Toate cărțile de dezvoltare personală îți spun că este bine să greșești, înveți, capeți experiență și, prin urmare, te dezvolți. În plus, a greși este rezultatul dorinței de a face ceva, iar acesta este totuşi un lucru bun de vreme ce mulți oameni nu-și duc la îndeplinire dorința de-a face ceva.
A greși este o experiență mai plină de învățăminte decât atunci când îți iese ceva. Atunci când greșești, te izbești de un prag şi ești forțat de împrejurări să îți pui întrebări, să cauți niște răspunsuri și, în cel mai bun caz, să corectezi.
Nimic nou până aici. ideea că greșeala este un bun profesor o găsești în toate memoriile și biografiile și este susținută, uneori prin deculpabilizare, în aproape toate terapiile. În plus, chiar și în religia iertării, păcatele se răscumpără.
La nivel personal, greșeala este un prilej de învățare atunci când nu se întâmplă în mod repetat. Always make new mistakes pare un îndemn decent. Repetarea unei greşeli arată că nu ai învăţat prima oară şi că nu ai fost destul de inteligent să înţelegi mai mult din ceea ce ai trăit, iar… ‘the unexamined life is not worth living’.
În România însă, cel puțin la nivel public, percepţia asupra greşelii este ușor distorsionată. Înainte de a suporta tu însuţi consecinţele greşelii, ceilalţi din jur te vor arăta cu degetul în secunda unu. Eşti pus la zidul infamiei fără nicio ezitare parcă din aceeaşi dorinţă a spectatorilor de a vedea sânge pe arenele unde gladiatorii se luptau între ei.
Când nimeni nu străluceşte a puritate, este foarte uşor a cauta greşeli care – ridicate la rangul de definitivului – descalifică orice gest prezent.
Acum mulţi ani, când George Pruteanu avea celebra emisiune Doar o vorbă să-ţi mai spun şi când apoi a intrat în politică, prin vocea presei, greşelile tinereţii sale au ieşit la iveală. Se pare că domnul intelectual şi politician (prea naţionalist pentru gustul meu), în tinereţe, atunci când era în armată, ar fi furat un borcan cu zacuscă. Pentru mulţi din detractorii săi, orice gest prezent a devenit subit lipsit de orice valoare: omul devenise ultimul om, cândva furase zacuscă.
În presa comunistă, după război, când începuse prigoana asupra intelectualilor, cea mai folosită tehnică de discreditare era aceea de a aminti în permanență greșelile tinereții (de dinainte de război) pe care aceștia le făcuseră. Greșeli publice sau personale, nu conta. Era cea mai la îndemână tehnică de discreditare de vreme ce toți greșiseră cumva. Făță de ceilalți, față de regimul politic, față de colegii din breaslă, față de ruși, față de studenți.
Mai târziu, Securitatea va folosi aceeași tehnică pentru a recruta informatori. Ți reamintea în permanență greșelile tinereții (un furt, o infidelitate, o datorie sau o simpatie occidentală) ca mijloc de presiune și de convingere pentru alte greşeli… viitoare.
Această atitudine o întâlnești acum și în politică, și în presă, și pe bloguri. Un gest prezent este interpretat (doar) din perspectiva unei greșeli trecute în formulări de genul “tu vorbești? care acum câțiva ani…”, “cutare îl critică acum pe Băsescu, însă a uitat că acum câțiva ani…”.
Această atitudine conține prespunerea că orice greșeală este fatală şi definitivă: omul care a făcut-o atunci (acum câţiva ani) este acelaşi şi acum şi, indiferent ce a facut şi ce face cu viaţa sa, prezenţa sa pe această lume trebuie chestionată prin prisma unui singur gest.
La nivel interpersonal, se întâmplă în mare parte acelaşi lucru. Încrâncenarea ta proprie faţă de o greşeală vine şi din considerentul că aceasta îţi va fi imputată mult timp de acum înainte. În loc să privim greşelile ca prilejuri de învăţare, ele tind să fie privite exclusiv din perspectiva celorlalţi, devenind astfel simple gafe de PR.
În mod ironic, în limba română, atitudinea de a reproșa în mod continuu cuiva o greșeală făcută este tradusă prin expresia a scoate ochii. A lipsi de privire, a orbi pe cel care a greșit. A tăia printr-un gest definitiv (a scoate ochii) o șansă de revenire.
Tirania moralistă a privirii celorlalţi nu doar că refuză învăţarea din greşeli, însă satisface şi dorinţa majorităţii de a vedea doar pe alţii greşind.
Din orice unghi ai privi, greșelile sau succesele proprii nu epuizează universul personal a unui individ. Cu alte cuvinte, suntem mai mult decât orice greșeală pe care o facem, la fel cum uneori suntem mai puțin decât propriile succese.
Din orice unghi ai privi, nicio greșeală și, în consecință, niciun succes nu ajunge să spună ultimul cuvânt despre ceea ce ești atunci când te privești în oglindă, dincolo de orice borcan cu zacuscă.
