In interactiunea noastra cu orice entitate exista tipare de manipulare si de santaj afectiv. Suntem incurajati sa ajutam mai mult prietenii apropiati decat persoanele necunoscute, ne simtim indemnati sa servim altfel clientii de sex opus, suntem mai toleranti cu greselile celor apropiati decat cu cele ale strainilor. Toate aceste cazuri sunt exemple de interactiune care comporta o intensitate de transfer afectiv ce contureaza un anumit tip de comportament.
In acest text ma voi ocupa de o singura entitate: patria proprie si voi incerca sa inteleg cum patria insasi te poate trada devenind din matrice culturala un calvar emotional.
In general, patria este un fascicul de semnificatii in care sunt ingramadite ritualurile colective ale unei natiuni, o amintire colectiva comuna (un set de mituri si experiente in care se regasesc membrii unei natiuni) si o limba proprie. In particular insa, patria este locul geometric afectiv in care traiesc prietenii nostri si in care ne imaginam ca vor creste copiii nostri. Pe scurt, patria este limita de semnificare a inimii.
In cazul meu (ca si a multora din cei care citesc acum) aceasta patrie este reprezentata de tot ce se ascunde sub cuvantul Romania. In acelasi caz al meu si al multora din cei care citesc, Romania s-a obisnuit sa se manifeste ca un manipulator ce ne educa prost, s-a obisnuit sa ne aminteasca mereu ca traim intr-o patrie a carei anvergura simbolica este cu mult sub nivelul orgoliului nostru. Ne-am trezit intr-o patrie prea posesiva cu sentimentele noastre si prea tematoare ca ne va pierde fidelitatea, intr-o patrie prea constienta de posibilitatea ca proprii elevi ii vor parasi clasa.
Daca petreci un anumit timp cu o persoana care se teme de ceva anume, treptat incepi si tu sa simti aceeasi teama. Astfel, nu e nici un secret ca patria ta tradandu-si propria incredere in sine, tu, la randul tau, vei incepe sa te temi de esecuri, insuccese si vei invata sa transformi fiecare insucces in esec. A transforma greselile in infrangeri este un sport national foarte apreciat pe aceste meleaguri.
Constienta de propria-i fragilitate culturala, Romania este o tara ce-a finisat indelung mecanisme de santaj afectiv pentru oamenii nascuti in matca ei. Resentimentul fata de capsunari, etichetarea membrilor diasporei drept tradatori, reticentele sociale fata de cei intorsi de afara se incadreaza in acelasi model. Am fost educati sa taxam orice infidelitate fata de orice reprezentare a patriei constienti si noi la randul nostru ca patria noastra este una cu o reprezentare istorica extrem de subtire.
Nu vezi ca taica-tu se simte rau, vrei sa il bagi in mormant?
Fata de valorile umane care emigreaza avem numeroase sentimente desfasurate intr-o paleta extrem de larga: intelegem alegerea unei vieti mai bune, invidiem curajul de-a face acest pas, simtim propria pierdere si ne scaldam in sentimente amigue fata de propria patrie (e aparent slabita de plecarea unor valori si totusi ne este ciuda ca slabirea ei se resimte atat de evident intr-un timp atat de scurt).
E suficient sa fim putini mai obraznici pentru ca tata sa se supere si sa dezvolte o tumoare.
Ce nu se intelege de fapt este ideea simpla ca patria este un loc geometric personal pentru fidelitatea caruia nu este nevoie nici de granite si nici de eforturi de cartografiere. Daca reducem propria patrie la un perimetru anume (limitele propriilor granite statale, limita de raspandire a unei limbi), devine usor de inteles reprosurile celor ce raman pentru cei care pleaca. In cazul nostru particular, ceea ce ne doare este obligatia “simbolica” pe care Romania ne-a cere incontinuu, este prezenta abuziva prin care se aseaza in gandurile noastre, sunt luptele ce nu mai dorim sa le purtam in numele ei, este timpul pe care ni-l cere sacrificat in numele miturilor ei.
Neavand o traditie a continuitatii, Romania este tara ce ne cere mereu un efort de reconstructie, ne cere tot timpul sa construim de zeci de ori aceleiasi diguri in aceleiasi locuri. In evolutia celor aproape 18 ani scursi de la evenimentele din decembrie ’89, Romania a devenit un manager tot mai prost in a ne motiva sa-i oferim ore suplimentare. Cand acest voluntariat dispare, intervine santaj pe care propria tara il manifesta asupra ta prin prietenii tai, prin politicienii tai si prin cultura ta.
Astfel cultura noastra in loc de a deveni motor intern al personalitatii noastre devine o batalie de sacrificiu de generatii (,) de tineri. Avem de-a face cu o patrie ce refuza sa devina resort de dezvoltare personala prin a ne cere constant amanetarea propriului viitor.
In cazul meu, nu voi ezita decat putine momente in a nu ma lasa purtat in lanturile acestui santaj cand voi simti ca patria va deveni inabusirea elanului meu. Apartenenta la o comunitate nationala mi se pare o valoare destul de slaba pentru a merita sacrificiul destinului propriu.
Ce se intampla (ce putem face?) cand a fi un adevarat român exclude posibilitatea de a deveni om?
teama asta de ceva anume, este de fapt o aversiune la risc, este
o lipsa a increderii in ceilalti ca si in noi
“ajutam mai mult prietenii apropiati decat persoanele necunoscute” tocmai din frica de a acorda incredere strainilor
cine are resentimente fata de capsunari?
Sal’tare Adi
Ma asa cum ziceam si io ieri in postul despre nea Tudor, e doar o impresie ca patriotismul exclude posibilitatea de a fi om. Oamenii (dintr-o lene exacerbata), iau de bune niste modele existente si nu le trec prin filtrul propriei ratiuni, sa vada daca i se potrivesc. Se servesc cu aceste credinte fara macar sa se uite daca “le sta bine cu ele” sau daca se potrivesc felului lor de a fi. Parerea mea (vorba lu nea Nicu Vodcaroiu) !
Andrei… 😉
ofofofof!!! Romania nu ne santajeaza, obliga, forteaza, responsabilizeaza etc cu aboslut nimic! Din pacate, noi romanii avem “o mica problema genetica”…nationalismul:)sa fim seriosi! Acea “entitate perfida” de care amintesti nu a fost chiar atat de perfida! Intotdeauna s-a aratat asa cum a fost,cu o brutala sinceritate de nemaiintalnit, indiferent de sistemul polititc sau intreaga sa aura culturala…presiunile care par a veni din directia ei, vin de fapt din structura nostra…
Mihai, exista destul resentiment “cultural” (pentru ca financiar nu se poate) fara de capsunari…
Andrei, incep sa observ cum asumarea identitatile nationale se fluidizeaza, incep sa vad cum din ce in ce mai multi oameni isi insusesc valori ce depasescx sfera locala a nationalitatii lor.
Atharva, dincolo de realitatea statala, Romania ca patriei este un mit frumos ce-si cere dreptul la existenta prin energia noastra, energia pe care din ce in ce mai putini sunt dispusi s-o consume in aceste chestiuni.
Patriotismul este o inventie istorica recenta (coincide cu romantismul) grecii si romanii antici nu erau patrioti. Spartanii de la Termopile nu erau patrioti, caci nu existau natiuni, ci doar popoare cu abia isi formau o mitologie comuna.
Trebuie sa incep nefiind de acord. Eu am 31 de ani si am vrut sa muncesc necalificat “afara”, apoi sa emigrez. M-am razgandit. Muncesc acum in Romania, intr-o mica companie privata si ii invat pe altii, neabdicand de la principiile mele intime – ceea ce mi se pare cel mai important. E adevarat ca nu este foarte usor, nu am rezultate materiale foarte mari, dar nu mor de foame. Mi-amintesc de personajul din Patul lui Procust care in cele din urma, daca nu ma insel, se rateaza. Cred ca ratarea nu tine de altii, de locul geometric de care tii, cum spui. Imi amintesc de Eliade caruia i-a fost intotdeauna frica de ratare (probabil de asta a plecat).
Dar cred ca a te rata sau nu c om tine de ceva interior, privat, si nu neaparat public (poate-ar trebui cu aceasta ocazie sa-l recitesc pe Rorty – are el niste chestii cool cu privire la aceasta distinctie).
In concluzie, nu sunt de acord ca a fi un adevarat român exclude posibilitatea de a deveni om. In secolul 21, al Europei unite si al globalizarii, a fi roman, american, francez sau etiopian nu mai conteaza prea mult, ci un simplu om printre atatea miliarde.
Dragos, apropo de ratare, m-am referit la locul geometric afectiv pe care la urma urmei il alegem noi insine. In cazul lui Eliade (daca intr-adevar a fost o frica de ratare), motivatia lui l-a impins catre un grad de fertilitate spirituala rar intalnit.
Am impresia ca identitatile nationale se fluidizeaza in sensul ca treptat devenim constienti totalitatea oamenilor de pe acest pamant este mai mult decat o realitate statistica.
Pornind de la afirmatiile ca “patria este un loc geometric personal pentru fidelitatea caruia nu este nevoie nici de granite si nici de eforturi de cartografiere” si nu “un perimetru anume (limitele propriilor granite statale, limita de raspandire a unei limbi)”, parerea mea este ca patria trebuie intr-un anume fel interiorizata, astfel incat sa poata fi dusa oriunde.
Eu am vrut la un moment dat sa sa muncesc necalificat “afara”, apoi sa emigrez. Am renuntat si acum muncesc in Romania, intr-o companie pur romaneasca, neabdicand de la principiile mele intime, ceea ce pentru mine este cel mai important. Nu simt nici un fel de santaj, deoarece ma simt roman pentru ca locuiesc in Bucuresti si vorbesc romaneste. Poate o anumita mentalitate deprinsa prin educatie este o amprenta neaosa. Dar in secolul globalizarii si al UE cred ca nu ar mai trebui sa ne mai facem probleme – cel putin noi, tinerii. Cred ca ar trebui sa ne intereseze aspectul “privat” si nu public al lucrurilor, mi se pare ca Rorty facea a asemenea distinctie, in care putem face mai mult. Si, apropo, putem sa mergem la vot.
Nu sunt de acord ca cultura noastra a incetat sa fie un motor intern al personalitatii, deoarece cred ca depinde de fiecare cum “asimilam”, cum conducem propriul motor.
Apropo de cultura nostra, cred ca a incetat sa mai conteze (atentie nu am zis sa mai existe, ci ca nu mai conteaza), asa ca de aia nu mai e un motor. Andrei… 😉
Sorry, m-am repetat cu al doilea mesaj, pc-ul meu mi-a facut figuri
am citit intr-o revista ca Andries afirma in unul din cantecele sale ca daca ii dai cartofi prajiti nu mai are nevoie de nimic. de atunci, pe oriunde s-a dus lumea i-a oferit cartofi prajiti, asteptandu-se sa fie mai mult decat satisfacut si nestiind ca de fapt nu prea ii place acest soi de “mancare”, ba din contra.
deci…domnule, va plac pestele? dar oralele? :-))
jez, probabil in spatele intrebarii tale se afla o fabula adanca, insa eu nu vad decat o intrebare de budoar, de ce oare?:)