In interactiunea noastra cu orice entitate exista tipare de manipulare si de santaj afectiv. Suntem incurajati sa ajutam mai mult prietenii apropiati decat persoanele necunoscute, ne simtim indemnati sa servim altfel clientii de sex opus, suntem mai toleranti cu greselile celor apropiati decat cu cele ale strainilor. Toate aceste cazuri sunt exemple de interactiune care comporta o intensitate de transfer afectiv ce contureaza un anumit tip de comportament.
In acest text ma voi ocupa de o singura entitate: patria proprie si voi incerca sa inteleg cum patria insasi te poate trada devenind din matrice culturala un calvar emotional.
In general, patria este un fascicul de semnificatii in care sunt ingramadite ritualurile colective ale unei natiuni, o amintire colectiva comuna (un set de mituri si experiente in care se regasesc membrii unei natiuni) si o limba proprie. In particular insa, patria este locul geometric afectiv in care traiesc prietenii nostri si in care ne imaginam ca vor creste copiii nostri. Pe scurt, patria este limita de semnificare a inimii.
In cazul meu (ca si a multora din cei care citesc acum) aceasta patrie este reprezentata de tot ce se ascunde sub cuvantul Romania. In acelasi caz al meu si al multora din cei care citesc, Romania s-a obisnuit sa se manifeste ca un manipulator ce ne educa prost, s-a obisnuit sa ne aminteasca mereu ca traim intr-o patrie a carei anvergura simbolica este cu mult sub nivelul orgoliului nostru. Ne-am trezit intr-o patrie prea posesiva cu sentimentele noastre si prea tematoare ca ne va pierde fidelitatea, intr-o patrie prea constienta de posibilitatea ca proprii elevi ii vor parasi clasa.
Daca petreci un anumit timp cu o persoana care se teme de ceva anume, treptat incepi si tu sa simti aceeasi teama. Astfel, nu e nici un secret ca patria ta tradandu-si propria incredere in sine, tu, la randul tau, vei incepe sa te temi de esecuri, insuccese si vei invata sa transformi fiecare insucces in esec. A transforma greselile in infrangeri este un sport national foarte apreciat pe aceste meleaguri.
Constienta de propria-i fragilitate culturala, Romania este o tara ce-a finisat indelung mecanisme de santaj afectiv pentru oamenii nascuti in matca ei. Resentimentul fata de capsunari, etichetarea membrilor diasporei drept tradatori, reticentele sociale fata de cei intorsi de afara se incadreaza in acelasi model. Am fost educati sa taxam orice infidelitate fata de orice reprezentare a patriei constienti si noi la randul nostru ca patria noastra este una cu o reprezentare istorica extrem de subtire.
Nu vezi ca taica-tu se simte rau, vrei sa il bagi in mormant?
Fata de valorile umane care emigreaza avem numeroase sentimente desfasurate intr-o paleta extrem de larga: intelegem alegerea unei vieti mai bune, invidiem curajul de-a face acest pas, simtim propria pierdere si ne scaldam in sentimente amigue fata de propria patrie (e aparent slabita de plecarea unor valori si totusi ne este ciuda ca slabirea ei se resimte atat de evident intr-un timp atat de scurt).
E suficient sa fim putini mai obraznici pentru ca tata sa se supere si sa dezvolte o tumoare.
Ce nu se intelege de fapt este ideea simpla ca patria este un loc geometric personal pentru fidelitatea caruia nu este nevoie nici de granite si nici de eforturi de cartografiere. Daca reducem propria patrie la un perimetru anume (limitele propriilor granite statale, limita de raspandire a unei limbi), devine usor de inteles reprosurile celor ce raman pentru cei care pleaca. In cazul nostru particular, ceea ce ne doare este obligatia “simbolica” pe care Romania ne-a cere incontinuu, este prezenta abuziva prin care se aseaza in gandurile noastre, sunt luptele ce nu mai dorim sa le purtam in numele ei, este timpul pe care ni-l cere sacrificat in numele miturilor ei.
Neavand o traditie a continuitatii, Romania este tara ce ne cere mereu un efort de reconstructie, ne cere tot timpul sa construim de zeci de ori aceleiasi diguri in aceleiasi locuri. In evolutia celor aproape 18 ani scursi de la evenimentele din decembrie ’89, Romania a devenit un manager tot mai prost in a ne motiva sa-i oferim ore suplimentare. Cand acest voluntariat dispare, intervine santaj pe care propria tara il manifesta asupra ta prin prietenii tai, prin politicienii tai si prin cultura ta.
Astfel cultura noastra in loc de a deveni motor intern al personalitatii noastre devine o batalie de sacrificiu de generatii (,) de tineri. Avem de-a face cu o patrie ce refuza sa devina resort de dezvoltare personala prin a ne cere constant amanetarea propriului viitor.
In cazul meu, nu voi ezita decat putine momente in a nu ma lasa purtat in lanturile acestui santaj cand voi simti ca patria va deveni inabusirea elanului meu. Apartenenta la o comunitate nationala mi se pare o valoare destul de slaba pentru a merita sacrificiul destinului propriu.
Ce se intampla (ce putem face?) cand a fi un adevarat român exclude posibilitatea de a deveni om?
