Author Archives: Adrian Ciubotaru

Călătorie prin Neamț

Conceptul Prin Orașul Meu a devenit o tradiție în România după ce marile orașe l-au adoptat și implementat din 2010 până în prezent în București, Timișoara, Cluj, Sibiu și Brasov. Pornind de la aceste inițiative locale, câteva dintre cele mai mari branduri din România au preluat ideea și au transformat-o într-un concept național numit Redescoperă România. Campania a însumat sute de locuri vizitate, mii de articole scrise, zeci de mii de fotografii publicate. Principalul canal de comunicare a fost Social Media – blogurile și rețelele sociale, fiind cele mai eficiente metode de a răspândi veștile.

Acum a sosit rândul municipiului Piatra Neamț sa aducă acest concept, gratie inițiativei celor doi bloggeri nemțeni Alex Filip și Toma Nicolau. De data aceasta organizatorii și-au propus să dezvolte ideea și să pregateasca nu doar un tur al orașului, ci și al întregului județ deoarece tot ținutul Neamțului este un adevarat mozaic de atracții naturale și culturale care merită vizitat.

#priNeamt este un eveniment care va avea loc imediat după ce conferința de Marketing Online in Turism se va incheia – pe 15 și 16 septembrie 2012. Evenimentul își propune să promoveze valorile turistice ale județului la nivel national, prin includerea obiectivelor zonei într-un tur ghidat, special creat pentru o delegație formată din bloggeri influenți, oameni de media, fotografi și cameramani profesioniști.

Am încheiat citatul.

Prin Neamț este un eveniment susținut de Primăria Piatra NeamțConsiliul Județean NeamțCentral Plaza HotelPetromCosmote, Noroc și Autonom.

Lista foarte lungă cu bloggerii participanți o găsiți aici, iar hashtagul oficial este #prineamt.

Măgura și Peștera

Sunt două sate situate pe un platou între Munții Bucegi și Piatra Craiului pe care le-am descoperit întâmplător într-o escapadă de week-end și pe care le-am trecut deja în topul personal al celor mai frumoase locuri din România.

Reprezintă într-adevăr un colț de Rai unde mi-am propus să revin în această toamnă. Nu sunt greu de găsit, turiștii nu le ocolesc, dar mă gândesc că sunt destui cei care nu au auzit de aceste locuri.

Sunt două sate extrem de pitorești care au început să se dezvolte într-o direcție turistică, iar acum nu pot decât să-mi imaginez cum arată culorile toamne așezate peste acele locuri.

În satul Măgura ajungi plecând din Zărnești pe un drum unde e preferabil să ai un 4×4, dar îl poți face și cu o mașină mică. Spre Peștera există un indicator din Moeciu pe un drum asfaltat în primii kilometri, urmând apoi să urci pe unul de țară.

Concurs: un week-end cu Noul Ford Focus 1L EcoBoost

Povestea acestui concurs este simplă: Ford Focus – cu diferite motorizări și dotări  – este mașina pe care am condus-o anul acesta cel mai mult. După 30.000 de km, după ce m-a dus în Italia, pe Transalpina, de 1Maiîn vacanța de vară sau la diferite evenimente cu bloggeri, am ajuns să mă îndrăgostesc de acest model.

Cum unii au crescut cu o Dacie sau cu un Golf, eu am crescut cu un Ford Focus pe care l-am prezentat celor din jurul meu – prieteni și bloggeri – a fi una dintre cele mai corecte mașini existente pe piață.
“Trebuie să-l conduci și tu să vezi” ajunsese deja un laitmotiv care a stârnit, după caz, curiozitate, amuzament sau ironii din partea prietenilor.

Sunt câțiva bloggeri, Chinezu sau Manafu care au condus Focusul cu motorul de 1L Ecoboost, însă mai știu destui care și-ar fi dorit să încerce un test drive de week-end și nu au avut ocazia. Vara aceasta a fost una plină și multe parcuri auto de la diferiți dealeri au fost destul de aglomerate din prisma cererilor.

Acest concurs este dedicat bloggerilor care doresc să își petreacă un week-end cu un Ford Focus. La munte, la mare sau în orice altă destinaţie plănuită. Dincolo de mașina propriu-zisă, acest concurs își propune să ofere unui blogger o experiență memorabilă.
Continue reading

Dulce Românie amăruie

Mi-am dezvoltat în ultimul timp un patriotism în absență. Mi-au scăzut atât de mult așteptările încât nu doresc decât să fiu lăsat în pace de propria țară. Îmi doresc să-mi fac treaba fără deranjul unui sistem putred care se folosește de patriotismul meu pentru a-mi câștiga solidaritatea şi răbdarea

Înghit multe lucruri de la această Românie doar în virtutea faptului că împărțim aceeași limbă și aceeași geografie. Nu vreau să plec din țară, dar m-am săturat să cotizez timp, nervi și speranțe în contul optimismului propriu de care propria patrie se folosește din plin. E ca un părinte lamentabil care nu uită că – în ciuda a toate – el ţi-a dat viaţă.

A fost o vară urătă care ne-a arătat tuturor fața cea urătă a României pe care încercăm să o îngropăm sub preș. Această “dulce Românie” care a fost destul de laşă pentru a ne murdări pe toţi. Indiferent de alegeri şi indiferent de implicare sau neimplicare, aici, în această ţară, eşti murdărit şi dacă stai pe margine.

A fi un bun român – cum sper să devin cândva – e un proces de năpârlire, iar nu de acumulare şi creştere. E nevoie să năpârlesc de tot ceea ce înaintaşii mei au pus greşit în mine, e nevoie să năpârlesc de toate înfrângerile bunicilor, părinţilor şi contemporanilor. Pare paradoxal, dar ne putem alege bunicii, părinţii şi contemporanii la fel cum ne putem alege în ce Românie dorim să trăim.

Eu mi-am ales patria de la care nu am multe pretenţii şi a cărei mângâiere otrăvită vreau să o simt cât mai rar.

Câteva surprize de la Volkswagen Amarok

Știind că mergem la munte în week-end şi anunţându-se o vreme o vreme ploioasă, un amic mă întreabă îngrijorat:

“Şi cu ce maşină vă duceţi?”
“Cu un Amarok”
“Ah, e bine!”

M-am bucurat să găsesc cel puţin un prieten care îmi împărtășea părerea bună despre Volkswagen Amarok. Mi-a plăcut de prima dată (anul trecut) când l-am văzut într-o parcare şi, după ce am testat Rangerul, mi-am dorit și un Amarok, cel puţin pentru a avea un termen de comparaţie.

Înainte de week-end citisem destule despre maşină pe site-urile de profil (de exemplu, automarket.ro sau autolatest.ro), dar surpriza avea să vină în ziua testului, în parcarea celor de la Porsche Bucureşti Nord. Urma să am la dispoziţie un model nou cu transmisie automată  în 8 rapoarte şi o motorizare bi-turbo cu o putere de 180 CP.

A doua surpriză avea să fie comportamentul la drum lung. Seara, pe timp de ploaie, rulând pe noua autostradă către Ploieşti, am simţit cât de bine este construită această maşină. Se aşază bine pe asfalt, e mai stabilă decât ai presupune judecând după gabarit, iar cutia automată este de vis. Schimbă când trebuie, se mulează foarte bine pe dorințele tale, are reprize uimitoare de acceleraţie, iar rezultatul este simplu şi eficient.

A treia surpriză este silenţiozitatea motorului în comparaţie. Iniţial, am dat vina pe cutie, dar chiar şi în modul manual, te surprinde cât de puţin auzi zgomotul motorului.

A patra surpriză – neplăcută, de această dată – s-a legat de o porţiune de teren accidentat (un drum comunal plin de gropi acoperite cu apă) unde Amarokul a dovedit un balans destul de obositor. Ironia face ca pe același drum să fi merg și cu Rangerul care s-a comportat mai bine dovedind o rigiditate binevenită.

A cincea surpriză este un moft pe care mi-l recunosc. Pe modelul testat nu am găsit posibilitatea să ascult muzică de pe un stick USB. CD-uri nu mai am de multă vreme, iar în acest week-end, prin munți, am fost nevoit de multe ori să ascult Radio Trinitas (ați observat cât de bine se prinde?)

Mă așteptam –
îmi povestise Doru Panaitescu câte ceva – la un consum decent și cu 9.8l/100km a depășit concurentul de la Ford cu care am scos 10l/100 km chiar și în condițiile în care cu Amarok am mers mai mult în afara asfaltului.

În concluzie, Amarok e o mașină chiar reușită, nu e doar o încercare timidă a celor de la Volkswagen de a face un pick up pentru a mai bifa o categorie și a mai câștiga o oarecare cotă de piață. Este o apariție recentă care s-a poziționat deja pe podium într-o bătălie cu modele care vin de la constructori mai experimentați în această zonă: Ford Ranger, Toyota Hilux, Mitsubishi L200 sau Nissan Navara.

Cum am doar un termen de comparație din această gamă concluzia mea e următoarea: Amarok e mai silențios, se conduce mai ușor și e mai agil pe șosea decât Ranger. În schimb, la Ranger găsești un interior mai plăcut și mai practic, plus un comportament off road mai bun.

Ambele modele sunt poziționate premium și depinde doar de gusturi, necesități și de senzația lasătă după un test drive pentru a te decide care este cel mai potrivit pentru tine.

Album foto

Ședințele foto sunt treabă serioasă

De la distanță lucrurile par simple: stai în câteva poziții, zâmbești mult, gesticulezi puțin, iar apoi se aleg cele mai bune cadre din multitudinea de poze pe care fotograful ți le-a făcut. Dacă te apropii și trăiești tu însuți o asemenea ședință, realizezi că nu e treabă ușoară și înveți să apreciezi pe cei care o fac în mod regulat.

Acum câteva săptămâni, pentru concursul SummerDays – apropo, votați-mă aici dacă vă place stilul ales – am trăit pe pielea mea o asemenea ședință serioasă.

Programarea era făcută pentru ora 11 la studioul lui Alex Gâlmeanu. Trebuia să mă prezint la locul cu pricina şi să alegem câteva elemente de vestimentație – oferite de Fashion Days – pentru stilul sport chic.

Am încercat o garderobă, niște pantaloni și o bluză, dar nu s-a potrivit. Am schimbat bluza cu un tricou polo, dar iar n-a mers. Pantalonii nu mi se potriveau și, de fapt, nici culoarea tricoului nu mergea prea bine. Era ceva ce n-aș fi purtat în mod curent și nu mă simțeam confortabil.

M-am învârtit de două ori în oglindă, oamenii din studio și-au mai dat cu părerea, iar Alex n-a încercat nici măcar un cadru. Nu are niciun rost, dacă nu te simți în largul tău și nu ai încredere în ceea ce dorești să transmiți.

Am mai așteptat să vină alte haine, alte culori, alte combinații. De data asta a mers, mi-a plăcut ce am pus pe mine. Când am ieșit din camera de schimb cu o altă atitudine.

A început apoi munca micilor detalii. Am schimbat ceasul cu unul mai sport, iar pe mâna cealaltă mi-am pus o brățară. Cineva a avut ideea să întorc pe partea cealaltă bluza, iar altcineva mi-a spus că poate mi-ar sta mai bine dacă îmi ridic puţin mânecile.

Într-un final, după machiaj, hai să facem și câteva poze. Cu minge și fără minge, în picioare și așezat, cu fundal alb și fundal negru. Pauză. Alex transferă pozele din calculator. Ne uităm pe ele, unele bune, altele mai puțin bune.
“Merge mai bine cu fundalul închis”
“Să încercăm și câteva posturi mai dinamice”

Începe shooting-ul. Așa, e bine, încearcă să ții mâinile mai relaxate, acum zâmbește. Observ că Alex nici nu se mai uită în aparat și încearcă să interacționeze mai mult cu mine. Unii fotografi se ascund mult după camera proprie, el este prezent. Declanșatorul parcă e pus pe speed. Alex mă mai întreabă lucruri, mai o glumă, mai un mișto, câteva indicații. Spatele mai drept, încearcă acum să nu te uiți la cameră.

Pauză, pozele se descarcă în calculator și ne uităm toți pe ele. Lumea e mulțumită, dar hai să mai încercăm câteva poziții în care mingea nu iese atât de mult în evidență.

Mă conformez, încă o rundă. Pauză, retușuri la machiaj. Încă o dată, asta a fost tot, zâmbește Alex, respir uşurat.

După cum vedeți, treaba nu e ușoară, se muncește serios și cred – sper – că rezultatul a meritat toate eforturile (aruncă o privire şi pe albumul foto).

Proiectul Summerdays îşi propune – prin voturile publicului – să aleagă stilul vestimentar al acestei veri împreună cu nouă bloggeri și personalități media. Cei care votează – și vă invit să o faceți aici – se înscriu automat la tragerea la sorţi pentru câştigarea unui voucher de 1.000 RON – practic, o valiză de haine – care poate fi folosit pe Fashion Days.

Câteva lecții și povești din lumea animală

O broască care își cară puiul în spate urcând 10 metri într-un copac. Acolo sus, între frunze, s-a format o gaură de apă unde mama își descarcă mormolocul. Face drumul aceasta de câteva ori ducând în spate pe fiecare din puii săi.
Acolo sus, copii stau în apă și sunt feriți de pericole, dar trebuie hrăniți odată la câteva zile. Mama își reia urcușul pentru a depune câteva ouă nefertilizate pe care cel mici le mânâncă.

Este una dintre cele mai dedicate mame din lumea animală, și-a păzit în permanență ouăle înainte de eclozare, iar când aceștia cresc mari își părăsesc fără reținere mama, urmându-și ciclul vieții.

O gorilă are grijă de cei doi pui săi. Nu pare un tată tocmai grijuliu, mânancă un fruct, mai aruncă o privire copiilor care se chinuie unul pe altul, frățește, iar apoi se întinde la somn. La un moment dat, în junglă se aude un urlet. Un alt mascul, un rival, își anunță prezența. Tatăl se ridică și răspunde la rândul lui cu un strigăt fioros urmat de o bătaie în piept care își transmite mesajul în jur. Rivalul mai strigă încă o dată, tatăl ripostează și mai fioros și apoi se face liniște. Această bătălie a câștigat-o. Nu o fi el un tată plin de tact, dar sarcina cea mai importantă (protejarea celor mici) și-o achită din plin. It’s actually a pretty good dad.

În nordul Japoniei, trăiește o specie de maimuțe care se luptă cu supraviețuirea de-a lungul celor mai grele ierni. Deși au blana groasă, simt frigul și se protejează cum pot. Se adună în copaci și puii se fac ciorchine în jurul mamelor.
Unele maimuțe sunt mai norocoase și au găsit un izvor de apă termală. Apa e numai bună (38 de grade), iar mamele stau până la gât ținându-și copiii în brațe. Sunt alte maimuțe care încearcă să intre în apă, dar sunt imediat alungate.

Izvorul aparține unei familii care își apără proprietatea cu încăpățânarea. Privilegiul de a se adăposti în apa caldă este rezervat familiei regale, o întreagă dinastie care își protejează generațiile viitoare.


Pentru un pui de elefant, primele zile după naștere nu sunt tocmai cele mai ușoare. Nici n-a făcut ochi și trebuie să se alăture familiei într-un marș istovitor în căutare de apă. Fără apă, mama nu poate produce suficient lapte pentru a-l alăpta.

În drumul prin mlaștină, cel mic rămâne înțepenit afundându-se în noroi. Mama încearcă de câteva ori să-l scoată, dar nu reușește decât să-l afunde și mai tare. Salvarea puiului vine de la bunica sa care vede situația, își dă fiica la o parte și reușește să-și scoată nepotul din noroi. Uneori a fi un părinte bun e un lucru care vine în mod firesc (ca în cazul gorilei), iar în alte cazuri se învață de la cei mai bătrâni.

Sunt 10 milioane de furnici și trăiesc într-un oraș subteran în mijlocul unei pășuni. De dimineața până seara muncesc de zor tâind iarbă și frunze pe care le cară în spate până în subterane. Nu se hrănesc cu iarbă, dar în mijlocul mușuroiului crește o ciupercă “vegetariană”. Practic, furnicile hrănesc ciuperca ca apoi să mânănce din ea.

Pare ingenios până afli că ciuperca produce atât de mult dioxid de carbon încât otrăvește aerul dinăuntru. Furnicile au găsit și în această situație o rezolvare: au construit niște guri de ventilație pentru a menține aerul curat. În acest mușuroi, găsești  fermieri, arhitecți și ingineri care lucrează împreună.

E vultur, dar – spre deosebire ceilalți colegi vulturi care adoră carnea – și-a găsit propria nișă . Se hrănește doar cu oase, mai precis, cu… măduva oaselor. Pentru a ajunge la ea, a venit cu o rezolvare banală: aruncă osul din zbor, acesta se izbește de stânci, se crapă și abia apoi vulturul nostru se poate bucura de prânz.

Cei mai tineri trebuie învață cu greu această tehnică căci oasele nu se sparg oricum. Îl aruncă o dată, apoi a doua oară, apoi a treia oară, apoi a patra oara, apoi a șaptea oară, înțelegeți, este o lecție cruntă despre perseverență. Ca și în cazul acestei maimuțe din filmuleț sau, vorba unui comentator, this monkey has more work ethic than me…

Exemplele de mai sus sunt luate din documentarul One Life (2011) unul dintre cele mai fascinante filme văzute în ultima perioadă.

Satul din istoria fiecărei familii

Un amic – acum plecat din țară – folosea calificativul oborist pentru a ilustra acel tip de bucureștean șmecher, țepar şi nesimțit care a prins din mers toate racilele oraşului şi a uitat lucrurile bune şi simple pe care inevitabil le-ar fi moştenit de la părinţii şi bunicii săi cu origini rurale.

Expresia nu este o invitaţie la demonizarea vieţii la oraş – care strică – sau la idealizarea satului (unde lucrurile şi valorile s-au păstrat în forma lor pură), dar m-a trimis cu gândul la câteva disfuncţionalităţi care există în societatea românească.

Pornesc discuţia cu premisa că România nu are mentalitate urbană în sensul modern al cuvântului. Singurele oraşe propriu-zise sunt cele transilvănene, iar restul sunt doar nişte sate mai mari care s-au ridicat prin comerţ (Galaţi, Brăila sau Constanţa) sau datorită unor conjuncturi administrative, politice şi culturale (Iaşi şi Bucureşti, de exemplu).

Două secole de modernitate (să ne gândim începând cu Regulamentele Organice) n-au reuşit să distileze o viaţă urbană românească. Rezultatul a fost un amestec de mentalităţi rurale cu nuanţe importate în grabă, totul altoit pe industrializarea grabită a comuniştilor şi destructurarea tranziţiei de după 1989.

Cu această istorie în spate, calificativul oborist aminteşte mai degrabă de Dinu Păturică decât de intreprinzătorii din Piaţa Obor şi trimite cu gândul la ţăranii descurcăreţi pripăşiţi la oraş care n-au reuşit să  producă nicio sinteză socio-culturală autentică. Dimpotrivă, au uitat să fie ţărani şi n-au ajuns niciodată să fie orăşeni.

În România, oraşele au fost văzute doar ca nişte sate care a luat-o pe o cale greşită, iar majoritatea scriitorilor pe care i-am avut (din nostalgie sau din neadaptare) a scris despre o lume populară pe care ori au deplâns-o, ori s-au gândit să o adapteze la valori şi ritmuri luate din Occident.

Miza modernizării României nu a fost gospodărirea oraşelor (elemente de progres în orice societate normală), ci mai degrabă efectul unei întrebări fondatoare: ce facem cu atâtea sate? În funcţie de perioada istorică, rezolvările au fost dintre cele mai diferite: le trimitem învăţători, dascăli şi doctori, le colectivizăm sau le demolăm și, mai apoi, le lăsăm în plata lor (cu tineri plecați, cu pământ nelucrat, cu infrastructură medievală şi doar cu mici poveşti de succes – turism şi agricultură)

În istoria fiecărei familii româneşti se află un sat unde au crescut părinţii sau bunicii, un sat al vacanţelor de vară, iar în cazurile unde acest sat a lipsit am avut tendinţa să compătimim. Cum? tu nu ai avut bunicii la ţară?

Sunt un orăşean care şi-a petrecut vacanţele departe de oraş, dar niciodată nu m-am gândit că aş putea sta la ţară în viaţa mea adultă. M-au plictisit problemele ediţiilor din Viaţa satului (cine nu schimba programul?) şi, la fel cum după o anumită perioadă de timp, orice viaţă la ţară mi s-a părut că devine o fundătură, un exil.

Între timp, a fi ţăran a devenit un termen peiorativ, satele au cunoscut aparatele de poker, mesele de biliard şi discotecile unde cineva, în fiecare sâmbătă seară, inevitabil lua bătaie. Nu ştiu ce s-a ajuns cu satul românesc (cu preoţii transformaţi în agenţi electorali) pentru că nu îl mai cunosc (dacă l-am cunoscut vreodată – în vacanţe sau la adunat de fân).

Am devenit cu timpul un simplu turist sau oborist printre propriile rădăcini rurale pe care ori le-am uitat sau nu le-am cunoscut niciodată, dar din când în când îmi amintesc să mă întreb: ce s-a întâmplat cu satul pe care îl port în mine?