat pe Bobby să-mi recomande un traseu frumos. Mai exact, din Braşov am luat-o pe DN10 şi am ieşit la Buzău.

Un drum de 150 de km, prin Pasul Buzău, cu serpentine şi văi, cu sate şi orăşele de care nu auzisem vreodată, un drum – unde aici era iarnă, iar peste 10 kilometri era primăvară –  mi s-a arătat drept unul dintre cele mai frumoase trasee pe care mi-am propus să revin ori de câte ori am ocazia.

Nu ştiu care este infrastructura turistică a zonei (am văzut doar câteva pensiuni răzleţe), dar, la vară (ce frumos sună!), am încă nişte munţi de unde pot alege să fac o expediţie.

toate pozele

Un gest

Un gest cules dintr-o carte:

Cu puțin timp înainte de sosire, un tânăr intră în vagon cu un buchet de trandafiri și începe să se uite în jur. Ciudat, pentru că niciodată nu am văzut vânzători de flori în Eurostar.
– Am nevoie de doisprezece voluntari, spune cu voce tare. Fiecare va ține în mână un trandafir când vom sosi. Femeia vieții mele mă așteaptă și aș vrea sa o cer în căsătorie.
Mai mult persoane s-au oferit, inclusiv eu, dar până la urmă n-am fost ales. Chiar și așa, când sosește trenul mă hotărăsc să însoțesc grupul. Tânărul arată spre o fată de pe peron. Unul câte unul, pasagerii se duc să-i înmâneze trandafirii. La sfârșit el își declară dragostea, toți aplaudă și tânăra lasă capul jos, moartă de rușine.
Imediat după aceea cei doi se sărută și pleacă îmbrățișați.
Conductorul vagonului comentează:
– De când lucrez aici, ăsta a fost cel mai romantic lucru care s-a petrecut în gara asta…

Portretul unui hater român


Scriu aceste rânduri gândindu-mă că puțini sunt acei bloggeri care și-au atras mai multă antipatie din partea haterilor decât persoana lui Adrian Ciubotaru. Anul acesta se vor face 7 ani de când am blog și, de-a lungul traseului meu, am întâlnit atât de multă ură şi invidie încât singura concluzie logică ar fi fost că sunt vinovat de cele mai abjecte crime.

Când gesturile tale (proiectele, articolele, gândurile) devin publice este firesc să atragi o doză de antipatie din partea multor persoane. Desigur, de la un anumit nivel încolo te obişnuieşti, însă rămâne întrebarea de unde până unde?

Ştiu destui colegi de blogosferă care îşi au partea lor decentă de hateri, însă în cazul meu lucrurile au stat cel puţin ciudat. N-am scris despre subiecte controversate, n-am avut un discurs agresiv, n-am stârnit niciodată cuibul de viespi, am avut câteva proiecte la locul lor, am defectele mele (dar ce monstru pot fi?) şi, totuşi, am întâlnit indivizi – cel puţin virtual – care te urăsc din tot sufletul, oameni pe care i-ai indispus enorm prin simplul fapt că exişti.

După ce te cauți prin buzunare, concluzia este simplă: indiferent ce faci, indiferent cum ești, va exista întotdeauna un grup veșnic nemulțumit de tine, vei întâlni întotdeauna oameni care pur și simplu nu te suportă. Oameni pe care, oricum ai întoarce-o cu argumente raționale sau emoționale, nu vei reuși niciodată să îi câștigi de partea ta sau, cel puțin, să îi faci indiferenți.

Dacă duci concluzia mai departe, observi că acești oameni nu te înjură doar pe tine, nu au ceva de împărțit doar cu tine. Sunt hateri de cursă lungă, iar mare parte din discursul lor le constituie ura și înjurăturile îndreptate către ceilalți.

În ultimul an, de pe această baricadă, lucrurile au fost duse mai departe. Oamenii care și-au arătat aceleași reflexe de hateri au început să se găsească unii pe alții, au început să dezvolte comportamente de haită și au scris chiar și un manifest.

Dacă te uiți mai atent la acest gen de oameni, vei observa că nu urmăresc o carieră în online, nu au mize pe termen lung, nu doresc să câștige bani cu propriul blog și nu își însușesc criterii de branding personal. Majoritatea se distrează (nu urăsc în mod autentic), uneori, de ce să nu o recunoaștem, mai nimeresc și adevărul, per total ies în pierdere, iar miza acțiunilor lor va fi întotdeauna una marginală.

Cineva care te înjură în mod constant investește mai mult efort și timp decât vei acorda tu – cel înjurat – acestei interacțiuni pe care tu nu ai inițiat-o și nici nu ți-o dorești. Ai de-a face cu oameni care îți oferă, fără să te întrebe, timpul și atenția lor, iar în această ecuație ei vor fi mereu cei care au investit mai mult. Ei vor fi mereu cei care știu mai multe despre tine decât știi despre ei, iar din această asimetrie nu pot scăpa.

Această asimetrie (e frustrant ca altul că îți acorde mai multă importanță decât ești tu dispus să îi acorzi) generează în mod constant nemulțumire și deja avem de-a face cu un cerc vicios. La Mulți Ani:)

Cât ne costă ajutorul celorlalți?


Este o regulă nescrisă și de multe ori verificată că oamenii de multe ori își atribuie succesul propriilor lor merite, iar insuccesul îl atribuie celorlalți (care au pus bețe-n roate), conjuncturii sau ghinionului. Când iese bine, mi-a ieșit, când iese prost, ceva din exterior n-a mers.

Puțini sunt aceia care apreciază propriul lor succes ca rezultat al ajutorului primit de la ceilalți sau ca efect al unei conjuncturi favorabile. Spun aceastea pentru că în orice succes personal sau profesional există un ajutor din partea celorlalți. În orice victorie cu care te mândrești, în orice provocare pe care ai dus-o  la capăt, lucrul peste care nu poți trece este faptul că mulți sau câțiva din jur te-au ajutat.

Ajutorul acesta poate fi activ și consistent sau poate fi simplul fapt că ai fost lăsat în pace să îți rezolvi treaba sau să duci la capăt un proiect. Uneori e cerut, iar alteori este oferit (cu bună știință sau pur și simplu au coincis interesele).

Fiind o tranzacție în relațiile umane, ajutorul – oferit sau primit – are parte de complicațiile sale.

De exemplu, sunt oameni care, folosind expresia populară, îți scot ochii că te-au ajutat într-un moment sau altul. De asemenea, sunt oameni care se laudă cu ajutorul oferit altora mergând până la ideea că eu l-am făcut om sau a avut noroc cu mine că… Pus în asemenea situații, ajungi la concluzia că ai de plătit un preț destul de mare pentru un ajutor primit într-un moment anume. E ca și cum cineva îți dă un Like sau un RT, iar apoi îți cere bani împrumut pe motiv că și el te-a ajutat cândva.

De partea cealaltă, realizezi că nu e ușor să ajuți pe cineva, să faci un serviciu sau să oferi un favor cuiva. Mulți nu știu să ceară ajutorul, mulți îți cer lucruri și competențe de care chiar nu dispui sau mulți te solicită chiar atunci când nu ai timp, nu ești disponibil sau ești plecat. În alte cazuri, îţi dai seama că ajutorul tău poate jigni mândria rănită sau poate fi interpretat drept aroganţă.

Am vorbit mai sus – și poate părea ciudat – de o tranzacție pentru că, indiferent că primești sau oferi ajutor, ai de plătit un preț.

Atunci când ajuți pe cineva, devii responsabil de un lucru de care nu erai responsabil înainte. Înainte erai neutru, acum ești devii participant. Înainte erai indiferent, acum ești implicat.
Atunci când primești ajutor, devii responsabil de un lucru de care nu erai responsabil înainte. Trebuie să ajuți și tu la rândul tău (când va fi cazul) pe cel care ți-a întins o mână acum sau trebuie să sprijini și tu pe alții care vor fi în situația în care ai fost și tu.

Dacă întrerupi termenii acestei tranzacții, costurile sociale sunt mult mai mari: poți fi ipocrit, nerecunoscător, oportunist sau lichea. “Calităţi” cu care poţi să păcăleşti doar o singură dată în orice interacţiune socială.

Concluzia este totuși optimistă: ajutorul implică un preț care aduce cu sine o mai mare responsabilitate, iar responsabilitatea în mod evident contribuie la dezvoltarea personală.

De vreme ce ajutorul este atât de răspândit și de multe ori camuflat în majoritatea interacțiunilor umane, nu cred să existe oameni care nu au de mulțumit nimănui. A început un An Nou cu multe planuri și gânduri, iar dincolo de strategii și proiecte, tocmai acum este un bun prilej de a ne gândi la acei din jurul nostru care merită sau poate nu ştiu că merită mulţumirile noastre.

Cele mai bune articole


Ce rămâne din acest blog – când trag linie la final de an – sunt acele articole care rezistă probei timpului (orice ar însemna asta azi), acele articole evergreen. Mai jos se găsește o colecție de articole din anul 2011 care  – evident, sunt subiectiv – întrunesc aceste criterii.

Din această perspectivă, anul care tocmai a trecut nu a fost o perioadă tocmai creativă pentru mine (au existat luni – octombrie și noiembrie – în care nu am scris nimic relevant), însă am găsit 50 de articole care merită și le recomand a fi citite și în anul care tocmai începe.

Ianuarie:
Ai un contract cu tine însuți?
Un proiect de sine
Anecdote despre Mircea Eliade
Ghid de utilizare: Cum te poate ajuta Facebook?
Suntem mai mult decât propria identitate
Fragilitatea mecanismelor de validare

Februarie:
Ieșirea din matcă a mahalalei
Încurajarea muncii la români
Almanahul ideilor primite de-a gata
De ce ai ţine un jurnal?
Câteva amintiri “fantastice”

Martie:
“Self-improvement is masturbation”
Frica de succes sau sabotarea de sine
Pasiunea de la temelia unei idei bune
Încrederea este mediul natural al fiecăruia dintre noi
A fi om înseamnă a fi în permanență pregătit de o îmbrățișare

Mai:
Lenea te îmbătrânește mai repede decât munca
Concluziile unui “experiment” de doi ani pe Facebook
Jocul este cel mai la îndemână instrument de cunoaștere
Toate scuzele au un termen de valabilitate
Cum îţi dai seama că eşti pasionat de ceea ce faci?
Fiecare demon poartă o parte din propriul nostru chip
Toți avem nevoie de mici victorii
Cel mai bun detector al unui bun român este curajul acestuia de a admira pe alții
Pentru că baricadele par mai sigure decât câmpiile

Iunie:
Cum îţi pierzi capul în faţa succesului
Când ai pariat ultima dată pe tine însuţi?
Din categoria micilor plăceri ale vieţii

Iulie:
Când ceilalți îți transmit că timpul tău nu valorează mare lucru
Cum îți pot dilata durata propriei vieți
Suntem norocoși, să nu ne plângem! (I)
Suntem norocoși, să nu ne plângem! (II)
Poate fi trasă vreo concluzie pozitivă în urma rezultatelor de la BAC 2011?

August:
“Someday” is a disease that will take your dreams to the grave with you
Uneori nu trebuie să fii sigur
“Haina face pe om” nu este o vorbă inventată de hipsteri
Ce îşi doresc bărbaţii
Nu cred în conspirații
Poţi construi un pod în orice direcţie doreşti
Vacanțele proaste încep din problemele pe care le avem noi cu noi înșine
Consolarea neputinţei de a schimba ceva
De ce bărbaţii cu bani sunt fermecători?

Septembrie:
Cum am sărit cu parașuta în tandem
Câtă informaţie socială poţi extrage dintr-un râs?
Concluzii după provocarea lunii august

Decembrie:
Brandurile: noile mitologii ale mileniului trei?
După cum ştim, există dragoste chiar în vremea holerei

La Mulţi Ani!

A trecut un an şi cu toţii suntem la stadiul în care ne-am făcut bilanţul trecutului şi planurile pentru anul care va veni. Personal, am trăit un an cu multe schimbări şi transformări, am lăsat în urmă lucruri şi am îmbrăţişat altele. Mi-am neglijat blogul (obicei care nu se va repeta în 2012), însă am câştigat destui oameni alături şi destule experienţe. Chiar şi aşa, 2011 a fost cel mai mai bun an din viaţa mea.

Vreau să închei cu mulţumirile mele faţă de cititorii acestui blog fără de care multe poveşti din viaţa mea n-ar fi fost posibile. Sunt destul de discret cu privire la ce înseamnă acest blog pentru mine, însă nu pot să nu apreciez pe acei oameni care îl citesc şi comentează, care încurajează ce e bun şi taxează ce e neinspirat.

Vă doresc un An Nou mai bun, vă doresc – un sfat adesea subapreciat – să nu faceţi de două ori aceeaşi greşeală.

Vă mulţumesc, La Mulţi Ani!