Plecarea din Paradis

10 Flares 10 Flares ×

Am trăit ultimii ani de liceu, în orașul natal, cu gândul secret să plec de acolo cât mai repede. Acest gând devenise un program existențial cu mize mult mai importante decât simpla plecare la facultate. Trebuia neapărat să plec de acolo, altfel m-aș fi sufocat.
N-am înțeles ce înseamnă propriu-zis această sufocare, dar avea o legătură cu sentimentul că orașul mic în care am crescut se transformase pe nesimțite dintr-un cuib cald – cu toate amintirile paradisiace asociate copilăriei – într-o cușcă din care trebuia să evadez.

Am crescut pe strada Libertății – ce ironie – dintr-un oraș mic. Pe aceeași stradă am mers la cămin (grădiniță cu program prelungit), pe aceeași stradă am mers la școala generală. Liceul se afla pe o altă stradă, dar la doar cinci minute de casă.
Am crescut pe strada Libertății, dar nu i-am asociat niciodată numele cu sentimentul de libertate, la fel cum, cineva care a crescut în cartierul Titan nu-i leagă numele de metalul cu pricina.

Mulți ani mai târziu, când deja evadasem, unul din coșmarurile mele recurente era dădeam din nou bacul și nu-l luam. Acele vise se transformau în coșmaruri nu din cauza unui examen nepromovat. Drama era mai adâncă: dacă nu luam bacul, nu puteam să plec de acolo.
Când am văzut filmul 1408 – eroul încearcă să scape din acea cameră diabolică, iar la final, în ciuda tuturor iluziilor și a luptelor, pare că nu a reușit să evadeze – am simțit pe pielea mea acea groază. Indiferent ce faci, există o cameră sau un oraș mic din care nu reușești să evadezi în totalitate. Acest traseu devine pur și simplu destin.
Indiferent ce faci, indiferent cât de departe pleci și indiferent câți ani trec, rămâne acea coordonată pe care nu o pot schimba: am crescut într-un oraș mic.

Un oraș mic, o lume paradisiacă, cu frați și părinți, cu multe rude, cu prieteni din copilărie, din care abia așteptam să plec. Nu e de mirare că celor care pleacă aiurea de acasă primul reproș care li se aduce este că li s-a urât cu binele. Este un bine, dar este un Paradis pe care toți eroii poveștilor îl lasă în urmă.

Acum câțiva ani, în cadrul unui blogtrip la Suceava (unde s-a ținut și o conferință), Bobby a spus următoarea replică:
“Dintr-o anumită perspectivă, eu n-am plecat niciodată din Vaslui”
“Ce ciudat” mi-am spus. Și eu simt la fel. Dintr-o anumită perspectivă, nici eu n-am plecat din Moinești.

E greu să pun degetul pe această perspectivă. Ce poate să însemne? Nu îți poți nega originile? Nu-ți poți sări peste propria umbră? Anumite evenimente formatoare s-au întâmplat în acel oraș mic în care am crescut?
Nu știu răspunsurile, dar sunt întrebări cu care m-am tot luat la trântă.

Nu știu ce au însemnat sufocarea, izolarea și sentimentul că viața adevărată se întâmplă în altă parte, dar programul plecării mele a fost în strânsă legătură cu ideea de a nu mai reveni.
Nu mă macină A quoi bon avoir quitté Costa Boacii?, dar mă terorizează uneori À quoi bon revenir?.

Nu știu cum am asociat revenirea cu o înfrângere, dar poate are legătură cu aceia, mai mari ca mine, care au plecat și au revenit. Plecați să se însoare prin alte orașe, divorțând și apoi revenind în aceleași locuri unde au copilărit. Îmi este greu să nu văd aici o imagine a tristeții. Este singura superstiției a ratării pe care o am și care m-a făcut, acum câțiva ani, să-l compătimesc acel domn care mi-a spus cu mândrie: “Stau în acest cartier de 50 de ani”

Plecarea pe care mi-am dorit-o în acei ultimi ani petrecuți în orașul mic în care am crescut a fost ca un exil pe care abia așteptam să-l îmbrățișez. Revenirea ar înseamna sfârșitul unei epopei. Pe nimeni nu interesează ce s-a mai întâmplat cu Ulise după ce-a revenit acasă, în Ithaca. Gata, povestea s-a terminat.

Există o revenire și o întoarcere în urma oricărei rătăciri inițiatice, conține imaginea unei împliniri (s-a închis un cerc), dar apare aici, inevitabil, un simbolism al morții pe care nu pot să-l ignor. Când rătăcirea s-a terminat, povestea se încheie. După ce revii acasă, nu mai este nimic de spus.

Nu este o întâmplare că literatura mare a fost creată de exilați (Ovidiu, Dante, Nabokov, Naipal, Rushdie și mulți alții). Acum nici măcar nu mai este numit exil. Oamenii își părăsesc orașul și tara, își părăsesc deșertul pentru a trăi în mahalale, își schimbă limba și se reinventează în spațiul altor culturi cu o naturalețe în același timp dramatică și creatoare.

Un prieten, vizitând-mi orașul, mi-a spus că am avut norocul să cresc în Paradis. E un loc frumos, o zonă cu păduri, dealuri, munți și râuri, cu parcuri frumoase, cu o istorie de cinci secole, pe vremuri era un târg plin de evrei (încă mai am amintirea acelor case vechi care au fost demolate în ultimii ani de comunism), devenind apoi un oraș care a crescut pe valul economic al exploatărilor de petrol și gaze naturale.

Probabil poate fi văzut un Paradis prin ochii unui turist, mai mult ca sigur a fost un Paradis pentru mine, cel care am crescut acolo, dar faptul inevitabil al condiției umane este izgonirea din Paradis sau, mai pe înțelesul meu, alegerea de a pleca de acolo.

10 Flares Twitter 1 Facebook 9 10 Flares ×

1 thought on “Plecarea din Paradis

  1. Corneliu

    Frumos. Foarte frumos articol. Dureros de frumos si nostalgic, te face sa plangi pentru ceea ce ai vrut sa lasi in urma iar acum nu mai poti gasi aflandu-te in cautarea propriei identitati. Si eu sunt din Vaslui, si oridecateori intru in oras parca imi place sa ma prefac ca nimic nu-mi este cunoscut si savurez totul din ochi de parca as fi doar un simplu turist, pentru ca apoi la plecare sa nu-mi para rau ca-l las din nou din urma. Nu-mi mai gasesc acolo locul, ci doar dorurile nestinse..

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.