Firul Ariadnei

0 Flares 0 Flares ×

Mă sperie uneori cât de multe lucruri pot să uit. Mă sperie cât de ușor uit cărțile pe care le-am citit.
Dacă mă întrebi despre ce e vorba în Război și Pace, habar nu am. Ok, Rusia, Napoleon, Borodino, câteva contururi. Restul e uitare.
Dacă mă întrebi ce s-a întâmplat în Accidentul lui Mihal Sebastian, nu știu să-ți spun.

Bine, sunt lecturi mai vechi, dar uit cărți citite în ultimii ani. Zăpada lui Pamuk. Poetul K vine din Germania în orașul Kars, dar ce se întâmplă după aceea? Am uitat.
Libertate? Pământul de sub tălpile ei? Templul de aur?
Sunt citite în ultimii ani, nu mai rețin multe lucruri din ele. Probabil zumzăie undeva în subconștientul meu, dar tonul a devenit indescifrabil.

Mi-a adus aminte de această problemă zilele trecute când i-am cerut unui prieten să-mi împrumute ultimul roman al lui Murakami, publicat la Polirom, dar încă netradus în engleză.
“Scuze că nu te-am mai sunat înapoi. Ce mai faci? Ai terminat romanul?”
“Încă nu, sunt aproape de filnal. Tu ce mai faci?”
Răspunsul e un inside joke care face trimitere la o replică de-a lui Andrei Pleșu:
“Nu știu ce fac, dar sunt foarte ocupat”.
Accentul cade pe ultima silabă a cuvântului “ocupat”. El mereu îmi bagă replica asta, eu mereu îi răspund:
“Da, tu și Pleșu, oameni foarte ocuPAȚI”
“Vreau să-ți cer ultimul roman al lui Murakami”
I-am spus că am citit recent After Dark și South of the Border, West of Sun
“Păi, South of the Border nu o citiseși?”
“Nu”
“Cum nu? Ți-am împrumutat-o acum câțiva ani, ai citit-o, mi-a spus că ți-a plăcut și mi-ai cerut altă carte de a lui Murakami. Ți-am dat Kafka la malul mării, dar nu te-a prins”
“Am citit South of the Border?”
“Da, în ediția de la Polirom. Mi-ai spus că ți-a plăcut, chiar am discutat despre carte”

Uitasem complet. Am citit-o zilele trecute în engleză şi, culmea, mi-a plăcut (din nou).
Am recunoscut unele imagini și scene (vizitele ei la barul de jazz, scena de pe malul râului sau noaptea petrecută la cabană), dar mi-am spus că poate sunt asocieri întâmplătoare, prinse din zbor de prin videoclipuri, filme sau întâmplări povestite de alții. Sau Poate sunt imagini arhetipale se scaldă în oceanul inconștientului colectiv.
Caut de multe ori tot felul de explicații mai mult sau mai puțin fanteziste, încerc să-mi ordonez sensuri și gânduri, dar de data asta căutasem aiurea. Citisem romanul în urmă cu câțiva ani, dar pur și simplu uitasem.

Mă preocupă uitarea pentru că multe lucruri din viața mea am vrut să le uit. Întâmplări sau oameni. Sunt amintiri – mai ales cele rușinoase și dureroase – pe care nu le revizitez aiurea, iar uitarea lor face parte dintr-un proces de igienă interioară.

Pe de altă parte, sunt alte amintiri care dispar pur şi simplu, fără nici un act de voință. Lecturi, idei, imagini, locuri, cunoștințe, femei, peste toate acestea se așează inevitabil o cantitate terifiantă de uitare.
Mă sperie această uitare pentru că opusul ei, memoria, face parte din temelia sentimentului de identitate. Mă construiesc pe mine în jurul unor amintiri pe care le integrez într-o poveste mai mare în cadrul căreia îmi trăiesc viața.
Memoria ar fi singura legătură între cel care avea 7 ani și a mers prima dată la școală, cel care s-a îndrăgostit, cel care a plecat din Iași și a venit în București și tot așa. Este ca un cordon ombilicat care mă ține pe drumul care îmi poartă propriul chip și care ar trebui să mă avertizeze că orice rătăcire are legătură cu un proces de uitare.
Să nu îți amintești cine ești, la urma urmei, este o dramă (ca să vezi în ce banalitate am eșuat).

Am uneori impresia că mă pierd într-un labirint în care memoria este singura șansă de eliberare. Probabil, firul Ariadnei este o metaforă a luptei cu uitarea. Urmez firul și ies din labirint pe urma unui traseu inițiatic în care nu există substitut pentru memorie.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

Leave a Reply

Your email address will not be published.