Azi mi-am dat seama inca o data ca nu-mi plac oamenii ce-si creaza o artificiala superioritate morala si sociala prin nu stii cat am suferit eu, nu stii prin cate am trecut eu. De multe ori suferinta asta e simpla victimizare (se reduce la psihologie), iar de alte multe nu este decat o asumare tragica a simplului fapt de a fi (se reduce la metafizica).
Psihologia e banala (traim cea mai parte din ganduri in interiorul ei), insa metafizica de genul asta e interesanta. In acest caz viata e asumata din start ca fiind tragica si ne educam, ne maturizam in aceasta perceptie “tare” care intr-un final va cadea si ea in psihologia manualului de clasa a X-a. In fata unor esecuri, in fata unor nenorociri vom concluziona mereu ca astfel este facuta viata, prielnica durerii si suferintei. Apoi, daca suntem artisti, ne vom imagina ca durerea si suferinta din viata noastra si din lume are un rol purificator, ne ofera imbolduri si provocari, ne fereste de iluzia de-a confunda sinele cu lumea fenomenala (buddhismul). Daca suntem artisti, daca ne lovim cu capul de pragul de sus, daca ne uitam spre cer in mijlocul unei disperari…
Ideea mea ar fi ca presupozitia viata e tragica nu este rodul unei observatii nemijlocite si pare mai degraba consecinta unui mod cultural de asumare a existentei. Modelul nostru cultural (care este unul esentialmente crestin indiferent cat am crede c-am scapat de sechelele lui) predispune la tiparul acesta tragic de-a intelege viata si va crea in continuare indivizi pentru ca viata este tragica din start, pentru care tragicul este incastrat in ultimele/primele frecvente ale universului.
Nu cred in optimismul “slab” in virtutea caruia suferinta este buna atata timp cat produce evolutie, cat purifica, cat mantuieste pentru ca startul acestei viziuni se bazeaza pe o axioma din interiorul unui model cultural.
Asadar, in acest model cultural, e normal ca avem impresia ca suferinta produce un ascendent moral, e normal sa fie greu sa ne imaginam ca tragicul poate fi o problema de perceptie, la fel cum banuiesc c-ar parea de o superficialitate evidenta. Cum vi se pare ideea?
Ce bine ca io sufar de optimism “tare”. Iar daca ma intrebati daca e bine sa fi un optimist “tare”, am sa va spun “more or less”. Insa la final mie unul imi da un pic peste ZERO. Si sunt multumit !
P.S. Suferintza nu creea za nici eroi si nici intelepti, dar ofera teluri, target-uri. Parerea mea !
Andrei… 😉
Andrei, eu as bea o bere cu un om ca tine:)
mi se pare buna ideea. Adrian, si eu as bea 2 beri cu un om ca tine. joi seara esti liber? 🙂
Ilie, pentru tine sunt liber de cateva luni de cand ma ameninti cu berile astea:)
Clasa a Xa. Psihologia e in clasa a Xa. In clasa a IXa e logica.
mersi elevule, s-a modificat.
Atat timp cat acea suferinta nu face nimic altceva decat sa te “suceasca” putin din asa zisa ta normalitate, ramane in “micimea” ei (cum o privesti tu),un soi de resort interior spre schimbare…nu….?logic?:)
Olalalala, Atharva la scena deschisa !
Suferinta pe mine ma face sa ma ridic deasupra multora, uneori insa imi darama fiecare temelia moralitatii mele. Am citit in nu stiu ce ziar ca cei grasuti sunt mai veseli si ca riscul de sinucideri la ei e scazut rau prin urmare si optimismul lor e ridicat, draga Adi tu cate kg ai? (gol?) 🙂
Atharva, “suferinta” pare de multe ori a fi o problema de perceptie. Ma gandesc ca traumatizant nu este un eveniment in sine, ci perceptia despre acel eveniment, firul interior mulat pe faptul trait.
Poate fi un resort interior spre schimbare, ma gandesc ca marile spirite de cele mai multe ori chiar au cautat-o…
Tony, in contrast cei grasuti au riscuri cardiace mai mari, ca si cum viata ii atentioneaza de eventualele excese, nu stiu…
Eu, desi am mai pus pe mine, sunt in continuare prea slab pentru inaltimea mea (asa cum ii sta bine unui filozof, sa exporte o imagine austera cu pomeniti ososi si usor aplecat de spate). Mi-ar mai trebui vreo 4-5 kg si universul meu va fi complet:)
cate kg zici ca ai? (trag eu concluzia pentru mine ) 😀
de fapt, cam totul este o problema de perceptie. din cauza asta, unele suferinte ni se par ridicole, altele ni se par surse de inspiratie. ca sa nu mai vorbesc de o suferinta perceputa diferit de individ in diferite momente ale vietii sale.
putem extinde la fericire, la credinta, la … orice.
da, si daca totu-i o problema de perceptie, perceptia e problema cui sau carui lucru?
Daca fenomenul este o functie/unda de perceptie, perceptia de unde apare?
1. perceptie > cunoastere > adaptare la lume prin reflectarea fenomenelor, obiectelor, fiintelor > psihologie & gnoseologie
2. perceptii > procese senzoriale complexe & imagini primare
din 1 & 2 => perceptia e, in egala masura, problema gandirii si a analizatorilor
la a doua intrebare ma mai gandesc 🙂
deci deci deci… tu te asculti ce spui, adrian? ‘presupozitia viata e tragica nu este rodul unei observatii nemijlocite ‘
ei na! dar ai facut vreodata ‘observatia nemijlocita’ a unui craniu? la o inmormantare ai participat? un scartait (real, nu hollywoodian) de sicriu ai auzit? cum cade bulgarele de pamant deasupra ai vazut? adica, iarta-ma ca te intreb, dar faptul ca viata optimisto-tragico-whatever SE TERMINA nu e o noutate pentru tine, nu? n-as vrea sa te sochez, adica… 🙂 si toate culturile si religiile, nu numai cele europene, au extras din faptul finitudinii o esenta fie tragica, fie absurda e intregii existente… da-o incolo, mai bine taceai, zau, protestez in numele inteligentei revolute…
auzi, tragicul e ‘mod cultural de asumare a existentei’… nu, eu ma ascund 🙂
finitudinea existentei omului aici si incompletitudinea mijloacelor sale (oricat de ciudat ar parea) sunt rodul unor perceptii dintr-un anume timp cultural. Buddhismul nu e tragic pe masura finitudinii si nu stiu vreo religie care sa-si asume absurdul vietii (toate au valorizat-o cumva: etapa catre mantuire, preambul de eliberare, valoare in sine etc.)
Nici o cultura (cu exceptia celei occidentale) n-a semnificat moartea ca un sfarsit tragic. Dimpotriva, moartea ca_cufundare in neant este o inventie destul de recenta (de cateva secole) a filozofiei europene si daca tinem cont de unele voci (ce spun ca de cateva secole anumite simboluri au inceput sa se camufleze) e de inteles de unde vine distorsionarea asta.
In plus, de vreme ce nimeni nu stie ce e dupa moarte, toate scenariile legate de ea ce pot fi mai mult decat simple scenarii, proiectii (asadar, rodul unor perceptii)?
ca budismul sa ajunga la refuzul tragicului – obtinerea calmului, refuzul dorintei etc. – a trecut prin premisa tragicului existentei: viata e nastere absurda, suferinta, boala, imbatranire si moarte. te rog, de ce ma faci sa repet aceste banalitati, rade lumea de noi.
e adevarat, toate religiile ‘vand’ fericirea si viata de apoi. dar asta tot nu inseamna ca existenta nu e tragica: si in religie pare un exercitiu al unui zeu sadic, la sfarsitul careia te asteapta o fericire oe care totusi ai fi putut-o avea direct… : )
adrian, daca vrei sa ti se para vesela moartea, esti liber. totusi, o intuitie fundamentala ne spune ca din oasele alea nu mai iese nici un abur. aici nu e nevoie de dovezi.
tu esti o fire pur si simplu voluntara – stiu ca-ti place eliade, al carui jurnal – ca si memoriile – iti fac greata daca nu te tii bine… nu e nevoie sa-i acuzi pe cei care, de la inceputul lumii, au avut intuitia fundamentala ca lucrurile stau de fapt altfel. merita si ei sa traiasca, stii. nu te vor opri. din doua, una. ori tu ai aripi, si atunci ai sa zbori si fara ei. ori nu ai, si-atunci degeaba le mai cauti pricina 🙂
n-are nimic filozofia europeana, da-o incolo, asta-i un postulat metafizic absolut, fara limitare spatio-temporala, intins de la asiatici la azteci, de cand e lumea lume. vine cu faptul de a te naste oarecum uman, privind un foc intr-o pestera : )
neantul e tot ce-am gasit mai tare despre noi.
Nu as numi superficialitate. Oamenii isi creeaza tot felul de mecanisme menite sa-i protejeze, care mai de care mai diverse si care nu se verifica decat printr-un rationament subiectiv si nimic la suprafata. Singurul produs care scoate capul afara sunt frustrarile pe care le citesti printre randuri daca esti inzestrat cu o fire atenta.
Colac peste pupaza peste concluzie, oamenii sunt oameni iar unii dintre noi isi consuma timp pretios tragand concluzii care nu te fac nici mai profund, nici mai superficial, toate puse sub umbrela relativului.
Cu respect,
Susnumita 🙂
P.S. (Disclaimer) Acesta nu este un comentariu de carcotas si nici o rea intentie la adresa “proprietarului”.
ON-TOPIC: Vreau si io Adi sa beau cu tine o bere. Zi-mi pe mail cand poti si se face !
OFF-TOPIC: Sper sa nu mi-o iau prea tare de la unii din voi, dar o sa va anunt ca l-am avut pe Nea Tudor invitat la Radioul meu imaginar ! De ce va trag de atentie cu acest anunt off-topic ? Pentru ca am impresia ca si voua va place ! Dac gresesc dati cu pietre pe mail la mine sau pe blog !
Va salut si va urez lectura si citire placuta !
Andrei… 😉
verdesprerosu, iti multumesc pentru opinie:)
andrei, vedem
m, te-as chema la radio la o emisiune pe tema asta:)
multumesc pentru gandul bun (din pacate toate-s prea departe)
suferinta, ai dreptate, nu e cinstit sa fie un ascendent moral. parca e o impostura aici, recunosc… dar nici n-am vazut pe multi facand caz de ea – poate mai putin bolnavii, care exercita micul lor santaj sentimental pentru ca nu mai sunt in control
in fine, o tema delicata ai atins…
Ai dreptate cand spui ca nu este bine sa-ti conferi o superioritate morala si sociala in functie de cantitatea suferintei.
In acelasi timp, cred ca insasi notiunea de tragic are o origine culturala, estetica. In ceea ce priveste suferinta, nu cred ca aceasta e necesara mantuirii, ea poate de pilda si innebuni. Si totusi, daca prin suferinta intelegem durerea fiziologica, cred ca ea poate transformata calitativ, “sufleteste”, fara vreo implicatie “culturala”. Animalele care sufera mult sunt mai blande si mai credicncioase. Dar, revenind la prima idee, in nici un caz nu implica vreo superioritate.
dragos, ma gandeam azi in continuare la buddhism si la cele patru adevaruri si in acest caz lucrurile nu sunt deloc tragice. Buddhismul e o “religie” practica: se observa, se face un diagnostic si se iau masuri (care dau roade). Posibilitatea de-a lua masuri pentru depasirea suferintei aici si acum face din buddhism o solutie existentiala destul de atragatoare.
Ideea mea ar fi ca cazul buddhismul suferinta e consecinta unei neintelegeri (care nu e absoluta, care nu e independenta de timp si spatiu, deci poate fi surmontata). Pornind de la acest exemplu si sarind destule date de filozofia culturii, am impresia ca tragicul este o inventie recenta a unui spatiu occidental. In general, in majoritatea culturilor, moartea nu a fost asumata ca un subiect tragic, ci a constituit un mister, un manunchi de inspiratie si energie spirituala.
inainte personalizai raspunsurile cu zambetul pe buze.. acum dai raspunsuri “a la gramo”
tony, nu sunt sigur ca stiu la ce anume te referi, insa sunt sigur ca te inseli:)
Suferinta e folosita drept ascendent de catre cei care nu au evoluat inca la stadiul de umanisti….Vorbeai de tragism si de faptul ca cei mai multi spun “nu stii prin ce am trecut eu”, etc.Din nou, cei neevoluati, care nu reusesc sa isi depaseasca tarele, raman mereu la nivelul adolescentului suparat.Nu sunt de condamnat, pentru ei nu simt decat compasiune.
Cu optimismul slab si toate celelalte consideratii derivate, nu pot fi de acord.Suferinta inseamna conflict, iar conflictul e motorul evolutiei.Daca totul ar fi incremenire intr-o unica ipostaza, de unde dinamism?….Ma gandesc ca nu mi`as schimba pentru nimic in lume trecutul, daca aceasta ar insemna sa fiu altfel decat sunt acum.Si nu sunt ceea ce sunt decat datorita conflictelor interne.
Mara, dinamismul vietii nu se reduce la suferinta (implica si suferinta, insa nu se reduce la ea).
Trecutul se schimba/ni-l schimbam in fiecare zi si (printre altele) ca in ordinea afectiva timpul este reversibil.
nimic nu se pierde, totul se transforma. de unde ar veni tragedia? de ce am fi tristi? pentru ca refuzam sa ne bucuram de tot, de sansa, de lume, de mugur, de stele, de nori si de aer, de noi.
Adi, punct ochit, punct lovit. Suferinta ESTE o consecinta a unei “neintelegeri” si a unei “neconstientizari” a multor lucruri si in final a unui singur lucru ;-p
http://www.noua-acropola.ro/Articole/UniversulcaFiintaVie.html
Pingback: Adrian Ciubotaru: filosofie pe blog | FocusBlog