Drumul către Ceahlău n-a început chiar sub auspiciile cele mai bune. Venind dinspre Vatra Dornei, am ajuns la coada Lacului Bicaz, unde am întrebat într-o benzinărie de cel mai scurt drum până la Izvorul Muntelui. Urmând indicațiile și cu GPS-ul sub nas, am nimerit pe cel mai prost drum forestier pe care mi-a fost dat să merg cu o mașină mică. Ceahlău – Izvorul Alb – Izvorul Muntelui.
Un drum de 40 de km care ne-a luat mai bine de 4 ore trecând prin toate fricile. De a nu rămâne înnămoliți, de a nu atinge ceva pe sub mașină, de a nu rămâne în drum toată noaptea. Abia după două ore am ajuns în primul sat – Izvorul Alb – unde un tănâr, după ce l-am întrebat cum să ieșim din văgăuna aia, ne-a măsurat mașina și-a concluzionat:
“Ați avut ceva curaj să veniți pe drumul ăla”
De unde să fi bănuit?….
Am aflat că există o altă ieșire – tot pe un forestier – spre șoseaua care leagă Durău de stațiunea Izvorul Muntelui. Când a pronunțat expresia “până ieșiți la asfalt” nu credeam că mă voi bucura atât de mult la pronunția acestui cuvântul. A urmat alte zeci de minute stresante prin pădure, pe un drum spart de aluviuni, neîntâlnind nicio altă mașină, fără semnal și aproape dând cu banul la câteva răscruci.
În Izvorul Muntelui, chiar lângă cabana cu același nume, la punctul de informare al Ocolului Silvic, în 5 minute, am rezolvat totul. Unde putem pune cortul (în curtea lor), care este cel mai scurt traseu către vârf (Lutu Roşu), când pleacă cei mai mulți turiști (între 9 și 11 dimineața) şi o hartă a traseelor. La aceeași coadă, imediat după mine, am putut auzi vocea unei doamne:
“Am o singură întrebare: mi-e foarte frică de vipere…”
Dimineaţă, fix lângă noi, apăruseră alte două corturi. Bărbaţii se treziseră şi erau întinşi, citind pe iarbă, în timp ce soţiile încă dormeau.
Traseul Izvorul Muntelui – Curmătura Lutu Roşu – Cabana Dochia e cel mai scurt, dar îl faci în mai bine de 3 ore urcând doar prin pădure. Nu e o plimbare pe malul mării, dar odată ajunşi sus, orice urmă de oboseală dispare. La Cabana Dochia era plin de oameni, de la copii de câteva luni până la pensionari. N-aş fi crezut că aceşti munţi pe care ajungi destul de greu pot fi atât de populaţi.
Spre deosebire de Rarău, n-am avut senzația că Ceahlăul poate fi îmblanzit. Am petrecut multe ore pe platou, am urcat până pe Vârful Toaca, dar am coborât de pe munte cu senzația că totul n-a fost decât o excursie turistică. Ceva din acest munte mi-a rămas ascuns.
Coborârea am făcut-o grăbiți de norii care s-au strâns în timp record să ne amenințe. Eram deja în padure când a început să plouă, dar pelerinele pe care le luasem cu noi și-au făcut treaba.
Cred – la modul cel mai lipsit de superstiții – că fiecare munte are un mesaj de transmis, iar în această zi am găsit un Ceahlău tăcut dincolo de gălăgia turiștilor şi care, după câteva ore de răbdare, ne-a alungat cu o simplă ploaie. Mi-a rămas doar o singură promisiune pe care i-am transmis-o în gând: “Las’ că ne mai vedem noi…”
Galerie foto: Vacanță prin România
