“21 ani, f, încerc să mă transform într-un consultant” este descrierea unei tipe cu blog.

Nu-mi împrospătez lista blogurilor citite decât în urma unor procese riguroase de selecţie bazate pe nişte criterii pe care unii le-ar putea numi draconice.
Nu citesc decât bloguri atent selecţionate – ca boabele de cafea – şi recomandate doar de surse pe care unii le-ar considera ultime în materie de autoritate.
Nu încep să citesc regulat bloguri decât în urma unor meditaţii îndelungi asupra raţiunilor metafizice care m-ar putea îndemna să-mi sacrific timpul preţios citind ceea ce unii ar putea numi simplă maculatură virtuală.
Recomand doar bloguri scrise de oameni în ale căror algortimuri de creativitate cred cu ceea ce unii ar putea numi tărie.

Se întâmplă uneori ca un simplu gest, un simplă adiere a unui cuvânt să lumineze o situaţie, o persoană sau o idee. Un fruct căzând din copac, un apus de soare, o anumită lumină pe faţa cuiva – există oameni, vorba cuiva, care luminaţi dintr-un anumit unghi pot semana cu Hitler sau cu Mussolini, pot schimba aura paradigma unor priviri.

O simplă şi banală frază poate rezuma o întregă lume, la fel cum sunt simplu cuvânt poate prăbuşi un imperiu. Puterea sensului. Interţia minţii umane de-a căuta principii de ordonare în lume.
O palmă primită nu rămâne niciodată o simplă palmă primită. Imediat e codificată în agresiune, umilinţă, răzbunare sau, de ce nu, punct de vedere – “Eşti obiectiv, amice!”.

Primul test este să găseşti o conexiune mentală, cauzală, hermeutică etc. valabilă într-un anumit sistem de referinţă între o pisică şi un tanc. Bravo, deja ai găsit destule, nu-i aşa?

În acelaşi mod, dorinţa unei domnişoare de 21 de ani de a deveni consultant într-un viitor apropiat spune multe lucruri despre lumea în care trăim şi despre spiritul epocii. Să acceptăm că există doar o lume. Să trecem cu vederea că există atâtea lumi şi universuri încât rareori te nimereşti să fii contemporan cu propriul vecin sau cu propriul împărţitor de cearşafuri.

Prin urmare, mă recunosc înfrânt şi dau drumul unui sondaj lămuritor:

[poll=5]

Reiau de unde m-am oprit la articolul anterior. Între timp a mai apărut o opinie venită să completeze problematica provocării spirituale pe care internetul o poate constitui.

Rămăsesem la:
“Dacă toată viaţa ai scris de mână şi ţi-ai scris marile tale capodopere de mână, ce schimbări mentale ar implica dacă ai încerca să scrii la o tastatură?”

Ideea I:
O mare parte din activitatea mentală a omului o constituie exerciţiul de inventare de semnificaţii. Mintea umană creează semnificaţie pentru orice experienţă şi impuls. O interacţiune banală în adolescenţă poate deveni o poveste de dragoste, la fel cum un gest mărunt din partea cuiva poate da naştere la un imens sentiment de recunoştinţă. Continue reading →

Haideţi să vedem unde poate fi dusă o discuţie: a început-o Dragoş aici, eu am răspuns aici, iar el a dus-o puţin mai departe.

Fiecare om are tendinţa să-şi favorizeze sursele şi prilejurile de educare. Cineva care nu a terminat o facultate, va avea destule argumente pentru lipsa de relevanţa spirituala a educaţiei universitare şi probabil va accentua dimensiunea autodidactă a formării sale. Cineva care a stat ani de zile cu nasul în carţi va avea toate motivele pentru a ridica în slăvi lectura, documentarea şi probabil va ieşi din acest îndelungat travaliu livresc cu un dispret faţă de necunoaşterea clasicilor sau, de exemplu, faţă de cei care stau prea mult în faţa televizorului.

Dacă ai citit puţin, vei fi descurcăreţ să-ţi motivezi lecturile precare prin “şcoala vieţii”, o mai mare aderenţă la concret şi frecuşurile care creează ceea ce numim în mod normal experienţă.

Sunt puţini acei oameni care se privesc pe sine şi-şi mărturisesc: Continue reading →

A-ţi updata bătăile inimii nu înseamnă a le mări ritmul, ci poate a privi lumea de pe nişte pe coordonate mai echilibrate. În mare parte, schimbarea lumii înseamnă o schimbare de perspectivă prin care privim lumea, iar nu o schimbare concretă a lumii, a şase miliarde de oameni, a unei întregi planete şi civilizaţii. O mişcare a orizontului.

Mergeam pe Smârdan – acea stradă de pe Lipscani plină cu terase – cu nişte prieteni şi căutam o masă liberă. Deja străbătusem mare parte din stradă, iar toate terasele erau pline. Undeva pe la final, am simţit că este nevoie să ne schimbăm starea de spirit pentru a obţine o recţie din partea universului:
– Hai că trebuie să găsim ceva liber, hai să ne concentrăm, starea de spirit de acum conturează evenimentele viitoare etc.

Evident, nu s-a concentrat nimeni, însă eu am început să cred că ceva s-a schimbat în sorţii noştri.
În câteva minute, la una din ultimele terase – care de asemenea, era plină -, printre oameni, am găsit o masă liberă cu două scaune. Parcă ne aştepta. Am mai tras un scaun, căci eram trei, şi asta a fost.

Aseară am fost la Blog & Roll – trebuie site – şi mă gândeam – gând pe care doar uneori îl simt – că magia unei comunităti de bloggeri are ceva din frumuseţea gestului acelei domnişoare care dimineaţa, urcându-se în troleu, a simţit să le spună tututor:
“Bună dimineaţa!”

Mersi pentru poză, Mana.

It’s the wrong way to think,
but it’s the right way to win.

Povestea e simplă. Un profesor de la Oxford se scălda în râu într-un loc unde era obişnuit să faci baie gol. Când a ieşit din apă, observând apropiindu-se un grup de studente, şi-a luat repede prosopul şi a făcut ceea ce orice profesor respectabil într-o situaţie socială delicată nu ar fi făcut.

Anumite situaţii sociale predispun la anumite gesturi şi dispoziţii. Anumite conjuncturi încurajează anumite răspunsuri şi le inhibă pe altele.

Un exemplu recent poate ilustra mai bine această idee. Dimineaţă, înainte de Casa Presei, un autocar cu şcolari a tras pe dreapta, eliberându-şi puradeii printre copacii de pe margine. Academic spus, puradeii se pişau pe ei, iar într-un context oarecare această situație ar traduce doar o simplă nevoie fiziologică. Însă în acest caz, o gaşcă de şcolari, pişându-se printre copacii de la marginea unui aglomerat bulevard bucureştean, nu poate semnifica decât o insolită situaţie socială: pentru ei înşişi, pentru învăţătoarele care îi însoţeau, pentru şoferi şi pentru pietoni.

Cu alte cuvinte, observatorul prin simplul său act de observare poate schimba statutul unui gest sau a unui incident. Dacă te masturbezi în camera ta este un act intim, dacă te masturbezi în fața mea este deja o declaraţie, o mărturie.

Totuşi, ce se întâmplă cu erecţia în afara situaţiilor onanice când ar fi în cea mai pura stare de intimitate?
Când ai o erecţie si, printr-un noroc absurd, se afla cineva lângă tine (o iubită, o şteoarfă etc.), atunci este vorba de o situaţie socială. Când doi oameni sunt adunaţi în jurul unei erecţii, atunci şi Socialul se află printre ei, binecuvântând mica comunitate.
Poate este o idee prea ciudată şi abstractă pentru unii, asfel o voi ilustra cu următoarea situaţie:

Un tânăr merge cu troleul şi deodată îi apare o erecţie. E o chestie ciudată, căci nu întâlnise nici un stimul erotic şi nici nu se gândise în mod special la un scenariu excitant. Şi mai ciudat este faptul că erecţia se adânceşte, se acutizează sau, mai realist, se măreşte peste dimensiunile normale.
Avem o situaţie de criză. Erecţia este observabilă, este imposibil de ascuns. Între tine şi privirile nedumerite ale celorlalţi călători a crescut o erecţie sălbatecă.
Încerci să te întorci, să scazi cât poţi numărul privitorilor, atingi din greşeală pe cineva, te simți la fel de vinovat ca şi cum ai furat un baton de salam dintr-un magazin. Unde să ascunzi un baton de salam? Îl bagi în pantaloni?
“Nu vă e ruşine, domle?” se auzi.
Încerci să îţi acoperi minunăţia cu mâinile, însă e inutil. E ditamai umflătura.
Câtiva din jurul tău încep să zâmbească cu subînţeles. Eşti deja roşu şi începi să transpiri.
“Vă simţiţi bine?” îndrăzneşte o doamnă.
“Vă este rău?”
Ameţeşti. Erecţia e atât de mare încât ţi-a schimbat centrul de greutate. S-a făcut loc în jurul tău. Cineva începe să ţipe. Abia te ţii pe picioare. Inerţia curbelor şi a frânelor s-a multiplicat astronomic.
Lumea devine impacientată.
“Nu e vina mea, pur şi simplu a apărut” sunt singurele cuvinte pe care poţi să le zici.
Cine te crede? Eşti cel mai singur om din lume, în măsura în care o erecţie îngrozitoare nu te-a aruncat deja într-un alt regn.

“Să oprească troleul!”
“Să cheme cineva Salvarea!”
“Să sune cineva la Poliţie!”

Eşti un animal hăituit. De ce ţi se întâmlpă numai ție lucruri din astea?
“Deschideţi geamurile, poate aerul îl ajută.”
“E de la poluare, am citit undeva.”
“Doamne iartă-mă, n-am mai văzut pe nimeni care să umble cu erecţia aşa… slobodă, fără zgardă.”

Este începutul unei mutaţii? E un semn divin? E nevoie de o comisie? Se poate trata chirurgical? Vor cădea guverne din această cauză?
Va fi tras cineva la răspundere, vor cădea capete?

E un scenariu ipotetic cu o erecţie în rolul principal având destule ingrediente ale unei poveşti de succes: spontaneitate, insolit, mister, mulţi oameni şi un final deschis multiplelor interpretări. Într-o lume banală se pot întâmpla lucruri fascinante. Lucruri prăfuite ce pot deveni gadgeturi, hi tech în stil doric, un mobil în formă de cruce.

Începe cu un cuvânt pus peste alt cuvânt. Începe cu un sunet urmat de alt sunet. Primul Motor, linia subţire dintre spontaneitate şi rutină. Punctul de inflexiune dintre lamentaţiile unui corporatist şi nesiguranţa recoltelor ameninţate de secetă şi inundaţii.

“Problema pe care o ai atunci când eşti sărac este că îţi ocupă tot timpul”.
Ideile sunt moneda de schimb a viitorului.

În facultate, aveam perioade când purtam cu mine un carnețel în care îmi notam ideile care-mi veneau pe stradă, în tramvai, la o bere. Între fluxul de idei și uitare, interpuneam niște pagini pe care le mâzgăleam în grabă, pe genunchi. Doream să-mi intensific atenția față de propriile gânduri, însă ajunsesem de cele mai  multe ori fixat într-o schemă mentală neaerisită. Nu orice gând care-ți vine merită băgat în seamă. Nu orice idee care-ți iese din prima este valoroasă. De regulă, dacă soluția la o problemă îți vine imediat, există toate șansele ca ideea să fie banală, neoriginală (dacă ți-a venit ție din prima, atunci probabil le-a venit și multora).

Mai târziu, când am început să notez pe telefon, situația s-a schimbat. Mai puțin dispus să scriu pe telefon, amânam momentul notării. Amânând, mă gândeam mai mult la o anumită chestie, iar apoi când o notam, o făceam schematic. Schemele sunt incomplete și, astfel, suportă perfecționări și îmbunătățiri. Uneori e suficient să notez un cuvânt sau două cuvinte pentru a-mi amintiri de cutare idee.

Dacă ideea unei povești nu încape pe spatele unei cărți de vizită, povestea e proastă, iar cineva calculase că sunt maxim 36 de tipuri de povești care sunt topite, remixate și stoarse în literatură, în cinematografie, în publicitate.