Am urmărit cu interes câteva din documentarele on line produse de PBS despre președinții americani și mi-am notat câteva observații:

– după scandalul Watergate, într-un interviu, Nixon a fost destul de atent să recunoască faptul că a decredibilizat instituția președinției, gândindu-se despre acei copii americani care visează să ajungă presedinți, să își servească astfel propria țară. În cazul nostru, politica nu are nicio aură de patriotism decent și nu știu câți români visează să facă politică pentru propria țară.

– au existat în cazul multora momente când se credea că totul e pierdut (scandaluri, greșeli politice, campanii pierdute). Aproape toți au știu că revină. Tipica poveste americană verificată în cazul președinților: a contat mai puțin succesul, cât mai ales cum au revenit după eșecuri. Din această perspectivă, Bill Clinton era poreclit The Comeback Kid.

– încrederea contează mai mult decât competența (cel puțin în jocul politic). De exemplu, din prisma politicii externe, Nixon a fost unul dintre cei mai competenți președinți americani, dar nimic nu a mai contat când a pierdut încrederea publicului. LBJ a făcut mai multe reforme decât JKF, dar ce mai contează?

– Bill Clinton își dorea să ajungă în funcția supremă încă din timpul facultății. A candidat la 28 de ani pentru Congres și a pierdut. A ajuns la 32 de ani guvernator în Arkansas, iar apoi a pierdut al doilea mandat. A revenit și a câștigat de alte trei ori. A pierdut investitura Partidului Democrat pentru alegerile prezidențiale din 1988, dar a revenit în 1992.

Câteva citate:

“Those who hate you don’t win unless you hate them; and then you destroy yourself.” Richard Nixon

“There is nothing wrong with America that cannot be cured by what is right with America.” Bill Clinton

“How can a president not be an actor?” Ronald Reagan

Barney’s Version (2010) – foarte bun, o impresionantă poveste de dragoste. Nu auzisem de film până acum, l-am găsit în lista lui Paul Giamatti, un actor care cred că e subapreciat.

Hugo (2011) – un basm pentru oameni mari regizat fără cusur de Scorsese, mi-a amintit puţin de Amélie. Am pus aici o scurtă scenă.

Headhunters (2011) – filmul care m-a convins că există cinematografie în Norvegia. Acțiune cât cuprinde, răsturnări de situație, lipsit de clişee. Un thriller norvegian care dă clasă producţiilor de peste Ocean.

The Double (2011) – slab, chiar nu era curios ce mai face Richard Gere. Are un twist la final, ideea e bună, dar rezultatul e ieftin rău de tot.

Max Manus: Man of War (2008) – l-am găsit într-un top al celor mai bune filme norvegiene și nu a dezamăgit. E povestea unui sabotor din timpul războiului jucat de Aksel Hennie, unul dintre cei mai apreciați tineri actori scandinavi. Aminteşte de Black Book (2006), un alt film bun.

Unknown (2011) – Sunt un fan al filme americane de acţiune care se petrec în Europa. Liam Neeson nu se face de râs, iar finalul este total neaşteptat.

The Help (2011) – foarte, foarte bun. E plin de haz, are câteva scene emoţionante, e jucat şi e filmat magistral.

Frost/Nixon (2008) – să-mi fie ruşine că l-am ratat până acum. A doua zi după ce l-am văzut, am stat patru ore urmărind un documentar despre Richard Nixon.

Unul este Emil Gal, iar celălalt este Andrei Roşca. Vorbesc despre ei acum pentru i-am găsit recent în două interviuri bune care merită recomandate.
Imi doresc sa construiesc ceva care sa rezolve o problema punctuala pe care oamenii o au zilnic. Mi-ar da o satisfactie, dincolo de succesul  companiei, ca uite, am facut ceva. Si cred ca, daca imi petrec timpul sa construiesc valoare pentru investitori, pot sa construiesc si valoare pentru problemele unor oameni. Keep calm and carry on, cum spun britanicii.

Pregatiri pentru un asalt transatlantic: interviu cu Emi Gal pentru Revista Biz

Îi ştiam reţinerile lui Andrei cu privire la apariţiile video şi mă bucur că a acceptat – cel puțin de data aceasta – o apariție.

Dacă nu apar probleme, dacă nu te loveşti de chestii, înseamnă că mergi prea încet.

sursa blogulspada.ro

Patru articole de citit când e liniște, când ai timp sau când zgomotul nu te bruiază.

O altă perspectivă asupra antreprenoriatului:
He is a predator, and predators seek to incur the least risk possible while hunting.
The Sure Thing, Malcolm Gladwell

O discuție între Francis Fukuyama și Peter Thiel:
I think the advanced economies of the world fundamentally grow through technological progress, and as their rate of progress slows, they will have less growth. This creates incredible pressures on our political systems. I think the political system at its core works when it crafts compromises in which most people benefit most of the time. When there’s no growth, politics becomes a zero-sum game in which there’s a loser for every winner. Most of the losers will come to suspect that the winners are involved in some kind of racket. So I think there’s a close link between technological deceleration and increasing cynicism and pessimism about politics and economics.
A Conversation with Peter Thiel, Francis Fukuyama

Five reasons why America doesn’t have great presidents anymore:
George Washington rode around in an ornate coach with a large GW embossed on its top, but he shunned the more elaborate titles of the office in favor of a simple Mr. President. Americans have always liked leaders with a common touch and a dose of humility, even just for show.
Indeed, much to the dismay of the British ambassador, Thomas Jefferson would regularly greet him in bedroom slippers, sometimes opening the White House door in his stocking feet.
Where Have All the George Washingtons Gone?, Aaron David Miller

A nurse has recorded the most common regrets of the dying, and among the top ones is ‘I wish I hadn’t worked so hard’. What would your biggest regret be if this was your last day of life?
Top five regrets of the dying, Susie Steiner