Ce nu am incercat (si nu cred ca o voi incerca vreodata, desi totul e posibil) este sa merg noaptea singur intr-un cimitir. Noaptea, in acest interval orar in care ni se pare ca mortii capata proprietati misterioase, de regula amenintatoare. Imi aduc aminte de povestile pe care bunica ni le spunea cu oameni ce se intorceau noaptea prin cimitir si auzeau tipete si plansete, ca apoi sa se descopere ca cutare mort, nu era de fapt mort si s-a trezit si-a urlat pana cand a murit sufocat. Sau cutare intamplare in care cineva (in urma unui pariu) s-a dus noaptea sa infiga un bat intr-un mormant si fiind imbracat intr-un parpalac, a infipt batul prin el. Cand a dat sa plece fiind agatat in parpalac, a murit instant de groaza.
Sau cutare poveste (asta tot de la bunica o stiu). Cutare femeie moare si nu-si gaseste totusi linistea si venea noaptea si batea in geamul casei sale. Barbatu-su se trezea, o vedea la geam, iesea in curte si-o urmarea pana la cimitir unde intra in mormant. Totul a continuat de cateva ori pana cand barbatul s-a confesat la preot care a dezgropat-o. Era intoarsa cu fata in jos.
 

Cand eram mic ma gandeam ca cea mai mare teama a mea ar fi sa merg noaptea singur in varful dealului. Chiar langa oras un deal (Osoiu se cheama) impadurit cu pini. In varf e gol, pinii impaduresc mai ales cele doua laturi, insa sus se afla o cazemata ingrozitoare in care imi imaginam ca locuiesc spirite, fantome sau mutanti, criminali si tot soiul de fiinte ciudate. A fost nevoie de un simplu pariu cu fratele meu ca sa incerc acest imposibil. Eram in clasa saptea, intr-o seara de februarie cu luna plina cand mi-am luat inima-n dinti si m-am dus pe deal. Dealul e destul de mare si, fiind destul de abrupt, tufele de care e presarat in lumina lunii creau umbre lungi si inselatoare. Uneori credeai ca e o umbra si de fapt era o gaura, uneori aveai impresia ca umbrele se misca, uneori aveau forme ciudate, de oameni ce stau la panda, de oameni ghemuiti etc. Urcam dealul gandindu-ma ca serpii ies noaptea sa vaneze si-mi aminteam unii spuneau ca-n zona au fost vazute si vipere (o alta groaza de-a mea). Urcam dealul cu gandul ca, daca mi se intampla ceva in varful dealului (ce mi se parea cel mai infricosator), nimeni n-o sa ma auda, nimeni n-o sa ma poata ajuta. Lumina lunii pline in loc sa clarifice decorul, mai degraba il estompa, mai degraba ma deruta (pe atunci imi era frica de luna). Intr-un final am ajuns in varful dealului, exact langa cracana ce marca altitudinea. Cazemata se vedea singuratica intre pinii miscati de vant, padurea mi-o imaginam bantuita de animale si fiinte demonice, iar luna mi se parea mai aproape, mai mare, mai amenintatoare. Singurele elemente umane erau luminitele orasului si cateva sonde luminate presarate pe celalalt versant al dealului. Am stat ceva timp acolo sus singur si apoi am inceput sa cobor calm, daca as fi alergat, mi s-ar fi parut ca aud zgomote suspecte si m-as fi speriat si mai tare.
  Asta e fost tot, prima infruntare a unei frici nedefinite din imaginarul meu. De atunci am mers de multe ori singur si cu cativa colegi de clasa in varful dealului. O alta experienta interesanta a fost atunci cand am mers pe deal cand era ceata. Jumatatea de sus a dealului era invaluita intr-o ceata deasa de abia puteai sa vezi la 5 m. Imi era frica caci imi ramasese in cap cazurile de disparitii misterioase in ceata. In timpul primului razboi mondial un regiment englez a fost fazut intrand intr-o zona cu ceata si-a disparut pentru totdeauna (cazul Norfolk). In fine, am mers si pe ceata in varful dealului si nu m-a rapit nici un extraterestru si n-am intalnit nici un monstru.
 

Tin sa precizez de la inceput (ca sa moara dusmanii si bloggerii care nu au fost de ciuda) ca a fost demential, fantastic si fabulos. De ce? Pentru ca a venit lume multa (abia am incaput la doua mese), pentru ca s-a baut mult (cei care au baut, au baut si pentru cei care n-au baut) si pentru ca s-a ras mult (cei care au ras, au ras si pentru cei care n-au ras). Printre premierele serii enumar prezenta lui Patric, a Danutei si absenta Ioanei. Inutil sa mai spun despre manualul de cromatica pe care trebuie sa pun mana, de sandalele Andressei, de posesivitatea lui Jolly. Per total, a fost o reusita, ne-am adunat de pe la opt si-am stat pana la trei dimineata. Ne-am promis sa scoatem carti, sa mergem la un gratar si, ceea ce este cel mai important, sa mergem la Shakira, Shakira. My hips don’t lie.

– Buna, sunt un tip disperat, as dori sa facem cunostinta.

Sambata la piscina mi-am spus de cateva zeci de ori gata, asta e ultima saritura!, insa nu prea ma tineam de cuvant. Doream ca ultima saritura in cap sa fie perfecta, plenara, totala. Uneori simteam ca sar din ce in ce mai bine, alteori saream din ce in ce mai prost si alte ori incercam combinatii de sarituri schimband unghiul de patrundere in apa, elanul sariturii, pozitia picioarelor si a mainilor. Apoi mi-am dat seama ca nu saritura perfecta o cautam. De fapt, vanam secunda ce dureaza chiar inainte de a intra in apa si se termina atunci cand incepi sa te ridici la suprafata de sub apa. O secunda in care imi imaginam ca ma topesc intr-o matrice primordiala, o secunda care se deruleaza atat de repede incat n-ai timp s-o constientizezi (si poate chiar nu trebuie) si care totusi se scurge prin tine de vreme ce-o doresti reactualizata la infinit. E o secunda de care ma agat incercand sa devin contemporan cu ceva mai bun din mine. E doar o simpla saritura in apa. Ai sarit, ai iesit si te gandesti ca tocmai ai creat o amintire frumoasa, tocmai ai irizat o clipa, tocmai ai atins o secunda dupa care in viitor vei tanji.
  Ador inotul, mi se pare unul din cele mai frumoase sporturi: o veritabila intalnire spirituala cu apa. Uneori am impresia ca doar contactul cu apa ma face sa-mi doresc sa timpul sa se opreasca din loc acolo: doar eu cu mine insumi, fara intermediari.

Ma  intereseaza mult “rezistenta” la anumite idei, rezistenta pe baza unui simt comun filtrat ambiguu. De ce anume ma intereseaza? Pentru ca imi dau seama ca ideea in sine nu face nimic fara modalitatea ei de prezentare. Este exact ca in vanzari: modul cum pui problema, modul cum iti exporti speech-ul, povestea, te poate aduce la rezultate diferite. 
  Daca dau exemplul cu violul ca gest cultural e normal sa se revolte lumea, daca acceasi ideea o mulez pe un exemplu mai bland ea va parea mai digerabila. Atata timp cat intrarea intr-un templu cu intentia de-al daraman poate fi un gest cultural, violul cu atat mai mult…
  Ideea e simpla: totul are sansa de a deveni un gest cultural. Daca o traduc in termeni eliadieni, tot profanul poate camufla sacrul, ideea parca pare totusi mai digerabila si legitimata cumva (nu in totalitate, caci argumentul autoritatii nu tine de logica, ci de retorica).
  Cineva spunea intr-un comentariu la un text anterior ceva legat de para-nazism. Daca ideea asta simpla dusa la ultimele ei consecinte poate justifica, salvat ceva legat de nazism, atunci avem de-a face cu un lucru interesant; ramane totusi de discutat acest aspect (semnele unei ontologii de dreapta etc).
  Nu doresc sa schimb lumea scriind aici, ci doar sa dau de gandit prin mixarea, colarea si retopirea unor idei ce le rumeg de catva timp, ce le-am furat de pe ici pe colo. E interesant cum poti mixa lucruri banale la indemana oricui, faci cateva translatii si pac: ai obtinut o perspectiva inedita asupra lucrurilor.
  Aceasta tendinta poate deveni o noua forma de creativitate ce depaseste granitele disciplinelor (spunea ceva-ceva Basarab Nicolesco cu Transdisciplinaritatea sa – aparuta la Polirom – e o cartulie mica care ascunde multe elemente al unei revolutii stiintifice). Cu elemente de PR, advertising si economie, poti filtra religiile, miturile si chiar exportul de imagine la nivel personal. Astfel poti spune foarte simplu ca Isus a fost un bun copywriter si si-a vandut extrem de bine ideile. De asemenea, invers cu elemente de istoria religiilor poti filtra tot advertisingul ca un mare maxalor de simboluri si arhetipuri (manipulare de fantasme, vorba lui Culianu). 
  Mixajul asta e ceva simplu si la indemana tuturor, trebuie doar sa faci niste translatii, niste corelari si-ti iese o noua aura a lucrurilor. Aceasta noua forma de creativitate se indreapta cu pasi sigur catre ceea ce unii oameni mari ai secolului XX (Eliade, Jung, Eco, Levi-Strauss etc au visat: catre elementele de unitate ale spiritului uman. Cu alte cuvinte cautam elementele ireductibile care ar vorbi de om in totalitate, nu doar de omul european, nu doar de cel iluminist, nu doar de cel oriental. E o provocare/incercare de a depasi provincialismul europocentrism in care inca ne situam. E doar o utopie, insa e un lucru frumos. Spun ca e o utopie pentru ca ma gandesc la situatia din fizica cuantica: daca “sapi” pana la ultimele caramizi ale materiei nu gasesti decat neantul (sau absolutul – caci de la un anumit nivel contrariile tind sa coincida).
  Asadar, nu trebuie uitat faptul ca ideile cu care am crescut si principiile in care am fost educati sunt doar expresia unui mod local de a vedea/filtra lumea. Ele merita rasturnate, jumulite, decupate, remixate, mosite etc pentru a scoate un cat mai mare lucru mecanic din ele, pentru a le rentabiliza la maxim. Avem libertatea sa deconstruim totul, sa punem la indoiala totul, la refiltram totul pentru ca nimic nu este mai neonorabil (in planul spiritului) decat a lua lucrurile gata preparate, gata condimentate. 

Jolly s-a intors: si-a lansat noul sau blog intr-o casuta noua si ne promite multe lucruri frumoase (pe naiba, sper ca blogul asta sa nu fie la fel de plictisitor ca primul). Scriu aceasta recenzie de la inaltimea traficului meu in urma rugamintilor lui fierbinti de a-i face reclama la blog.
Duminica am fost cu Jolly la piscina din nou. Alo, domnu’ cu blog, ce faceti acolo? Tineti-va! Am stat mai putin decat sambata pentru ca eram amundoi obositi si nemancati. Apoi am mers la el acasa (unde a venit si o prietena de-a lui, o roscata cu sanii mari) unde am gatit carne de porc, cartofi maturi, salata de humus. Totul fara bere, doar cu socata si Cola. Toate acestea fix inainte de finala pe care a castigat-o fix echipa cu care tineam amundoi. Doar roscata tinea cu Franta, insa din cauza sanilor ei, am iertat-o amundoi intr-un singur mod.
Viva Italia! pizza, macaroane, Rai Uno…
Deci, jolly s-a intors (ah, am mai spus asta o data)
 P.S.: Nu uita sa lasi o patura in curte:) 

Cand tocmai ma enervau toti cu testul lor, intr-o clipa de plictis m-am apucat sa-l fac si eu si uite ce mi-a iesit porcaria asta:

E destul de ciudat, daca ma gandesc la un text anterior.