După douăzeci de ani de înjurat in faţa televizorului, sau de răguşit inutil in stradă, doar pentru a fi dezamăgiţi de aceiaşi politicieni care s-au plimbat pe la toate partidele, e limpede că nu mai avem ce aştepta de la ei. Să ai revendicări de la actualii politicieni şi să te aştepti să le şi rezolve, înseamnă să îi suspectezi de bună-credinţă.
De 20 de ani, a vota în România a însemnat să alegi răul cel mai mic. Mergând pe drumul ăsta, am ajuns sa acceptăm că e ok “să fure, că toţi fură, dar să mai facă ceva şi pentru noi”. Adică să trăim din mila hoţilor. Tu furi de la tine de la serviciu? Nici noi. Și atunci, cât de proşti am fi dacă am încerca din nou aceleaşi soluţii păguboase?!
Partidele actuale nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Nu reprezintă, de fapt, pe nimeni, pentru că nu au fost create să ne reprezinte pe noi, ci pe ei. Ele sunt doar de-a stânga şi de-a dreapta bugetului de stat, pentru că din el se hrănesc şi pentru că au aceiaşi părinţi: foştii activişti şi pasivitatea noastră. Citește întreg manifestul.
Citeam la Cristi despre faza cu lăudatul și mi-am adus aminte de o “superstiție” des întâlnită în tot felul de jocuri și competiții: atunci când joci bine cea mai mare problemă apare când îți dai seama că joci bine.
Mi se întâmplă la biliard, la ping pong, la fotbal sau atunci când vorbesc în public. Dacă bag o bilă, două bile, trei bile și apoi, involuntar, mă gândesc ce bine joc sau ce noroc am, fix atunci greșesc și nu-mi mai iese nimic. Dacă la tenis de masă îmi ies două serve bune și apoi îmi apare gândul că joc bine, fix atunci greșesc. Este mai mult decât o probabilitate, e o certitudine că următoarea servă o voi rata.
Este ca și cum o parte din mobilizarea mea a fost bruită de niște gânduri care nu trebuiau să fie acolo.
La biliard, de exemplu, dacă adversarului tău îi ies câteva mișcări și apoi îl lauzi, e aproape sigur că următoarea lovitură o va greși. Este aproape sigur pentru că ai reușit să îl faci conștient de faptul că e bun, prin urmare, ai reușit să îl impiedici.
Este ca și cum faptul că știi că ești bun te face mai puțin bun.
Reușim să impiedicăm un om atunci când îl facem prea conștient de el însuși, fie criticându-l, fie lăudând-ul. În ambele cazuri producem o indiscreție. Încearcă să lauzi pe cineva și-i vei observa fâstâceala (dacă e modest) sau autoflatarea (dacă e arogant). Oricum, ai reușit să bruiezi ceva. Ai aruncat o lumină asupra unei calități pe care respectivul și-o manifesta în mod natural, iar acum l-ai obligat să și-o conștientizeze.
În clipa în care te gândești ce bun sofer ești vei începe să comiți greșeli.
În lumina acestor “superstiții”, celebrul proverb chinez are și mai mult sens: dacă vrei să distrugi pe cineva, începe să-l lauzi. În schimb, dacă vrei să ajuți un prieten, o simplă și discretă încurajare face mai mult decăt orice laudă.
Când ți se întâmplă o dată, tragi o concluzie.
Când ți se întâmplă a doua oară, tragi altă concluzie.
Când ți se întâmplă de mai multe ori, nu mai tragi concluzii, îți pui întrebări.
În mai 2010, am organizat un eveniment în Piaţa Universităţii, am mers după aprobări la Primăria Municipiului Bucureşti şi îmi aduc aminte că una dintre rezervele și atenționările din acea comisie – compusă din consilieri, reprezentanţi ai Jandarmeriei, Poliţiei etc.) a fost cu privire la capacitatea de a ţine în frâu o mulţime într-un spaţiu public.
“Ştiţi, Piaţa Universităţii este un loc simbolic şi sensibil… Dacă apar oameni care vor începe cu scandări politice, dacă vor veni grupuri care vor confisca evenimentul pentru propria lor agendă?”
Nu s-a întâmplat nimic anormal până la urmă, însă mi-a rămas gândul la grija sau teama cu care autorităţile privesc orice manifestaţie în Piaţa Universităţii.
Evenimentele din ultimele zile au arătat că riscul de a denatura scopul unui protest este unul real. Dacă mai adaugi şi nuanţele politice, probabilitatea devine certitudine. Ce s-a întâmplat acum a confirmat din plin această teamă. Nişte proteste paşnice au devenit lupte de stradă, adevărate confruntări cu forţele de ordine şi prilej de vandalizare.
În ecuaţia ultimelor zile, internetul – cel puţin în România – a arătat din păcate că nu poate coaliza nimic, că nu poate închega nicio energie constructivă la nivel social. Ştirile din ţările arabe cu reţele sociale folosite de protestatari sunt doar un mit pentru România.
Mai mult decât atât, în aceste zile, Social Media autohtonă a arătat un peisaj plin de isterii, dezinformări, băşcălii şi neînţelegere a situaţiei. Nu cred că s-a înţeles miza dezbaterii pe proiectul legii sănătăţii, nu cred că s-a înţeles amploarea nemulţumirilor unor categorii sociale în urma măsurilor de austeritate din ultimii ani şi nu cred că s-a înţeles miza protestelor.
Un semn al acestor miopii a fost constituirea unui hashtag numit #revolutie, canal de comunicare unde au curs glume, poze, filmuleţe, ştiri şi anti-ştiri. De la nişte proteste (care apoi au degenerat în acte de huliganism) până la ideea unei revoluţii este o cale lungă. Pe acelaşi canal au curs idei de te doare capul care porneau de la lozinca Jos Băsescu! până la gândul că trăim într-o dictatură, de la cine sparge magazinul Orange că vreau şi eu un telefon până la cât costă minutul de reclamă în timpul protestelor.
Pe Facebook a fost aceeaşi isterie. Oameni care s-au dus să facă poze, să filmeze HD, tineri care au ieşit în stradă doar de dragul adrenalinei şi fără acel sentiment ultim de chiar nu se mai poate.
La televizor porcăriile s-au ţinut lanţ. Sâmbătă seara eram la un restaurant liniştit cu câţiva prieteni, la câteva sute de metri de toate evenimentele şi, privind imaginile posturilor de televiziune, ai fi putut trage concluzia că tot Bucureştiul arde, că e măcel pe străzi. S-au aruncat cu idei de-a valma, Ce? Nici în ’89 n-am avut nevoie de autorizaţie de protest!, s-a filmat obsesiv o piatră în mijlocul unui bulevard şi s-a folosit retorica stării de asediu (19 civili răniţi).
La fel cum reflexele democratice nu se văd doar când votăm, la fel nemulţumirile cu privire la clasa politică nu se rezolvă cu proteste, cu cât mai puţin cu cât aceste au degenerat. În cel mai bun caz, protestele paşnice pot scutura nişte inerţii şi adormiri politice, pot constitui un mesaj în viitoarele negocieri şi cereri, dar cine le va purta, cine le va face? Un partid, un ONG, reprezentanţii mulţimii?
Când este vorba de exerciţiul democraţiei şi presiunea aplicată guvernanţilor, contează mult mai mult ce facem între tururile de scrutin şi între proteste. În acest spaţiu intermediar şi banal al vieţii de zi cu zi se formează reflexele, se conturează poziţiile şi atitudinile care ar trebuie să arate că românii nu mai sunt uşor de păcălit.
Participarea la viaţa cetăţii nu se face doar în week-end.
Există o legătură între existenţa unei biblioteci cu cărţi într-o casă şi nivelul de educaţie pe care copiii respectivei familii îl pot ajunge. Nu este o legătură cauzală, însă – statistic vorbind – copiii care cresc cu o bibliotecă în casă au mai multe şanse de realizare în viaţă.
Statistic nu înseamnă cauzal, la fel cum nu înseamnă “în mod necesar”, însă statistica este foarte utilă de multe ori. Statistic, cei care iau antibiotice se vindecă mai uşor în urma unei răceli decât cei care nu folosesc antibiotice. Dacă există un aparat de diagnostic care în mod statistic depistează o boală gravă în stadiu incipient, atunci acest aparat ar trebui achiziţionat de fiecare spital.
Statistica este despre şanse. Continue reading →
Săptămâna trecută începusem un amplu și riguros proces de documentare despre bere și nu reușeam să scap de anumite întrebări. Cine a făcut prima bere din lume? Ce clase sociale preferau berea în detrimentul altor băuturi? Când a devenit atât de populară? Sau – întrebare mai puțin serioasă – când a fost întrodusă berea în meniurile nunților autohtone?
Documentarea o începusem în urma unei provocări lansate de Ciuc Premium de a afla motivele pentru care se bea bere. Poziția lor oficială și ultima linie de comunicare indică preferința pentru gust, însă am motive să fiu rezervat în această direcție.
Revenind la istorie, am aflat că nu se știe cine a făcut prima bere din lume. Unele date trimit către Neoliticul timpuriu, în Egiptul Antic sau Mesopotamia și există ipoteze – destul de îndrăznețe – care leagă berea de apariția agriculturii. Cineva a uitat găleata cu orz în ploaie și astfel a apărut strămoșul berii. Pornind de la această găleată, noua băutură a devenit atât de populară încât oamenii au început în mod intensiv să cultive cerealele. Și… astfel s-a dezvoltat agricultura.
Prin urmare, prima bere nu cred că avea un gust extraordinar, însă avea ceva care a îndemnat pe strămoșii noștri să se apuce serios de… munca pământului.
Înainte de a pune întrebarea – de ce bei bere? – mă gândesc la istoria mea personală în legătură cu această băutură. Primele discuții filozofice și certuri cu colegii de facultate, primele întâlniri cu bloggerii La Motoare, ieșirile cu prietenii și petrecerile. Toate acestea au în comun expresia “la bere”. De ce la bere și nu la altceva, de ce cutare bere și nu alta, nu știu s-o spun și pot să-mi dau doar cu presupusul.
Ce îmi propun în schimb este să fac un studiu – pornind de la răspunsurile voastre – cu motivele pentru care se bea bere. E gustul? E starea provocată? E anturajul? Sau este cum spune7-year-old Tim: “I think beer must be good. My dad says the more beer he drinks the prettier my mom gets.’?
Studiile spun că popularitatea berii vine imediat după apă și ceai și, în plus, există niște motive medicale în spatele consumului moderat de bere, dar să fim serioși, cine iese cu prietenii cu gândul la aceste lucruri?
În concluzie, ajută-mă, răspunde-mi la întrebare și îți promit că revin cu un studiu – de care vă voi ocupa personal – în zilele următoare pornind de la răspunsul tău: de ce bei bere?
