La finalul unui articol despre recenta lectură publică a lui Cărtărescu, un comentator i-a reproșat pur și simplu că se ocupă de probleme adolescentine. Este ca și cum un autor este doar un adolescent întârziat care se ia în serios, care suferă și care complică inutil lucrurile povestindu-și visele şi aruncând o privire în jur care încetinește timpul.
Mă rog, citatul complet este: Continue reading
A quiet desperation in his voice.
Poate este o replică dintr-un film sau poate am citit-o în vreo carte, dar de câteva zile îmi parazitează gândurile. Este un clișeu. Am senzația că expresia a fost folosită de zeci de ori în diferite contexte și cumva mi s-a lipit în spatele unor gânduri devenind un filtru prin care îmi pun anumite întrebări. Continue reading
”Stau cu ceilalți, vorbesc cu unul sau cu altul, vorbesc cu tine și sunt sincer. Apoi, când nu mai sunt printre ceilalți, când mă trezesc singur, am senzația i-am păcălit pe toți, că nu am fost cu adevărat sincer, că n-am fost eu cel care a vorbit”
Au trecut mulți ani de atunci, dar încă îmi amintesc când mi-a spus replica de mai sus. Eram în 42, ne duceam spre Copou, iar troleul tocmai trecea atent peste liniile de tramvai – care vin dinspre Palat – din fata Hotelului Europa.
Îmi amintesc perfect discuția pentru că m-am recunoscut în ceea ce-mi spunea. Continue reading
Am trăit ultimii ani de liceu, în orașul natal, cu gândul secret să plec de acolo cât mai repede. Acest gând devenise un program existențial cu mize mult mai importante decât simpla plecare la facultate. Trebuia neapărat să plec de acolo, altfel m-aș fi sufocat.
N-am înțeles ce înseamnă propriu-zis această sufocare, dar avea o legătură cu sentimentul că orașul mic în care am crescut se transformase pe nesimțite dintr-un cuib cald – cu toate amintirile paradisiace asociate copilăriei – într-o cușcă din care trebuia să evadez. Continue reading
Eram în Vaslui, într-un magazin. În fața noastră, o bătrână își exprima cu glas tare revolta scumpirii ouălelor înainte de Paște. I-am uitat chipul, au trecut mulți ani de atunci, dar îi aud și acum cuvintele:
“Cum? Trei mii di lei ou’? Doamne ferește, dar când s-au scumpit atât de mult?”
A repetat aceleași întrebări ca și cum, strigându-le o dată și încă o dată, ar fi reușit să schimbe și să anuleze realitatea unui preț revoltător. Continue reading
După ce-a luat Oscarul pentru cel mai bun film străin, “La grande bellezza” (2013) a stârnit discuții aprinse în Italia. Unii au jubilat amintind că cinematografia italiană încă mai înseamnă ceva, iar alții au deplâns imaginea unei Italii melancolice, frivole și resemnate care transpare din film.
În realitate, “La grande bellezza” – cum o face orice film bun – nu-şi propune nicio “chestiune naţională” şi dansează cu multă melancolie şi satiră în jurul uşurătăţii condiţiei umane.
E o scenă, la final, care mi-a rămas în minte. O Sfântă întreabă eroul principal (un dandy care începe să vadă dincolo de fum):
“Știi de ce mă hrănesc cu rădăcini?”
“…”
“Pentru că rădăcinile sunt importante”
“When a girl tries to lead, she is often labeled bossy. Boys are seldom called bossy because a boy taking the role of a boss does not surprise or offend.” (Sheryl Sandberg, Lean In)
Mă sperie uneori cât de multe lucruri pot să uit. Mă sperie cât de ușor uit cărțile pe care le-am citit.
Dacă mă întrebi despre ce e vorba în Război și Pace, habar nu am. Ok, Rusia, Napoleon, Borodino, câteva contururi. Restul e uitare.
Dacă mă întrebi ce s-a întâmplat în Accidentul lui Mihal Sebastian, nu știu să-ți spun. Continue reading
Eram cu un prieten aseară La Mama, Piaţa Alba Iulia, unde mergem de obicei pentru că în Dristor nu găsești un loc decent. Când ne vedem, ne amăgim de fiecare dată întrebându-ne unul pe altul “unde să mergem?”. Inevitabil, întrebarea a ajuns o glumă, știm deja unde mergem pentru că în Dristor n-avem unde să ieșim sau poate avem unde să ieșim, dar nu am aflat noi. Continue reading