Am primit un tag de la Gramos in care ar trebui sa spun ce epitaf mi-as dori. Nu prea m-am gandit la lucrul asta, la fel cum nu ma gandesc prea mult nici acum, insa cred ca ar merge un:

Aseara am fost in vizita la emisiune la Bobby in care erau invitati Piticu si Buddha.
Week-end-ul asta va avea loc editia a treia din ciclul Schimb de carti. Nu-mi place eticheta de bookcrossing (in asocierile mele e deja lipita de bookcrossing.com), insa sunt sigur va fi un eveniment reusit caci e creat din entuziasmul unor oameni pasionati.

Un mister permanent si ciudat al oricarei comunitati este mare majoritate a membrilor ei ce pot fi gasiti pe strada, in trafic, la terase, in magazine in intervalul de timp pe care il numim in mod curent zi de lucru. Intrebarea evidenta ce-ti vine in minte este: cine munceste de fapt? cine produce si cand?

In orele de varf, in orice loc te-ai afla, observi ca exista lume, exista oameni in jurul tau. Nu doar pensionari, ci si tineri (s-ar presupune ca sunt la scoala) si adulti (se presupune ca sunt la munca). Daca te uiti si mai bine (eventual poti sa faci un sondaj), observi ca nimeni nu se simte jenat ca este pe strada la acea ora, nimeni nu simte presiunea etichetei populatiei active. Toti au o justificare personala, sociala etc a prezentei lor la o terasa, pe strada, in parc in timpul orelor pe care in mod clasic ni le imaginam ca fiind de lucru.

Desigur, exista oameni ce vand pe strada, oameni ce se duc la munca chiar si dupa-amiaza, oameni care vin de la munca, oameni care au intalniri de afaceri in oras, oameni care pot fi liberi si se plimba miercuri in parc, exista oameni someri, exista tineri ce chiulesc de la ore, studenti ce sunt intre cursuri, insa chiar si asa, cine munceste?

Daca acum plec (de la munca) sunt sigur ca voi sta la coada la Mc Donald’s, sunt sigur ca la KFC sunt putine mese neocupate, sunt sigur ca nu voi gasi scaune libere in primul autobuz ce-l voi lua, sunt sigur ca-n Cismigiu sunt oameni acum, sunt sigur ca exista trafic. De ce?

Acelati tipar de vis: niste oameni ciudati pe care-i stiu in vis drept demoni, un mic scenariu oniric si apoi ma trezesc cu impresia ca pe acei oameni-demoni ii voi intalni candva in viata mea si va trebui sa-i infunt cu adevarat. Nu stiu mesajul visului si nu stiu daca se va indeplini pentru ca nu stiu inca daca este un vis arhetipal sau pur si simplu unul decantat din balastul emotional acumulat peste zi.

Am impresia ca viata mea nu va continua mereu in vibratia in care ma regasesc acum pentru ca pur si simplu muzica mea interioara are un volum ingrijorator de mic. Ceva se va intampla sau, mai bine zis, ceva voi intampla in lupta ce-o simt inceputa mai de mult si despre care am scris aici si aici.

Mintea mea este un scenariu cosmogonic.

Nu ma uit la televizor si nu prea citesc ziare: daca e ceva de aflat, voi afla oricum. Incerc sa nu ma las consumat de istoria imediata, sa nu cheltui energie cu balastul stirilor zilnice si sa nu-mi dau cu parerea despre evenimente despre nu stiu mare lucru si despre care sunt altii mai in masura sa se pronunte.

De asemenea, nu sunt consumat de politica, cu atat mai mult de politica specifica acestui spatiu. Nu ma dezamageste pentru ca nu exista asteptari conturate si nu ma intereseaza pentru ca viitorul meu spiritual cu siguranta nu va fi afectat decisiv de ceea ce se intampla la aceasta frecventa a evenimentelor.

Cautarea propriei identitati este singura atitudine politica ce mi-o asum si cred ca in viitor politica va tine cont din in ce mai mult de aceasta trasatura fundamentala a unui om. Ma intereseaza mai mult mitologia din spatele existentei mele decat daca cutare partid este cu adevarat de stanga sau nu, ma intereseaza mai mult islamul ca sinteza culturala decat daca atacul Iranului ar fi sau nu o actiune oportuna, ma intereseaza mai mult conditiile culturale ale expansiunii Chinei decat m-au interesat alegerile din Franta. Este o mica nuanta aici.
Desi o cunosc si inca incerc s-o urmaresc, nu mi se pare ca… cultura romana imi va hotari in mod decisiv destinul spiritual (pe care cred ca-l am indiferent ce s-ar intampla). Ceva e inert, ceva e inghetat in viitorul meu si depinde doar de mine pentru a aduce la viata acea incremenire, acele potente. Pe acel drum al viitorului propriu nu poate interveni nici un eveniment politic, nici o fuziune de partide, nici o licitatie trucata. Daca blogurile, ca si media traditionala devin parte a stalpului democratiei, ma bucur ca exista destule voci ce taxeaza derapajele de tot felul neobligandu-ma si pe mine sa iau pozitie ori de cate ori le vad intamplandu-se.

As putea sa ma simt refugiat in propria tara, insa mai degraba ma simt intr-o calatorie catre o Itaca personala, calatorie ce depaseste granitele satului natal sau a fantanii din fata curtii.

Ma intereseaza mai mult legenda proprie (care nu concide cu brandul personal), iar uneori cand imi pare ca-mi intuiesc propriul chip am impresia ca ma intereseaza mai putin perpetuarea propriului nume dincolo de extinctia mea fizica.

O mare parte din procesele mentale ce le dezvoltam zi de zi se bazeaza pe inferente (ale caror piloni sunt inductia si deductia) ce sunt mostenite, semi-preluate si in mare parte nedigerate.
Majoritatea premiselor pe care ne asezam propria viata sunt rezultatele experientei unor comunitati culturale la un timp dat.
Certitudinea ca exista un sistem universal de compensare este rodul unei evolutii culturale pe care noi in acest moment ne-o asumam. E posibil ca acest sistem de compensatie sa se intample in aceasta viata sau e posibil sa se desfasoare intr-o viata ulterioara petrecuta aici (religiile orientale) sau intr-un alt univers (crestinismul). Desi exemple de nedreptate vedem zilnic, nu putem demonta aceasta speranta ca intr-un final (fiecare si-l poate imagina unde doreste) fiecare isi va primi ce merita.

La rigoare, este greu de inchipuit daca mintea umana poate functiona fara imaginarea unui asemenea mecanism moral preluat din modelul cauza-efect care la randul sau este mostenit din modelul intentie-fapta. Unde noi vedem cauze, alti oameni din alte culturi vad intentii. Daca noi vedem vantul drept cauza miscarii crengilor, alti oameni vad in indoirea crengilor o intentie.(cu alte cuvinte, acorda unui fapt o alta semnificatie).

Una din idele la care as dori sa ajung si nu cred c-am ilustrat-o cumva in randurile anterioare, este faptul ca procesele noastre cognitive sunt conditionate cultural. O anumita cultura ne modeleaza propozitiile la care putem ajunge pe parcusul unei vieti, un anumit model cognitiv ne genereaza un anumit set de ganduri. Daca in jurul nostru vom vedea numai intentii, doar semne nu doar in interactiunea cu oamenii, ci si in interactiunea cu natura si obiectele din jur, cu siguranta ca universul nostru va fi cu totul altul.

De exemplu, e greu sa-ti imaginezi ca scaunul ar fi purtatorul unei intentii, ca ar fi semnul a altceva de vreme ce mintea noastra priveste scaunul doar ca purtatorul unei functii (obiect pe care te asezi). Scaunul nu exista decat in limitele acestei perceptii, iar dincolo de aceasta perceptie, imaginatia nu poate ajunge la scaunul din sine. Daca exista obiecte asumate ca simple functii, cu siguranta exista oameni constransi a fi perceputi ca simple functii. Intr-un timp dat, un maturator de strada este relevant doar in masura in care isi indeplineste functia sa. In afara functie sale, gradul sau de realitate poate fi doar una statistica (exista in numarul populatiei) sau imaginata (e un om ca toti oamenii, are familie, are idealurile sale etc.)
In fapt, foarte putini indivizi din jurul nostru sunt asumati ca oameni, iar nu ca functii, rolul sociale etc.

Dincolo de aceste consideratii, propozitia realitatea este o functie a constiintei ar trebui sa puna pe ganduri mai mult decat un simplu enunt de pe pozitiile unui idealism subiectiv (realitatea nu dispare cand inchidem ochii, la fel cum nici constiinta nu dispare cand inchidem ochii). Impresia mea este faptul ca cea mai mare parte a constiintei ce ne este accesibila este una culturala, este una destina perceptiilor si presupozitiilor. Dincolo de acest voal construit de-a lungul unor generatii istorice, accesul nostru la realitate e o simpla utopie.

Daca ne miscam intr-o geografie personala (a carei radacini pornesc tot de la propriul spatiul cultural) si traim intr-un timp necomtenporan altor culturi, ne-am putea gandi pe urmele lui Ernesto de Martino, la cazul particular in care si natura ar fi conditionata cultural?