O idee depinde – uneori decisiv – de statutul socio-profesional al celui care o enunță. Majoritatea ideilor sunt acceptate sau refutate luând în calcul şi credibilitatea celui care a emis-o. Aceeaşi idee poate fi văzută şi interpretată ca pură supoziţie sau ca rodul unei expertize de necombătut, în funcţie de cine o spune.

Am fost învăţat să privesc ideile dincolo de orice context, de orice argument al autorităţii sau artificiu retoric, însă în viaţa de zi cu zi, aceste condiţii ideale nu se aplică. Aceeaşi frază sună altfel în funcţie de ocupaţia, vârsta, reputaţia sau succesul social ale celui care o spune. Aceeaşi idee sună altfel dacă e enunțată pe un blog, la televizor sau la o bere.

La fel, un proiect – online sau nu – este judecat, dincolo de structura sa internă, şi după caracteristicile celor implicaţi. Sunt proiecte slabe care sunt bine primite pentru că vin din partea unor oameni credibili, la fel cum sunt proiecte bune care primesc tot felul de piedici pentru că vin din partea unor oameni fără nicio istorie în spate.

De exemplu, în sfera antreprenoriatului, nu contează cât de bună sau cât de originală este o idee. Contează doar cine o pune în practică, cine o implementează bine şi cine reuşeşte să o vândă și nu este greu de intuit că toate aceste condiții sunt îndeplinite în funcție de statutul social, profesional și financiar al respectivului antreprenor.

În cărţile sale de istoria religiilor scrise după ce a plecat din România, Mircea Eliade comunică în mare parte aceleaşi idei pe care le propunea în articolele scrise în anii ’30. Opera sa de maturitate conţine in nuce ideile tânărului Eliade, însă cu adaosul competenţei şi reputaţiei dobândite.

Din perspectiva istoriei religiilor, Eliade şi-a exprimat aceleaşi intuiţii şi idei în două contexte diferite. Prima dată era doar un tânăr care se jucat de-a indianistica, nu avea o operă savantă în spate şi colabora sporadic în revistele de specialitate din străinătate. A doua oară, avem un Eliade savant de talie internaţională capabil să îşi susţină ideile prin documentare masivă şi reputaţie academică ireproşabilă (cel puţin, până în anii ’70 când trecutul legionar l-a prins din urmă).

Este un tipar des întâlnit: o idee reuşeşte să convingă abia după ce oamenii care se luptă în numele ei ajung la un nivel socio-profesional care prezintă trăsături de încredere. Când priveşti vieţile multor oameni care pot fi luaţi ca exemplu – Gandhi sau Martin Luther King, Jr., observi că ideile tinereţii lor au devenit acceptate abia după ce au dovedit ceva în numele acestora.

Ideile amândurora au rămas constante de-a lungul a zeci de ani, însă au fost îmbrățișate de public abia după ce aceștia – prin luptă și dedicare – au dovedit că merită încredere.

Ideile pot fi bune sau slabe, pot avea un context propice sau nu, însă toate acestea contează mai puțin. E plină lumea de idei bune susținute de oameni care nu prezintă încredere, de oameni care nu și-au dovedit încă tăria luptând în numele lor.

Uneori, se pare că majoritatea oamenilor urmăresc cariere, bunăstare financiară și reputație profesională doar pentru a avea cândva șansa de a-și pune în practică ideile și visele pe care le poartă de atâta vreme în ei înșiși.