“Asta e tot”

95 Flares 95 Flares ×

Eram în Vaslui, într-un magazin. În fața noastră, o bătrână își exprima cu glas tare revolta scumpirii ouălelor înainte de Paște. I-am uitat chipul, au trecut mulți ani de atunci, dar îi aud și acum cuvintele:
“Cum? Trei mii di lei ou’? Doamne ferește, dar când s-au scumpit atât de mult?”
A repetat aceleași întrebări ca și cum, strigându-le o dată și încă o dată, ar fi reușit să schimbe și să anuleze realitatea unui preț revoltător.

La coadă, în spatele ei, era un grup de bloggeri care se întoarceau de la Iași dintr-o excursie sponsorizată.
Ne-am buzunărit și, parcă pentru a scăpa de o jenă, i-am oferit acelei bătrăne cât să-și cumpere zeci de ouă. Pe atunci, cu 20 de ouă abia îți puteai cumpăra o bere la una din terasele din Cișmigiu și realitatea unui singur preț a transformat, la acea coadă, o bătrână – o bunică – într-un recipient al milei celorlalți.

Un fost coleg de facultate – care trăiește acum în Podul Iloaiei – îmi povestea că atunci când citește bloguri are impresia că oamenii care le scriu trăiesc într-un alt univers.
“Parcă sunteți extratereștrii”
Tabere, evenimente, excursii sponsorizate, inițiative de implicare socială, mașini primite în teste sau #firstwordproblems, toate acestea se întâmplă într-o lume care, privită de la înălțimea blocurilor din Podul Iloaiei, are puțină relevanță.
Ideea era că astea nu-s probleme. Astea sunt alinturi de copii râzgâiați dintr-o lume, subțire și artificială care – pusă în contrast cu sărăcia, corupția, lipsa de speranță a orașelor mici – capătă accente de irealitate.

Mi se păreau replici exagerate. Să studiezi filozofia și apoi să trăiești într-un oraș mic este o condamnare la pesimism, o blocare în realitatea cruntă că, din păcate, te poți scălda de două ori în același rău. Când oamenii se luptă cu supraviețuirea, cu salarii mici, cu șomajul, cu primari corupți și directive de la centru, idealismul și discursurile optimiste pot deveni indecente, dar totuși de ce să renunți la o speranță?

Poate că știu ce înseamnă sărăcia, dar nu știu ce înseamnă lipsa de speranță atașată ei. Am trăit perioade studențești, cu cartofi prăjiți, cu panica viitoarei chirii sau cu gândul, probabil burghez, că am doar o singură pereche de blugi. Am trăit acele perioade în care nivelul meu de trai era mai scăzut decât al unui muncitor în construcții, dar mereu mi-am imaginat că totul este temporar și că trăiesc doar o perioadă tranzitorie.

Sunt tânăr și am tot timpul, E o poveste pe care mi-o repetam și pe care o vedeam zilnic în jurul meu. Joburi temporare, apartamente de tranziție, gândul că totul se va schimba, mantra că va fi din ce în mai bine. Agățându-mă de aceste speranțe, lucrurile, mai devreme și mai târziu, se schimbau în bine. E banalitatea optimismului meu: dacă chiar crezi – și muncești în acestă direcție, orice situație se poate îmbunătăți.

Este totuși un optimism pe care oamenii maturi nu-l au. Maturitatea intervine atunci când cineva se izbește de zidurile de beton al unei realități care este construită în altă parte și care nu se poate schimba. Un om matur își temperează speranțele, le proiectează asupra copiilor și-și spune o poveste pe care eu nu o cunosc.
De aici și fascinația mea cu privire la oamenii care rămân ani întregi la același loc de muncă. Ce povești își spun acești oameni? Cum suportă această realitate? Ce își repetă zilnic o vânzătoare de 40 de ani pentru a combate gândul că mobilitatea ei socială și-a atins maximul?

Întrebări teoretice care ar trebuie să atenueze gândul că există oameni – deja înfrânți – care se uită în jurul lor și-și spun, cu toată apăsarea unei drame anonime, că asta e tot. Tot ce vezi în jurul tău este tot ce ți se poate întâmpla. Lucrurile nu vor deveni mai bune. Dimpotrivă, o dată cu realitatea crizei și a corupției generalizate, situația pare să devină din ce în ce mai proastă.
Nu este o situație paradoxală. Istoria nu curge crescător. Muncitorii din fabricile secolului XIX trăiau mai prost decât țăranii secolului XVIII, iar acum se vorbește despre o generație de tineri – Millennials – care are toate șansele să trăiască mai prost decât generația părinților.

Am uneori impresia că lumea este purtată înainte de tinerii care nu au aflat că lucrurile nu se pot schimba. Fiecare nouă generație își are propriul set de iluzii care o poartă mai departe până în momentul maturizării. Până în momentul când ajungi la gândul că ăsta e maximul pe care-l poți scoate, mai mult de atât nu are niciun rost să speri.
Începe aici un sentiment de împăcare, o renunțare tăcută în spatele căreia simți disperarea cuiva care a aflat că – pur și simplu – asta e tot.
E o moarte interioară. Nu știu dacă e o înfrângere sau un ritual de inițiere.

95 Flares Twitter 5 Facebook 90 95 Flares ×

5 thoughts on ““Asta e tot”

  1. andrada

    E ok, cu pretul unei beri in cismigiu ti-ai castigat dreptul de a numi o alta persoana un “recipient al milei”. Esti mai sarac decat crezi.

    Reply
  2. Alex Cristian

    De fapt cred ca dincolo de concluzia simplista (“Unii au ajuns la blazare =Asta e tot . Ce bine ca nu mi se intampla mie , eu sunt dinamic, tanar, fac lucruri (n.r. ce lucruri… e importanat sa se vada si ceva concret, sa dai vorbe la mana= 98% din blogging nu mi se pare lucru)”) ar trebui ca remarca prietenului de la Podu Ilioaie sa puna serioase semne de intrebare : Eu am o parere similara (blogg-erri traiesc intr-o nisa a acestei societati si intr-un fel intr-o irealitate atat timp cat preocuparile/actiunile lor nu se intrepatrund prea mult cu restul societatii ci raman in cercul mic al nisei respective) desi sunt programator, in Bucuresti, am 33 de ani si multi cunoscuti/prieteni/colegi it-isti/iubitori de it&net/scriitori&cititiori de bloguri. Si de aceea as sugera autorului sa intrebe si alti prieteni si cunoscuti pentru care are ceva consideratie care e pozitia lor fata de idee mentionata (“Ideea era că astea nu-s probleme. Astea sunt alinturi de copii râzgâiați dintr-o lume, subțire și artificială care – pusă în contrast cu sărăcia, corupția, lipsa de speranță a orașelor mici – capătă accente de irealitate.” ). Asa este ? Eu pesrsonal as zice ca da.
    MOTIVUL pentru care postez acest cometariu este insa altul. Am o parere foarte buna despre acest blog care imi mai da idei/recomandari(multumesc pt “Muzeul Inocentei”) dar mai ales imi punea intrebari si de aceea cred ca concluzia “Pt unii asta e tot” e auto-magulitoare, simplista, dovada de autosuficienta si cred ca cei care au pozitia unor lideri/formatori de opinie (cum cred ca e cazul/potentialul lui Adrian aici de fata) alta ar trebui sa fie atitudinea si anume implicarea in “lumea de la PoduIlioaiei” cu initiative gen “Lecturi urbane”. Acestea par mai putine decat plimbarile sponsorizate in ultima perioada si senzatia e ca blog-erri astia (Astept de la Costin explicatii cu ce a inteles el, eu mi-am zis parerea) cam joaca tenis cu vorbele. Comentariul se vrea o parere, un sfat, nu un repros. Am incredere ca asa va fi inteles.

    Reply
    1. Adrian Ciubotaru Post author

      Alex, îți mulțumesc pentru comentariu. Articolul de față nu are o concluzie și se termină cu un “nu știu”. Am încercat să descriu o situație – “asta e tot” – care pentru unii e o realitate, iar pentru alții – care încă se zbat – e o tentație.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.