Nu ştiu de ce naiba cuvântul picior m-a însoţit tot weekend-ul. De la documentarele despre războiul rece (am ajuns la episodul 20) până la ieşirea la ceainaria de la Cărturesti, m-a urmărit peste tot.
Un picior amestecat cu tot felul de clişee, slogane şi expresii.
Piciorul. Ultima frontieră.
Nu lăsa piciorul din mână pe vrabia de pe gard.
Probabil picior.

După jumătate de zi de joacă cu picioarele, am început să derulez amintiri de copilărie în care piciorul era implicat pe post de victimă.
Mi-am julit un picior când am căzut din copac şi am ajuns acasă cu sângele curgându-mi în tenişi. Am avut un sentiment de mândrie, căci deşi durea foarte tare, n-am schiţat nici un gest. În acelaşi timp, mi-am creat ideea unei stângăcii. N-am fost niciodată un bun căţărător în copaci, nici inainte, nici după aceea.
A doua amintire este din categoria “Salvaţi piciorul, cu orice preţ”. La fotbal. Pentru a evita o intrare periculoasă, m-am ferit, am sărit în fata şi-am aterizat prost în mână. Evident, mi-am sclintit-o şi, pentru o săptămână, am purtat ghips prima şi ultima dată în viaţa mea. Simt o jenă în faţa absolutismului expresiei “în viaţa mea”.
Este o expresie cu rol de întărire şi sprijinire a unor afirmatii a căror validitate este oferită de experienţă. La o emisiune de tinere talente, un puşti de 7 ani – mare poet, geniu mic şi precoce-devreme – a fost întrebat de moderator când a scris prima poezie, iar începutul răspunsului a fost bulversant:
“Dacă-mi aduc bine aminte…”

Focus-grup de patru adolescenţi în metrou, mijlocul vagonului. Unul dintre ei, cu blugi largi si şapcă aruncată la mişto pe cap, începe o confesiune:
“Am o singură întrebare la viaţa mea. De ce bunicul s-a căsătorit cu bunica? De ce s-a născut taică-miu, de ce taică-miu a cunoscut-o pe maică-mea şi de ce am apărut eu? De ce?”

Au fost trei situaţii în care m-am izbit de cultura generală în copilărie.

Uriaşi si pitici în lumea vie (1986, Editura Ceres) era o cărticică (cum erau cele de la Ştiinţa pentru toţi) plină de superlative din lumea animală. Acolo am aflat prima dată de arborele Sequoia, de mamba neagră sau de ghepard (fiecare cu recordurile sale). Acolo am aflat despre tot felul de recorduri (o boabă de fasole de 16 kg, un măr cât un pepene etc.), cea mai veninoasa insectă, cel mai bâtrân copac ş.a.

În copilărie am citit şi am recitit fascinat această carte, la fel de fascinat cum citeam cărţile şi atlasele de geografie, instrumentele perfecte pentru jocul ŢOMANAP. Îmi făcusem un tabel cu tot alfabetul şi cu toate rubricile completate, iar apoi mă luam la întrecere cu colegii de clasă.

RoBingo era un joc de cultură generală difuzat de TVR în fiecare duminică pe care îl urmăream cu o fascinaţie în care mă imaginam viitor concurent.
Teleencienclopedia.

Toate acestea erau instrumente rudimentare în comparaţie de arsenalul de canalele media prin care acum cineva îşi poate cultiva cultura generală (Discovery Channel, National Geographic, History Channel, wikipedia.org etc.)

Am crescut îmbibat de cultura generală şi am admirat acele figuri ale omenirii cu cunoştinte vaste în domenii variate (Aristotel, Da Vinci, Pascal, Goethe), fascinat de mitul omului universal. Totuşi, pe când homo universalis reprezenta o ambiţie de cunoastere unitară şi de întelegere a resorturilor ultime ale realităţii, cultura generală de azi este doar o sumă de informaţii şi proceduri dispersate. Deşi este consecinţa unui act de curiozitate şi întelegere, proiectul de-a înţelege lumea ca totalitate nu se regăseşte în demersurile culturii generale.

Dincolo de acestea, observ un fetişism al culturii generale doar de dragul ei. Suntem fiinţe care la urma urmei ne permitem luxul de-a dobândi cunoştinte nefolositoare supravieţuirii noastre. A ştii că Moscova este o capitală mai populată decât Madridul sau Parisul nu-ţi schimbă calitatea vieţii.

Am pierdut zile întregi pe wikipedia, fiind interesat de tot felul de subiecte fără nicio legătură evidentă între ele:
– Project for the New American Century
– High Frequency Active Auroral Research Program
– Post-Cold War era
– List of pneumonia victims
– List of statistically superlative countries
– List of American words not widely used in the United Kingdom
– Center of population
– Coulrophobia

Însă de la informaţie la cunoaştere şi înţelegere este o cale lungă. Deocamdată trăim într-o epocă în care totul se popularizează în fragmente, se vinde pe bucăţi şi se digeră pe stomacul gol.

Prin ’99, la prima mea vizită în Bucureşti, m-a oprit o tipă pe stradă să-mi dea o periuţă de dinţi s-o încerc. Gratis. Nu-mi venea să cred. Atât de uimit am fost, încât mi-a luat un sfert de oră să înţeleg situaţia: ea vindea 3 periuţe + 1 gratis la ofertă.

Când citim o ştire de genul “Moscova se opune sancţiunilor împotriva Iranului”, atât Moscova, cât şi Iranul sunt termeni geopolitici. Reprezintă un stat, reprezintă o atitudine pe scena internaţională, reprezintă o entitate juridică, militară, politică şi economică.
Nimeni nu se gândeste că Moscova, cu cei şapte milioane de locuitori, se opune sancţiunilor.

În enuntul “Chişinăul a reluat negocierile cu Tiraspolul” nu întelegem două oraşe ca municipalităţi sau două aglomerări urbane. Înţelegem două simboluri, două state şi pozitiile oficiale ale acestora într-o anumită problemă regională sau internaţională.

Lucruri simple cu rezultate complexe, chestiuni subînţelese, dar explicate pe larg am găsit în cartea lui Klaus Dodds, Geopolitics: A Very Short Introduction.

Aici vreau să dezvolt doar două idei întâlnite în carte: problema hărţilor şi cinematografia geopolitică.

1. Hărţile sunt intrumente ale puterii şi este un lucru comun în multe ţări ca producţia şi circulaţia hărţilor să fie un monopol de stat. În state ca India sau Argentina, hărţile sunt produse de autorităţi militare.
În cazul Indiei, avem problema Caşmirului (dispută cu Pakistan), iar Argentina are o dispută cu Marea Britanie în cazul Insulelor Falkland (Insulele Malvine pentru argentieni).

Insulele au aparţinut Argentinei după câştigarea independenţei, englezii le-au luat in 1833, în anii ’80 Argentina a invadat insulele, englezii au replicat şi au invins. Acum insulele aparţin Angliei, însă chestiunea suveranităţii lor este încă în dispută.

Dacă pentru englezi, insulele sunt doar un punct strategic în sudul Oceanului Atlantic, de cealaltă parte, insulele constituie un simbol naţional. Argentinienii învaţă la scoală că insulele sunt ale lor şi reprezintă o chestiune de mândrie naţională. Orice hartă a Argentinei conţine şi insulele Malvine, iar vremea este prezentată pe posturile tv incluzând bineînţeles şi insulele în cauză.

Plecând de aici se pot face multe paralele. În cazul nostru, harta României este un simbol foarte puternic. Harta României Mari, de asemenea, este plină de semnificaţii şi este folosită de unele partide naţionaliste, de unele reviste şi organizaţii.
De asemenea, la multe posturi tv, vremea este prezentată cuprinzând şi Basarabia.

Manipulând hărţi, manipulezi percepţii.

Un caz interesant unde hărţile au jucat un rol important este Războiul Rece. De exemplu, pentru ca publicul american să înţeleagă ameninţarea sovietică, o hartă normală a lumii nu era deloc semnificativă. Nu spunea mare lucru. Arăta SUA mărginite de două oceane imense, însă la extremitătile celor două oceane (în Japonia şi Europa de Vest) America avea o prezenţă militară destul confortantă pentru siguranţa naţională.

În schimb, când avem în minte harta de mai jos, lucrurile arată altfel. Proximitatea Asiei şi a Americii de Nord îţi sare în ochi. Uniunea Sovietică pare mai apropiată de SUA, iar ameninţările sunt mai mari.
Ţinând cont că rutele bombardierelor şi a rachetelor intercontinentale ruseşti în caz de război total cu SUA erau pe deasupra Polului Nord, toate percepţiile şi strategiile trebuiau conturate în această direcţie. (În nordul Canadei este amplasat şi acum un sistem complex de radare întins pe mii de kilometri pentru a avertiza şi a monitoriza.)

Un alt caz interesant îl reprezintă strategiile militare americane după 9/11. Un strateg american, Thomas Barnett, a observat că ţările cu care America are probleme sunt ţările cel mai puţin conectate la economia globală, implicit ţări cu democraţii instabile sau inexistente.
Harta a devenit foarte populară la Pentagon şi pentru că este simplă.
Avem un centru şi avem o periferie care nu este integrată. În această periferie sunt produşi teroriştii, aici avem toate ţările instabile politic şi economic, în această periferie există cele mai multe din resursele planetei. Astfel, aici ar trebui să se concentreze eforturile SUA.
Miza ar fi, după Thomas Barnett, cum pot fi acele ţări integrate în economia globală (comerţ liber, investiţii străine etc.) şi cum pot ele adera la valorile democraţiei.

Mă opresc aici, căci m-am întins, însă voi reveni cu o analiză proprie dintr-o perspectivă geopolitică a filmelor cu James Bond şi a industriei cinematografice, în general.

Am început cu Andrei un proiect audio de conversaţii libere. După cum veţi putea asculta mai jos (prima parte), totul este improvizat, spontan, relaxat şi sper că trădează chimia dintre două mari spirite.
Încă n-am stabilit un nume, teme sau subiecte anume, însă cu timpul şi cu ajutorul vostru, cred că putem scoate ceva frumos din ideea aceasta.

link

Onoarea pare un concept care se învecheşte pe zi ce trece, este apanajul culturilor tradiţionale, în vreme ce în societăţile seculare a devenit o simpla noţiune istorică de găsit în fragmente sociale izolate (armată, anumite minorităţi etnice, lumea interlopă) sau în comunităţi specifice (sudul Italiei, lumea arabă, Japonia).

Avansul modernizării s-a petrecut invers proporţional cu importanţa pe care onoarea a avut în reglarea relaţiile sociale.  Duelurile pe baza onoarei şi reputaţiei erau purtate de aristocraţi, ofiţeri sau tineri cu pană revoluţionară.
Acum “duelurile” sunt rezervate artiştilor hip-hop, oamenilor politici şi jurnaliştilor. În general, domenii în care manipularea intangibilelor este mai urgentă decât în altele.

Expresii ca “onoarea familiei mele” sunt folosite cu precădere în legatură cu evenimente petrecute cu evenimente ce au loc în mediul rural sau în rândul unor minorităţi (machedoni, ţigani etc.), iar formule ca “să-şi spele onoarea” sunt asociate mai degrabă evenimente violente (crime, abuzuri).

“A-i face cuiva o aroganţă” este o expresie folosită de jurnalişti pentru a descifra comportamentul unui Becali, Piţurcă etc. şi are la bază elemente difuze de onoare, reputaţie, aroganţă.

“Am şi eu onoarea mea” este o expresie pe cale de dispariţie, auzită din ce în ce mai rar, iar dacă acum 20 de ani exprima o persoană principială, acum denotă mai degrabă o mentalitate retrogradă.

Dacă în trecut cineva îşi putea spăla onoarea familiei sale (fiica a fost dezvirginată/lasată gravidă în afara căsătoriei) printr-o vendetă personală, acum acest lucru este de neînchipuit fără consecinţe legale.
Unde sistemul de drept a devenit central şi reglează toate infracţiunile, indivizii cu onoarea încălcată se văd privaţi de un răspuns direct şi trebuie să-şi delege statului dorinţa de compensare.

Conceptul de onoare s-a diluat acum în credibilitate, reputaţie, faimă sau ruşine (ai făcut familia de ruşine). Dacă înainte orice infracţiune era o insultă directă la onorea Regelui, acum un stat secular îşi reglează mai impersonal elementele subversive.
În cazul proceselor de calomnie este implicată doar credibilitatea înţeleasă cât de poate de pragmatic: dacă n-am credibilitate, nu pot exercita profesia – jurnalist, politician etc.

Onoarea a scăzut ca pondere în relaţiile umane pe măsură ce eficienţa a fost ridicată la nivel de valoare supremă, iar compartimentarea privat-public a devenit definitorie. Negustorii nu aveau nevoie de onoare, ci doar de solvabilitate şi profit. Dacă, într-o tranzacţie, ambele părţi câştigă, onorea sau virtutea devin chestiuni secundare.
A fi linguşitor la serviciu şi demn acasă nu mai traduce o situaţie contradictorie.

Compartimentarea stimea de sine – una pentru public, una pentru prieteni, una pentru familie – s-a privat-izat atât de mult încât suntem mai toleranţi în a judeca oamenii după compromisurile de onoare.
Am scris mai sus doar câteva gânduri, însă ştiu că s-ar merita o întreagă istorie a evoluţiei conceptului de onoare.

“Luni,  8 septembrie 2008, un blogger australian a fost capturat de o patrulă rusească în Thinvali, capitala Osetiei de Sud.”
[link]

Problema rusească va rămâne întotdeauna un punct sensibil în rândul est-europenilor. Istoria nefericită a interacţiunilor cu Rusia nu poate fi ştearsă. Modul abrupt şi agresiv în care ruşii s-au comportat cu est-europenii a fost pus în practică şi de Rusia ţaristă, şi de URSS, iar acum şi de Federaţia Rusă.
Puterea militară, cartea resurselor naturale, arsenalul nuclear, solidaritatea cu popoarele slave, motive geostrategie şi economice, totul a fost desfăşurat pentru a menţine vecinătatea apropiată sub control rusesc, pentru a legitima intervenţii, presiuni şi anexări.

Într-o lume a ştirilor cu problemele americanilor în Irak şi Afganistan, cu chestiunea terorismului şi a Iranului, războiul din Caucaz a luat publicul occidental prin surprindere.
În continuare voi prezenta versiunea mea asupra a ceea ce s-a întâmplat şi implicaţiile ulterioare.

1.Noi dimensiuni ale politicii ruseşti. Într-un discurs din 2005, Putin afirma că cea mai  mare catastrofă geopolitică a secolului XX a fost colapsul Uniunii Sovietice, iar desfăşurarea evenimentele recente arată destul de clar ce a dorit să spună.
Preşedintelui Medvedev a declarat săptămâna trecută că este obligat prin Constituţie să apere – prin forţă militară – viaţa şi demnitatea cetăţenilor/etnicilor ruşi, chiar şi pe teritoriu străin.
Mesaje clare către fostele republici sovietice. Noii lideri pro-occidentali Ucraina şi Georgia au fost salutaţi în Europa şi America drept un câştig al democraţiei, în vreme ce Rusia a tratat situaţia drept o incercuire ideologică şi geostrategică.

2.Rusia are destule probleme.
Un declin demografic destul de abrupt – populaţia se împuţinează cu 700.000/an.
Speranţa de viaţă este foarte scăzută: în jur de 60 de ani în rândul bărbaţilor – mult în urma ţărilor baltice, Ucrainei sau a României. În urma unor ţări ca Algeria, Egipt, Columbia.
O economie bazată pe resurse naturale (petrol, gaze naturale) finite.
Dependenţă de capitalurile occidentale.
Slabe investiţii în noile tehnologii.

3.Georgia are doua regiuni Abhazia şi Osetia de Sud care în urma unor războaie separatiste şi-au câştigat de facto independenţa (nerecunoscută internaţional) cu sprijinul forţelor de pace ruseşti.
Ruşii şi-au impus oameni în administraţiile locale, au oferit paşapoarte ruseşti şi au incurajat rebelii către agresiuni împotriva Georgiei (atacuri în satele de la graniţă, şicanarea cetăţenilor georgieni).

Au existat destule tensiuni în anii trecuţi. Rusia a impus restricţii la produsele georgiene, a inchis graniţa, a expulzat cetăţeni georgieni din Rusia, şi-a tăiat legăturile aeriene şi poştale cu Georgia, şi-a rechemat ambasadorul de la Tblisi etc.

În 8 august, Georgia atacă şi bombardează capitala Osetiei de Sud, iar Rusia intervine militar motivând genocidul, victime în rândul forţelor de pace ruseşti şi restaurarea ordinii.
A oferi paşapoarte ruseşti, a inventa cetăţeni şi apoi a interveni militar nu este o tactică nouă. Germania nazistă şi-a legitimat astfel intervenţia în Cehoslovacia, cu singura diferenţă că în Regiunea Sudetă chiar existau etnici germani.

Georgia nu este uşă de biserică, însă în mod clar răspunsul militar disproporţionat a fost o pedeapsă pentru politicile sale pro-americane.

4.Resentimentul rus. Mulţi ruşi s-au simţit umiliţi de modul cum războiul rece s-a terminat. Colapsul URSS a fost văzut de propaganda americană despre o victorie directă a SUA şi a aliaţilor săi.
Intervenţia americană în Balcani, aderarea la NATO ale fostelor ţări membre ale Pactul de la Varşovia. politica externă neoconservatoare care nu a văzut nici un rol pentru Rusia în problemele internaţionale, avertizările condescendente ale Occidentului cu privire la corupţia şi nerespectarea drepturilor omului în Rusia, toate acestea au creat condiţiile unor sentimente anti-occidentale care au coincid cu renaşterea naţionalismului rus în ultimii ani.

Există o tentaţie extrem de mare de a arăta cât mai repede şi cât mai agresiv că Rusia a revenit la statutul de mare putere.
Sunt destui generali ruşi care prevăd că un război cu SUA este inevitabil în următorii de 10-15 ani, iar ideea că America este cel mai mare duşman al Rusiei este destul de comună în rândul ruşilor.

5.Diviziunile europene. Franţa şi Germania (cel mai mare dependent de resursele ruseşti) au format nucleul european care s-a opus începerii procedurilor de aderare ale Ucrainei şi Georgiei la Summitul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008.
Apropo de Germania, puteţi citi un interviu jenant al fostului cancelar Schröder despre situaţia din Caucaz.

Italia de asemenea este lipsită de intransigenţă cu privire la Rusia, în vreme ce Noua Europă – ţările din Centrul şi Estul Europei – sunt adeptele unei linii mai agresive faţă de Rusia.
Marea Britanie, cel puţin la nivel de MI5, şi-a revizuit complet politica faţă de Rusia în urma incidentului Litvinenko.
În afara terorismului şi proliferării nucleare, Rusia este considerată a treia ameninţare la securitatea Angliei.

Există totuşi o linie tradiţional prudentă a europenilor faţă de Rusia, a nu stârni gigantul rus, a nu irita Rusia etc. cu privire la arsenalul nuclear şi dependenţa energetică.
După sentimentele est-europene, orice atitudine NATO cu privire la Rusia este prea blândă în condiţiile în care Europa îşi riscă securitatea energetică, iar o atitudine conciliantă poate încuraja la alte agresiuni.

6.America aliată a Georgiei a părut destul de ezitantă în a risca o confruntare cu Rusia în Caucaz. În afara discursurilor, a lobby-ului mediatic şi demararea ajutoarelor umanitate, SUA şi-a arătat limitele puterii sale de reacţie şi viziunea îngustă asupra micro-conflictelor.

7.Observaţii pe marginea conflictului:
– operaţiunea rusă a fost îndelung plănuită. O asemenea ofensivă terestră şi aeriană nu poate fi pusă pe roate în câteva zile, mai degrabă în câteva săptămâni sau chiar luni.
– există o idee greşită că Mikheil Saakashvili s-a pripit în intervenţia armată. Au existat destule provocări anterioare conflictului, iar dacă nu se întâmpla acum, Rusia tot va fi găsit motive de intervenţie militară.
– m-a bucurat vizita preşedinţilor Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Ucrainei şi Poloniei la Tbilisi în semn de solidaritate. Bush n-a ştiut să ofere un asemenea semnal, deşi simbolic vorbind, există un bulevard in capitala Georgiei care îi poartă numele.

8.Propagandă a existat de ambele părţi. Georgia a reuşit să atragă atenţia comunităţii internaţionale asupra problemelor regiunii, Saakashvili a apărut zilnic la CNN cu declaraţii alarmiste într-o engleză curată.
Rusia nu a mizat pe o imagine de băiat bun, a dorit să impună respect şi teamă.
Au accentuat pagubele civile din capitala Osetiei de Sud şi, deşi au anunţat de câteva ori că se retrag, şi-au folosit răgazul pentru a distruge cât mai mult din infrastructura militară si economică a Georgiei.
Un exemplu de propagandă care mi-a sărit în ochi a fost oraşul Gori. Unii au spus c-a fost bombarbdat masiv de avioane ruseşti, alţii că este aproape în întregime distrus, în timp ce ruşii şi-au prezentat propria versiune.
Presa rusă a reactivat deja tiparele sovietice care vedeau în orice conflict o instigare a SUA.
Alte mostre de propagandă: 1, 2.

9.Probleme ruseşti. Sprijinind independenţa celor două provincii, Rusiei îi va fi greu să justifice ce nu oferă acelaşi tratament Ceceniei, Inguşeţiei şi altor republici musulmane din interiorul Federaţiei Ruse.
Moscova îşi epuizează treptat capitalul de credibilitate în rândul lumii şi riscă o izolare diplomatică.
Poate că o intervenţie armată prezentată în cheie naţionalistă deturnează atenţia de la probleme sociale şi economice ale Rusiei, însă cu siguranţă nu le rezolvă.

10.Implicaţii pentru Estul Europei.
Azi Georgia, mâine Ucraina. Georgia trebuie să fie un exemplu pentru toate ţările din fosta zonă de influentă sovietică şi nu ar fi de mirare ca în curând Moscova să instrumenteze forţe patriotice care să justifice o intervenţie rusească în sudul şi estul Ucrainei (populaţie majoritar rusă).

Odată cu angajamentele NATO pentru securitatea Europei de Est, Rusiei îi vine mai greu să intimideze ţările baltice, Polonia – care s-a grăbit să accepte amplasarea scutului anti-rachetă – sau Ucraina, însă presiunile şi ameninţările nu vor înceta.
Trebuie creat un model de securitate pentru a preveni ca scenariul georgian să se repete în Crimeea sau în Transnistria, iar impresia mea este că Rusia este o parte a problemei, iar nu soluţia.

Am fost uimit să văd comentarii naţionaliste pe bloguri ruseşti, viziuni anti-occidentale dezbătute pe Youtube (aici) şi multă manipulare de o parte şi de alta.

O vorbă mai veche spune că Rusia nu poate avea la graniţele sale decât vasali sau duşmani, să fie oare adevărată?

Două camere cu doi indivizi în cadrul unui experiment psihologic. Un individ era simpatic, iar celalalt antipatic – contrazicea, folosea multe propoziţii negative, manifesta un ton neutru al vocii etc. Mai mulţi subiecţi intrau pe rând în cele două camere şi interacţionau cu cei doi indivizi.
Indivizii erau instruiţi să facă anumite gesturi în timp ce vorbeau cu subiecţii. Se scărpinau în ureche, schimbau poziţia picioarelor, se întindeau într-un anume fel, îşi sprijineau barbia în palmă etc.
La finalul experimentului s-a observat că subiecţii tindeau să-l imite pe cel simpatic în timp ce în cazul celui antipatic, acest fenomen nu se petrecea.

Când li s-au arătat casetele, subiecţii au fost uimiţi. Niciunul dintre ei nu şi-a dat seama despre tendinţa de-a imita gesturile celui simpatic. Mirroring este procesul prin care copiem gesturile celuilalt în timpul interacţiunii. Este o încercare de sincronizare, un dans al comunicării prin care ne exprimăm dorinţa – de cele mai multe ori inconştient – de a intra în raport cu ceilalţi într-un mod afectiv şi empatic.

Când mergem pe stradă alături de cineva tindem să ne potrivim paşii cu celalalt. Când facem dragoste ne sincronizăm mişcările si ritmul respiraţiei cu partenerul. Amintiţi-vă de exerciţiile pentru femeile gravide când soţul este instruit să numere şi să respire alături de ea în timpul contracţiilor.

Cea mai mare parte din schimbul de informaţii în timpul unei interacţiuni umane se bazează pe semne non-verbale le emitem şi pe care încercăm să le decodificăm. Avem instrumentele să interpretăm mii de expresii faciale si sute de posturi ale corpului, însă nu întotdeauna suntem conştienţi de acest lucru.

De câte ori n-am simţit faptul că o anumită persoană ne este antipatică fără să ne dăm seama de ce anume?
“Nu ştiu de ce, însă nu-mi inspiră încredere”

Un zâmbet fals, o postură ciudată, arogantă a corpului, un mers sau un ton anume al vocii pot face diferenţa la o primă întâlnire, la o negociere sau la o partidă de sex.
Apropo, un zâmbet fals este dezvoltat folosind mai mulţi muşchi ai feţei decât în cazul unui zâmbet veritabil. Dacă obosim zâmbind prea des, ar trebui să ştim de ce.

Majoritatea gesturilor, majoritatea gândurilor pe care le dezvoltăm, deşi fac parte dintr-un repertoriu privat sau intim, au ca ţintă şi miză dorinţa noastră de acceptare socială. Dorinţa de comunicare, dorinţa de a plăcea şi nevoia de a fi acceptat într-un anumit grup, de anumiţi oameni.

Actul de a convinge pe celălalt nu este unul raţional, iar acest lucrul îl ştiu cei din publicitate, îl ştiu strategii politici, iar într-o măsură sau alta, o ştim cu toţii. Nu poţi persuada pe cineva, nu poţi face o vanzare dacă semnalele tale îţi contrazic propriul discurs.