Pentru generaţiile care vin va trebui scrisă o carte despre istoria socio-economică ascunsă în spatele unor expresii şi proverbe româneşti. Majoritatea acestora vin dintr-o lume pe care treptat din ce în ce mai puţin oameni o cunosc. O lume arhaică, rurală, cu meserii, poveşti şi ritmuri specifice.

Câţi dintre noi au văzut o sapă de lemn sau au trăit sentimentul că s-au culcat odată cu găinile?

Puţini ne-am izbit de situaţia concretă în care am pus paie pe foc sau am îngrăşat un porc în Ajun şi aş vrea să-l cunosc pe cel a cărui căruţă a fost răsturnată de o buturugă mică sau a văzut un lucru ducându-se de râpă. La fel, nu ştim cum se uită un viţel la o poartă nouă, rareori am văzut o pasăre umflându-se-n pene şi n-am văzut pe nimeni umblând cu cioara vopsită.

Multe dintre aceste expresii conţin învăţături din experienţe concrete pe care noi nu mai avem să le întâlnim. Nu ştiu dacă vom trăi să batem un fier cât de cald, să vedem cum ceva se duce de râpă sau cineva care strică orzul pe gâşte.

S-au dus vremurile când cineva garanta cinstea cuiva băgând mâna-n foc sau când cineva venea cu o soluţie din pământ, din piatră seacă. Calul nu mai moare de drum lung, caravenele nu mai trec, deşi câinii latră şi nu ştiu pe cineva să fi văzut capre pline de râie care merg cu coada sus.

Poliţia Română nu cunoaşte cazuri de invidivi care ieri au furat un ou, iar azi un bou şi, bănuiesc, echivalentul cuiva care aleargă după doi iepuri ar fi cineva care lansează două proiecte sau produse în acelaşi timp şi nu-i merge cu niciunul.

Unele expresii sunt mai recente şi cuprind, de exemplu, probleme modernizării agriculturii (doi cu sapa, cinci cu mapa), apariţia tramvaielor în oraşele mari (după tramvai și după femei să nu fugi niciodată) sau obiceiuri urbane actuale (mai bine burtos de la bere decât cocoșat de la muncă). Unele se referă la probleme economice depăşite (nimeni nu mai fură căciula altuia), în timp ce altele vorbesc despre ocupaţii care există şi acum (hoțul neprins e negustor cinstit).

Sunt doar câteva expresii şi proverbe care, deşi vin dintr-o altă lume (experienţe ale unor oameni din anumite medii, cu anumite ocupaţii), se aplică şi la cea în care trăim. Deşi peisajul s-a schimbat, firea a rămas aceeaşi.

Nu-mi pot imagina cât de greu este pentru acel erou de la finalul unei comedii romantice care își cere iertare sau își declară iubirea pe un stradion cu mii de oameni partași la drama lui. Bănuiesc că este groaznic să ai atâtea priviri de oameni străini ațintite asupra ta într-un moment de maximă vulnerabilitate și am impresia că miza acestui ritual de inițiere o reprezintă tocmai curajul de a face ceva în ciuda faptului că ești privit.

Este ca și cum ceilalți sunt puși acolo pentru a îngreuna și mai mult ulterioara propunere în căsătorie. Gestul este făcut nu pentru că ești privit și îți dorești ca ceilalți să te vădă, ci mai degrabă miza este ceea ce faci în ciuda privirii celorlalți.

Ceilalţi, privirile şi aprobul lor constituie un mijloc de presiune care poate valida sau invalida gesturile noastre. Este greu să urci pe o scenă tocmai pentru că acea scenă este privită de ceilalţi. E uşor să scandezi pe stadion tocmai pentru că ceilalţi nu te privesc.

Expresia to frown upon conţine aceeaşi idee: printr-o încruntare şi printr-o privire poţi dezaproba gestul cuiva.
Sau mai ţineţi corecţia aplicată de acel personaj din Meet The Fockers: I’m watching you? Sau expresia românească “Vezi că sunt cu ochii pe tine!”

Într-o societate tradiţională privirile celorlalţi erau foarte aproape de orice individ, iar presiunea era atât de mare încât a necesitat introducerea unor debuşee sociale, a unor perioade când oamenii erau liberi să facă ce doreau, ascunşi de privirile celorlalţi. De exemplu, Saturnaliile sau carnavalurile de mai târziu când deghizarea era permisă, când puteai fugi de privirile celorlalţi pentru a-ţi permite licenţe de regulă interzise.

Un amic din copilărie care s-a mutat dintr-un oraş mic (precum Moineştiul) într-unul mare (precum Bacăul) era fascinat de libertatea nou dobândită într-o comunitate unde presiunea celorlalţi este fragmentată.
“Pot să ies gol într-un cartier şi apoi, peste o oră, mă pot plimba la costum printr-alt cartier. Lumea nu va şti ce-am făcut în partea aialaltă!”

Probabil din acest motiv în mediul urban au loc mai multe infracţiuni decât în mediul rural. În oraşele mari, oamenii sunt mai puţin atenţi să privească la ceilalţi. Pe de altă parte, intră într-o crâşmă de la ţară şi vei vedea cât de atent eşti privit!

Social Media (blogurile şi reţelele sociale) au readus în actualitate presiunea pe care privirea celorlalţi o poate exercita. Orice faci, orice scrii, orice poză şi filmuleţ pui, totul primeşte o căruţă de priviri. Priviri care, prin anumite mecanisme (comentarii, like, share, RT), pot valida sau invalida ceea ce transmiţi.

Prin simplul gest de a comunica ceea ce faci şi ceea ce ţi se întâmplă, atragi o mulţime de priviri în viaţa ta. Pare paradoxal: la început ne dorim cât mai multe priviri, iar apoi (după ce ne frigem) fugim de aceste priviri. Este ca în cazul celebrităţii: te străduieşti ani de zile să fii recunoscut pe stradă, iar apoi îţi pui ochelari de soare în încercarea de a te ascunde.

E un dublu sens al privilor celorlalţi: uneori te ajută, alteori te pot inhiba. Atunci când faci ceva “de capul tău”, atunci când nu eşti privit şi nimeni nu-ţi spune că greşeşti, tocmai atunci ţi-ai dori privirile celorlalţi. Atunci când acestea deja inhibă se cheamă supraexpunere şi ai căzut în capcana tiraniei privirilor celorlalţi.

Este ca şi cum contează mai puţin ceea ce faci şi a devenit mai important sub ce lumină privesc ceilalţi ce ai făcut.
Cât de bine dansezi când cineva îţi spune “Hai să te văd cum dansezi!”?

Ce are turismul de învățat de la religii, ce au învățat corporațiile de la instituțiile religioase, cum arta de dragul artei este dăunătoare, câte găuri negre ascunde lumea secularizată și despre multe alte am auzit ascultând discursul lui Alain de Botton la TED (unul dintre cele mai bune ținute pe acea scenă).

Despre Alain de Botton am mai scris aici sau aici.