După ce-a luat Oscarul pentru cel mai bun film străin, “La grande bellezza” (2013) a stârnit discuții aprinse în Italia. Unii au jubilat amintind că cinematografia italiană încă mai înseamnă ceva, iar alții au deplâns imaginea unei Italii melancolice, frivole și resemnate care transpare din film.

În realitate, “La grande bellezza” – cum o face orice film bun – nu-şi propune nicio “chestiune naţională” şi dansează cu multă melancolie şi satiră în jurul uşurătăţii condiţiei umane.
E o scenă, la final, care mi-a rămas în minte. O Sfântă întreabă eroul principal (un dandy care începe să vadă dincolo de fum):
“Știi de ce mă hrănesc cu rădăcini?”
“…”
“Pentru că rădăcinile sunt importante”