Author Archives: Adrian Ciubotaru

În Munții Ceahlău

Drumul către Ceahlău n-a început chiar sub auspiciile cele mai bune. Venind dinspre Vatra Dornei, am ajuns la coada Lacului Bicaz, unde am întrebat într-o benzinărie de cel mai scurt drum până la Izvorul Muntelui. Urmând indicațiile și cu GPS-ul sub nas, am nimerit pe cel mai prost drum forestier pe care mi-a fost dat să merg cu o mașină mică. Ceahlău – Izvorul Alb – Izvorul Muntelui.

Un drum de 40 de km care ne-a luat mai bine de 4 ore trecând prin toate fricile. De a nu rămâne înnămoliți, de a nu atinge ceva pe sub mașină, de a nu rămâne în drum toată noaptea. Abia după două ore am ajuns în primul sat – Izvorul Alb – unde un tănâr, după ce l-am întrebat cum să ieșim din văgăuna aia, ne-a măsurat mașina și-a concluzionat:
“Ați avut ceva curaj să veniți pe drumul ăla”
De unde să fi bănuit?….

Am aflat că există o altă ieșire – tot pe un forestier – spre șoseaua care leagă Durău de stațiunea Izvorul Muntelui. Când a pronunțat expresia “până ieșiți la asfalt” nu credeam că mă voi bucura atât de mult la pronunția acestui cuvântul. A urmat alte zeci de minute stresante prin pădure, pe un drum spart de aluviuni, neîntâlnind nicio altă mașină, fără semnal și aproape dând cu banul la câteva răscruci.

În Izvorul Muntelui, chiar lângă cabana cu același nume, la punctul de informare al Ocolului Silvic, în 5 minute, am rezolvat totul. Unde putem pune cortul (în curtea lor), care este cel mai scurt traseu către vârf (Lutu Roşu), când pleacă cei mai mulți turiști (între 9 și 11 dimineața) şi o hartă a traseelor. La aceeași coadă, imediat după mine, am putut auzi vocea unei doamne:
“Am o singură întrebare: mi-e foarte frică de vipere…”

Dimineaţă, fix lângă noi, apăruseră alte două corturi. Bărbaţii se treziseră şi erau întinşi, citind pe iarbă, în timp ce soţiile încă dormeau.

Traseul Izvorul Muntelui – Curmătura Lutu Roşu – Cabana Dochia e cel mai scurt, dar îl faci în mai bine de 3 ore urcând doar prin pădure. Nu e o plimbare pe malul mării, dar odată ajunşi sus, orice urmă de oboseală dispare. La Cabana Dochia era plin de oameni, de la copii de câteva luni până la pensionari. N-aş fi crezut că aceşti munţi pe care ajungi destul de greu pot fi atât de populaţi.

Spre deosebire de Rarău, n-am avut senzația că Ceahlăul poate fi îmblanzit. Am petrecut multe ore pe platou, am urcat până pe Vârful Toaca, dar am coborât de pe munte cu senzația că totul n-a fost decât o excursie turistică. Ceva din acest munte mi-a rămas ascuns.

Coborârea am făcut-o grăbiți de norii care s-au strâns în timp record să ne amenințe. Eram deja în padure când a început să plouă, dar pelerinele pe care le luasem cu noi și-au făcut treaba.

Cred – la modul cel mai lipsit de superstiții – că fiecare munte are un mesaj de transmis, iar în această zi am găsit un Ceahlău tăcut dincolo de gălăgia turiștilor şi care, după câteva ore de răbdare, ne-a alungat cu o simplă ploaie. Mi-a rămas doar o singură promisiune pe care i-am transmis-o în gând: “Las’ că ne mai vedem noi…”

Galerie foto: Vacanță prin România

Recomandare de film: BRAVE

Vineri seara, destul de târziu, în sală erau câteva familii cu copii și, spre suprinderea mea, câteva cupluri. Am respirat ușurat, nu aveam să fim singurii intruși la BRAVE și, la urma urmei, nu exagerez mult dacă observ că prezența noastră putea fi văzută ca un act de curaj. Câți se mai duc la cinema în căutare de basme?

Conflictul unei prințese cu tradiția, simbolizată de propria mamă, este începutul unei serii de aventuri la care chiar nu te aștepți, deși te lauzi în sinea ta că – ori de câte ori te uiți la un film “ușor” – poți să intuieşti cursul acțiunii.

Tu îți stăpânești soarta este unul dintre mesajele pe care le auzi la începutul filmului. Mă așteptam la o animație pentru copii și nu m-am înșelat, dar nu mă așteptam la o asemenea poveste serioasă, la un veritabil basm pentru adulți. Totul se termină cu bine, dar pentru acest final eroul trebuie să muncească, să îndrăznească, să îşi înfrunte propriile temeri. Exact ca în viaţa reală.

Revenirea în Țara Tășuleasa

Tășuleasa Social este una dintre acele organizații care rezumă tot ce poate fi mai bun în această țară. Încerc să mă feresc de cuvinte mari, dar nu-mi ascund entuziasmul față de niște oameni care, pentru mine, s-au înscris demult pe harta afectivă a acelei Românii pe care mi-o doresc.

Revenind în Bucovina prin Pasul Tihuţa, în Piatra Fântânele, am tras stânga pe drumul neasfaltat care duce către Ţara Tăşuleasa. Nu anunţasem pe nimeni că vin și aveam ceva emoţii pentru că nu le ştiam programul. A fost suficient să-i privesc zâmbetul lui Alin de peste poartă să simt că am nimerit bine:
“Ce mă bucur că ai venit!”

I-am regăsit pe toţi cum îi lăsasem cu doi ani înainte, puşi pe treabă cu acea încăpăţănare a faptelor bune. Alin, Ana, Paul, Iulian și toți ceilalți. Doar Claudiu lipsea.

Întâlnirea mea cu Tăşuleasa a început printr-un eveniment de presă la o plantare, am revenit acum doi ani, anul trecut nu le-am putut onora o invitaţie, iar anul acesta, în plină vacanţă, gândul de a trece pe acolo nu-mi dădea pace.

Alin îşi serba discret ziua de naştere şi ne-a primit pe prispă la poveşti, ce mai facem, ce s-a mai întâmplat între timp, dar nerăbdarea lui era să îmi arate creaţia de care este atât de mândru şi pe care a pus-o pe picioare alături de voluntarii Tăşuleasa: Pădurea Pedagogică.

O pădure, un mic univers, unde care copiii intră ca într-un labirint de cunoaştere pentru a afla despre natură şi grija faţă de ea. Circuitul este presărat cu mici popasuri de învățătură care se pot observa în pozele de mai sus: vârsta unui copac, module sustenabile de energie, efectul defrișărilor asupra comunităților rurale, despre cum orice specie de plantă sau animal își are rostul ei într-un ecosistem, despre un mod de a fi plin de respect față de natură, față de oameni și față de cei care încă nu s-au născut.

Am făcut turul Pădurii Pedagogice gândindu-mă la câtă nevoie avem de o reînvrăjire a lumii, pe alte coordonate și cu alte idealuri.

Seara, ne-am strâns în jurul focului la povești, am cunoscut câțiva tineri care vor duce mai departe spiritul creat în Țara Tășuleasa și, în timp ce aranjam cortul pe una dintre scene, mi-am promis ca atunci când încrederea mi se zdruncină, să revin pentru inspirație la Tășuleasa.

Album foto: În vizită la Tășuleasa Social

"Bucharest, you are the future"

Acestea au fost printre primele cuvinte pe care Lady Gaga le-a spus pe scena din Piața Constituției. După câteva melodii, a mărturisit că s-a simțit bine primită în România și, prin urmare, I will dance my ass off and I will sing my ass off for you tonight.

E ușor să flatezi un public înfometat de show, dar m-a surprins că s-a ținut de cuvânt. A dansat, a cântat, a inserat replici motivaționale intercalate cu episoade confesive printre care și acela că a vomitat puțin în spatele scenei.

Mărturisesc că m-am dus la concert cu cele mai joase așteptări. Speram doar la un show de amploare (știam de grandomania recuzitei cărată cu zeci de TIR-uri), dar am găsit un artist timid și vulnerabil, cu destulă consistență dincolo de imaginea proprie și cu o dorință autentică de a interacționa cu publicul.

Până la urmă showul, deși de amploare, cu tot felul de simboluri (Black Jesus, cruci, insecte, aliens) şi cu destul kitsch cred că a impresionat mai puţin decât omul şi artistul care îşi spune Lady Gaga.

Mă bucur că am trecut peste riscul de a pierde timpul şi m-am dus totuşi la concert şi, să nu uit, mulţumesc Ciuc Premium pentru invitaţie.

foto: gândul.info

După 50.000 de km și aproape un an

Vara trecută pe vremea asta, făceam chestionare pe bandă rulantă, transpiram după fiecare sedință de condus și visam trasee, vacanțe și excursii la volan. Anul acesta am dat peste 4.000 de euro pe combustibil (bani din care nu mi-am mai cumpărat maşină cum intenţionam), am bătut țara în lung și-n lat, am făcut o excursie de o săptămână prin Italia și am reușit să strâng puțin peste 50.000 de kilometri.

A fost descoperirea unei lumi noi la volan, o lume la care înainte nu eram deloc atent și la care nu rezonam cu nimic, iar acum m-am apucat să strâng – culmea – câteva observații din trafic:

  • Situațiile cele mai enervante le-am trăit nu din cauza celorlalți șoferi, ci din cauza acelor mulţi pietoni care trec strada vorbind la telefon. Fac aceasta primă observaţie pentru că în ultimele săptămâni, în Bucureşti, am crezut că fac parte dintr-un complot la câţi oameni am văzut trecând aiurea strada, vorbind la telefon, mergând agale şi uitându-se pe sus.
  • M-am obişnuit să încetinesc când depășesc pe autostradă sau când vin tare din spate. Pentru a fi sigur că am fost văzut sau pentru a a avea mai multe șanse de a evita o eventuală manevră neinspirată o mașinii depășite.
  • Păstrez distanța față de mașina din față. Uneori o distanță exagerată care invită pe alții să se bage în locul liber, însă prefer să fiu prudent și să nu mă grăbesc aiurea. Cel din față are un alt set de informații decât mine și uneori n-am de unde să știu ce urmează să facă. La acest capitol chiar sunt paranoic, mai ales de câte ori am văzut pe cineva trăgând pe dreapta fără să dea semnal.
  • Cei mai agresivi și zăpăciți șoferi i-am întâlnit în Constanța. Vorba unui prieten ” se conduce exact ca-n Bucureși acum 10 ani”. În schimb, în București, traficul e aglomerat și se conduce în forță, dar nu e iadul de pe lume chiar și pentru un șofer începător. Am observat de multe ori, cum la semnalul meu de a schimba banda, cel din spate a păstrat o distanță sigură pentru a-mi permite manevra. Tin să reţin mai degrabă actele de politeţe decât nesimţirea unora şi am destule cazuri în care am fost lăsat să schimb banda din scurt sau să ies de pe o străduţă laterală.
  • Cei mai enervanți șoferi sunt cei ezitanți sau cei care se răzgândesc după ce semnalizat și sunt urmaţi de aceia care te depăşesc în forţă ca apoi, după 2-300 de metri, să îi vezi făcând dreapta.

Dincolo de toate astea, mărturisesc că mi-a luat 10 luni să realizez că nu visez la o maşină sport, nici măcar la un hatchback sau o berlină. Îmi place mai mult pe coclauri decât pe autostradă şi mă simt mai în largul meu într-o maşină mare decât într-o berlină. M-am jucat cu câteva SUV-uri, cu un Ranger sau un Amarok (urmează să scriu despre), am apreciat posibilităţile de explorare care ţi se deschid şi ştiu că maşina pe care visez să mi-o cumpăr până la primăvara anului viitor va fi un 4X4 cu, vorba lui Doru, diferenţial blocabil. Dar despre această nebunie într-un articol viitor.

PS: Poza – cu Lacul Bolboci – e făcută dintr-un loc unde nu aș fi ajuns cu o mașină mică.

Se pregăteşte Webstock 2012

Deşi e vară şi e destulă monotonie în zonă, Cristian Manafu şi Evensys muncesc din greu pregătind ediţia Webstock din acest an. Vorbim de cea mai mare conferinţă de social media din România şi de o tradiţie deja creată (urmează a cincea ediţie).

De acest eveniment mă leagă destul amintiri plăcute: prima prezentare, un interviu într-o perioadă în care aveam cu totul alte planuri decât am acum şi cunoştinţa multor oameni pe care îi admir pentru ceea ce au creat în zona online.

Anul acesta, Webstock va avea loc pe 28 septembrie şi va găzdui cum a făcut-o și la edițiile anterioare, dincolo de conferinţe şi prezentări, compeţiţia Webstock Awards unde pot fi înscrise proiecte de social media lansate în ultimul an în România.

Înscrierile au loc în perioada 9 august – 5 septembrie si trebuie sa se incadreze intr-una din cele 12 categorii disponibile: Publishing (including Photography), Utility, Viral, Social Networking, User Generated Content, Audio & Video (Online Music & Radio, Video Sharing & Online TV), Blogging Campaigns, Special Projects (Brands), Facebook Applications, Bloggers’ Projects, Mobile applications si Others.

Cei interesați să participe pot solicita o invitaţie gratuită, în limita locurilor disponibile.

Am fost zgârcit cu evenimentele în ultima perioada, dar ştiu că Webstock nu trebuie ratat dacă lucrezi în online, dacă îţi place social media, dacă eşti în publicitate şi PR sau te ocupi de produsele unei companii.

Prin Munţii Rarău

Am ajuns târziu la Sucevița și am început deja să căutăm un loc de pus cortul. Am găsit o poieniţă la marginea râului, unde soșeaua trece prin pădure, dar după ce lumina a început să scadă, am realizat că suntem în pustietate. Începuse să bată vântul, mașinile treceau din ce în ce mai rar, iar locul începuse să îmi aducă aminte de Twin Peaks.

Am strâns cortul și puțin înainte de miezul nopții am revenit în sat. Am tras pe o uliță unde erau puține case și la marginea drumului, lângă un gard, am început să montez cortul.

Am dormit-o în hopuri, iar dimineața ne-a trezit soarele și tălăngile unor vaci care pașteau în apropiere. A fost prima noapte la cort, iar în acea zi am fost printre primii vizitatori ai Mănăstirii Sucevița.

Ne-am continuat drumul pe DN 17A care trece prin Pasul Ciumarna și am oprit în vârf în dreptul Palmei. Aici, o familie în trăsese rulota, aranjase câteva scaune și mese și închegaseră o mică afacere.
“Venim aici de primăvara, de când se încălzește vremea, până toamna târziu”.

Oprisem să mâncăm și astfel am aflat de produsele tradiţionale ce poartă marca La Baciu (mi-am propus să îi vizitez și în București, pe Calea Floreasca). Ne-am întins la vorbă, i-am întrebat ce mai este de văzut prin zonă (noi ne îndreptam spre Moldovița) și ei ne-au povestit de drumul care duce din Pojorâta până la Cabana Rarău.

“E asfaltat recent şi puteţi merge până sus cu maşina”

Citisem despre Rarău, dar din linkurile de pe net nu mă lămurisem care este cea mai bună cale de acces. Am încercat traseul în aceeaşi zi pe unul dintre cele mai frumoase şosele în munţi şi, deşi începuse să plouă, iar afară erau 13 grade, am urcat până la cabană şi apoi ne-am încumetat cu Focusul până pe platou.

Am pierdut o oră în zonă, vremea nu părea să se îndrepte, dar am revenit la finalul săptămânii, după cele două zile petrecute în Maramureş.

Munţii Rarău sunt printre cei mai accesibili şi mai pitoreşti din ţară şi mă bucur că am avut norocul să îi descopăr. Cu ajutorul acestor munţi, mi-am regăsit pasiunea pentru drumeţie. E ceva magic în vârful unui munte, la fel cum e ceva magic în efortul depus de a ajunge acolo.

Dincolo de peisaje, de iniţierea pe care parcă ţi-o oferă muntele prin probele prin care eşti pus să treci, ceva din liniştea acelor înălţimi îţi aduce aminte de un acasă demult pierdut.

După o noapte petrecută la Pensiunea Pietrele Arse din Câmpulung Moldovenesc, după două zile de hoinărit prin Rarău, ne-am propus firesc următoarea ţintă:
“Ce facem mâine?”
“Mergem pe Ceahlău”

Galerie foto: Vacanță prin România

Lucruri simple spuse pe numele lor

Îmi plac lucrurile spuse pe numele lor. Simplu și la obiect: Magazin sătesc și Bodegă.

La magazin am cumpărat câteva dulciuri, iar dincolo de tejghea se afla o mamaie cu batic. M-am simțit aruncat în timp când mergeam la bunici în acele cooperative (așa se numeau) unde găseai de toate: de la eugenii, bomboane, lumânări până la prosoape, coase și lopeți.

În bodegă n-am intrat, era destul de dimineață.

Poza e făcută în Slătioara unde căutam de zor Codrul Secular.

Două zile în Maramureș: cu bune și cu rele

Erau 19 grade când am început să urcăm spre Pasul Prislop, calea de acces spre Maramureș, venind dinspre Bucovina. Un drum spart  (kilometri întregi i-am parcurs în viteza a doua), deși pe undele porțiuni începuse să se asfalteze. Am întâlnit mașini puține, am mers mult prin pădure, iar sus, am tras pe dreapta. O mică parcare unde niște puști vindeau fructe, unde niște turiști își pregăteau echipamentul pentru a urca pe munte.

Urma să vizitez o zonă necunoscută unde nu mai fusesem niciodată, eram curios, deși puțin îngrijorat. Afară era rece și picura, mai aveam o oră sau două de lumină, drumul se dovedise mai lung decât estimasem, încă nu mâncasem și nu știam încă unde vom înnopta.

Am coborât spre Borșa, având munții Rodnei în stânga și căutam din ochi un loc de pus cortul. După câțiva kilometri buni, am ochit un deal cu un petec de lumină și câteva căpițe și am făcut stânga pe un pod. Am început să urcăm, printre case, pe un drum de țară până când am nimerit în fața unei pensiuni – Borșa Turism – care avea și o plăcuță pe care scria Camping. Ce noroc!

Întreb de preț, 35 RON/zi, ne alegem un loc în grădina din spate și ne instalăm cortul. În jurul nostru e plin de străini, iar lângă noi tocmai sosiseră o familie de polonezi. O grădină ca o mică livadă, cu duș și toaletă afară, cu loc pentru grătar și o terasă acoperită.

Aici am întâlnit cel mai amabil om cu putință, doamna de la pensiune. Căsătorită cu un belgian îndrăgostit de România au pornit împreună o mică afacere turistică și două zile cât am stat acolo ne-am simțit ca acasă. Povestea lor e descrisă pe scurt aici și știu de pe acum unde voi sta când voi revizita Maramureșul.

Dimineață, am pornit pe Valea Izei în căutarea acelui specific maramureșean. După un picnic la malul răului, după câteva sate destul de oarecare, după Dragomirești unde am oprit la Muzeul Țărăncii Române și o biserică greco-catolică din lemn, destinația noastră era Mănăstirea Bârsana si apoi, undeva, în apropiere Biserica de lemn “Sfântul Nicolae”.

Aceasta din urmă, mai puţin cunoscută şi vizitată de turişti, e bine ascunsă după un vârf de deal, iar accesul este destul de ciudat: printr-o uliţă, apoi prin curtea cuiva, apoi printr-o livadă-cimitir.

Dacă Valea Izei a fost ca o plimbare lejeră de vară, ziua ne-a fost dată peste cap de Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighetul Marmaţiei. Odată intrat aici, ritmul se schimbă, aerul devine apăsător şi amintirea recentă ororilor comunismului este cutremurătoare.

Acest memorial – un muzeu foarte bine pus la punct situat într-o fostă închisoare –  nu este un simplu obiectiv turistic. Mi-am zguduit destui ani cu lecturi din memoriile foştilor condamnaţi politici, dar acest loc a reuşeşte să mă impresioneze. Este o coborâre în infernul memoria unui neam chinuit. Este ritualul de iniţiere menit a ne feri de uitare şi a aminti în permanenţă generaţiilor următoare de ce anume trebuie să se ferească. Am petrecut câteva ore în acele triste celule luptând cu lacrimile şi senzaţia de irealitate a acelor orori.

Ne-am continuat drumul către Săpânţa al cărei Cimitir Vesel nu a reuşit să mă cucerească. Înţeleg ideea de îmblânzire a morţii, dar acest cimitir mi s-a părut prea monden. Înconjurat de baruri şi dughene, plin de tot felul de turişti, locul mi-a lăsat o senzaţie de păcăleală.

La un moment dat, un bătrân s-a băgat în vorbă cu noi şi-a început să ne spună povestea câtorva morminte, însă, chiar când îl ascultam gândindu-mă ce om amabil am întâlnit, ne-a cerut bani într-un mod destul de expeditiv. Trebuia să caute alte victime, ochise undeva în spatele nostru alt grup de turişti. Întâmplător, nu aveam nimic mărunt, dar bătrânelul ne-a indicat imediat soluţia: puteţi să schimbaţi aici! arâtându-ne locul de unde cumpărasem bilete. Un bunic descurcăreț!

La întoarcere, ne-am oprit să vedem mocănița din Vișeul de Sus. Nu ne plănuisem o plimbare (știu că durează destul de mult), dar am vrut să o admirăm parcată în gară și să stăm puțin de vorbă cu cineva din partea locului.

A doua zi dimineață, vremea părea instabilă și nu ne-am încumentat să facem traseul de 4 ore către Vârful Pietrosu. Ne-am mulțumit doar cu o plimbare până la Cascada Cailor. După ce am urcat cu telescaunul și am mers jumătate de oră prin pădure, cascada (îi puteți citi aici legenda) ni s-a arătat mândră cu a sa cădere de 90 de metri (cea mai mare din România).

Am coborât către Năsăud pe aceleași drumuri proaste, părăsind Maramureșul cu impresii amestecate. Mi-au plăcut oamenii, ne-am încurcat în accente și am sesizat câteva diferențe chiar în interiorul aceleiași regiuni. Uneori auzeai influențe ardelenești, iar alteori aveai impresia că ești în Moldova (pronunția copchil, de exemplu).

Este o zonă pitorească, cu destule tradiții păstrate bine, dar toată zona mi s-a părut cumva izolată. Plin totuși de turiști străini (nemți, cehi, polonezi), Maramureșul probabil suferă de o distribuire inechitabilă de bugete și proiecte, altfel nu-mi explic infrastructura atât de precară.

Pitorescul şi tradiţiile nu au reuşit totuşi să îmi aducă aminte de senzația de gospodărire pe care am întâlnit-o în satele din Bucovina. Am întâlnit destule sate înstărite, dar vilele ridicate ostentativ sau mașinile de teren cu numere galbene amintesc de infuzia de capital a celor plecați la muncă în străinătate.

Îmi doresc să revin, am ratat destule locuri, mi-a plăcut mult unde am campat și mi-am promis anul viitor câteva drumeții prin Munții Rodnei.

Galerie foto: Vacanță prin România