Ştim cu toţii că încrederea se câştigă greu şi se pierde uşor, dar întrebarea pe care o adresez este de ce contează atât de mult încrederea? O parte din răspuns se află la capătul celălalt, acolo unde începe neîncrederea. Mai precis, ce se întâmplă atunci când oamenii nu au încredere în tine?

Dacă oamenii nu au încredere în tine, vei fi suspectat chiar şi atunci când faci un bine.

Dacă oamenii nu au încredere în tine, va conta mai puţin dacă ai dreptate sau nu.

Dacă oamenii nu au încredere în tine, nu va conta cât de multe știi, cât de mult ai citit sau ce studii ai.

Dacă oamenii nu au încredere în tine, vei fi subestimat – în cel mai bun caz – orice ai face.

Aparent, încrederea este ce mai puternică monedă a relațiilor umane. Cu ea poți cumpăra dreptate chiar și atunci când nu o ai, ești scuzat chiar și atunci când nu faci un bine, oamenilor le va păsa de cât de multe știi și – în cel mai rău caz – vei fi doar supraestimat.

“People don’t care how much you know until they know how much you care” (John C. Maxwell)

Am crescut într-o comunitate unde existau uși care nu se încuiau pentru a ajunge să trăiesc într-una unde ușile se încuie de două ori. Nu idealizez și nu mă plâng. În funcție de perspectivă, poţi trage concluzia că înainte oamenii erau mai puțin prudenți sau pur și simplu aveau mai multă încredere unul într-altul. Acum au devenit mai prudenți sau mai puțin încrezători în ceilalți.

Probabil există o legătură între încuiatul ușilor și capitalul social existent într-o anumită comunitate, însă nu despre asta doresc să discut aici.

După principiul Încrede-te-n Allah, dar leagă-ți cămila este firesc ca ușile să fie încuiate, însă problema mea a apărut în urma unui studiu pe care l-am derulat pe un eșantion bucureștean restrâns, dar – cred – reprezentativ.

Concluzia studiului este una singură: oamenii își încuie ușa nu o singură dată, ci de mai multe ori. Cheia se răsucește de două ori, iar dacă există mai multe, se folosesc toate încuietorile. Aparent, oamenii fac risipă de gesturi când este vorba de siguranța propriei persoane și a propriilor bunuri.

Sunt unii care încuie o singură dată, dacă ies până jos, însă majoritatea, atunci când pleacă de acasă, încuie de mai multe ori ușa. Există aici o risipă în gestul de a nu încuia pur și simplu, ci mai ales de a răsuci de mai multe ori cheia în ușă pentru a fi sigur.

Nu cred că există o ușă încuiată mai mult sau mai puțin atunci când cineva răuvoitor dorește să intre cu forța în casa altuia, la fel cum nu am auzit de hoți demoralizați de uși blocate de două ori. Nu este logic să răsuceşti cheia de două ori, însă îţi este oferită o siguranţă emoţională dacă o faci.

Un robot – programat după criterii raţionale şi eficiente – ar bloca o uşă o singură dată, nu ar face de două ori acelaşi gest. Gândiţi-vă la închiderea automată a unui automobil. Apeşi un buton şi totul este automat, însă sunt destui oameni care verifică încă o dată portiera pentru a fi siguri.

Nu suntem fiinţe care acţionează raţional şi facem o mulţime de gesturi în plus doar pentru a fi siguri, doar pentru a ne potoli anumite frici, pentru a depăşi anumite nesiguranţe.

La urma urmei, şi generozitatea este o risipă de resurse, însă numărul oamenilor risipitori a rămas constant în fiecare epocă.

La modul cel mai simplist, ori de câte ori participă la o campanie, un blogger își riscă moneda sa ce mai de preț – credibilitatea – pentru a accesa o altă monedă – banii propriu-ziși. Acest risc este provocarea pe care orice blogger și-o asumă atunci când acceptă participarea în cadrul unei campanii inițiate de un brand sau o companie.

Dacă luăm cazul unui simplu advertorial (articol plătit și uneori verificat de agenția care gestionează campania), observăm mai multe câteva riscuri cu care mulţi bloggeri s-au întâlnit:
– advertorialul are alt ton decât articolele sale obişnuite; de dexmplu, dacă o arzi ironic şi caustic, nu poţi deveni brusc jovial şi mieluşel într-un articol plătit
– advertorialul conţine alte valori, reacţii sau sentimente decât acelea pe care bloggerul le-a comunicat de-a lungul timpului
– advertorialul de acum contrazice un alt advertorial trecut; de exemplu, bloggerii care au recomandat produse similare ale unor branduri concurente, Vodafone şi Orange sau diferite bănci
– advertorialul se referă la o zonă de expertiză pe care bloggerul nu o stăpâneşte sau la o nişă  cu care nu s-a întâlnit

Toatea acestea sunt riscuri care nu se întâmplă de fiecare dată, însă nici nu sunt atât de rare cum ne-am dori să credem. Unii le gestioneză mai bine, alţii mai puţin bine. Eu am căzut în ambele baricade şi încerc să trag nişte învăţăminte.

Provocările menţionate mai sus au în fundal propriul public format în decursul unor ani şi receptiv la anumite mesaje şi obişnuit cu anumite valori exprimate de respectivul blogger. Riscul este faptul că nu ştii aproape niciodată cu certitudine cum vor reacţiona cititorii la advertorialul pe care îl pregăteşti acum. Uneori eşti taxat (comentarii critice), alteori eşti ignorat sau tolerat, iar uneori eşti crezut şi urmat în recomandările propuse.

Uneori eşti taxat de citori care rămân, alteori eşti taxat prin pierderea acestora. Uneori advertorialul îşi pierde ţinta, alteori bloggerul îşi pierde credibilitatea.

Aceste provocări şi riscuri implică din partea bloggerului două calităţi:
– discernământ în a alege campaniile în care se implică: nu poţi accepta orice propunere, oricând şi oricum. Uneori e util să sacrifici moneda curentă pentru a o păstra pe cea a credibilităţii
– creativitate în a face ca un advertorial să pară al tău şi nu al agenţiei, creativitate în a găsi punctele comune între valorile tale şi valorile unui brand.  E atât un efort de comunicare, cât şi o asumare coerentă.

Unii găsesc acele puncte comune pornind de la brand (brandul e într-un fel, iar mie îmi place) sau de la ei înşişi (eu sunt într-un fel, iar brandul este apropiat acestui fel de a fi şi de a vedea lucrurile).

Închei acest articol cu două întrebări pe care unii şi le adresează, iar alţii nu-şi bat capul:
Oricum ai învârti-o din condei, orice advertorial are o doză de artificialitate?
Orice plată financiară murdăreşte intenţia?

Nu ai cum să nu fii impresionat de următorul spot care, dincolo de raţiunile comerciale, are ceva din acea stare de spirit care a făcut America.