Discutam în articolul precedent despre acele situaţii când simţi că viaţa pe care o trăieşti îţi devine un instrument pedagogic. Când evenimente disparate îşi capătă în mintea noastră o coerenţă şi devin pline de sens.

Jung credea că acele evenimente numite coincidenţe sunt coincidenţe doar pentru că le privim cauzal (unidimensional). Dacă depăşim nivelul cauzal, observăm că acele “coincidenţe” nu sunt doar simple juxtapuneri aleatoare, ci sunt evenimente pline de sens.
Numim coincidenţe acele întâmplări care aveau din punct de vedere cauzal o şansă extrem de mică să se întâmple. Dacă le privim dintr-o perspectivă mai largă observăm ca ele transmit ceva. Sunt purtătoare de sens, sunt purtătoare de mesaj.

Întreaga noastră viaţă psihică este construită jurul semnificării impulsurilor şi experienţelor noastre.
Când o experienţă poartă un mesaj, câştigăm un sens, integram povestea acelei experienţe şi rezultă ceea ce în mod didactic numim maturizare.

Maturitatea este direct proporţională cu capacitatea noastră de a stoarce de sens experienţele trăite.

Nu mă interesează cât de mult ai suferit, însă mă interesează cât sens ai obţinut din suferinţa ta.
Nu mă interesează cât de mult ai iubit, însă mă interesează cât sens ţi-a oferit iubirea ta.

În acelaşi mod cu povestea cuvântului epurare, aş mai exemplifica o situaţie. Vrei să vizitezi Viena, ai şansa să o vizitezi săptămâna viitoare, însă amâni excursia pentru anul viitor.
În ziua următoare, răsfoind un album într-o librărie, ajungi întâmplător la o pagina cu poze frumoase din Viena. Spun întâmplător pentru că, gândind cauzal, te poţi intreba care erau şansele?

În acelaşi timp, cineva ar putea să argumenteze că, dacă Viena n-ar fi fost în prealabil proaspătă în minte, n-am fi observat acele poze răsfoind albumul.
Un argument valid în cazul în care presupunem că între mintea noastră şi universul pe care îl presupunem exterior există o distanţă şi o rupere de ritm.

Dacă mintea mea este separată de universul imediat (fizic) în care ne plimbăm corpul de-a lungul vieţii, atunci o mare parte din ceea ce trăim este pură iluzie, aglomerare de coincidenţe şi evenimente consecutive lipsite de sens.

Dacă însă, Universul este un mare ocean psihic în care mintea şi corpul meu se scaldă deopotrivă, cam tot ce trăiesc devine capabil de a-mi transmite un mesaj.
Cu alte cuvinte, deşi sună tautologic, cam tot ce trăiesc, mă priveşte.
Cu totul alte cuvinte, cam orice experienţă este un semn ce poate fi decodificat ca purtător de sens.

Nu pot accepta ideea heideggeriană a sentimentului de ne-acasă în această lume pentru că astfel ar însemna să-mi devalorizez o mare cantitate a experienţelor trăite. Ar însemna să mă împac cu balastul – minor şi nesemnificativ în economia Universului – pe care traiectoria mea îl creează. Ar însemna că am fost aruncat într-o lume care nu-mi transmite nimic.

Îmi revine în articolele viitoare să lămuresc următoarele chestiuni:
– de ce Universul este psihic, iar nu fizic
– de ce mintea umană este creată în interiorul şi pe potriva Universului în care trăim
– de ce moartea are loc înăuntrul nostru, iar nu în afară

Prin liceu, auzisem într-o oră un cuvânt nou, epurare. Mi-a fost ruşine să întreb ce înseamnă, însă în aceeaşi zi am pus mâna pe un dicţionar şi i-am aflat sensul.
Întâmplarea mi-a rămas în minte pentru că în aceeaşi seară, la ştiri, am auzit de două ori enunţat cuvântul cu pricina.

Am reţinut pentru că nu mi s-a părut o coincidenţă, ci doar o alăturare plină de sens a două evenimente izolate. M-am întâlnit cu acelaşi nou cuvânt într-un interval scurt de timp, iar acest lucru fusese suficient să mă pună pe gânduri şi mai mult decât atât, era tot ce aveam nevoie pentru a reţine pentru totdeauna sensul cuvântului.

În acel program eliadian de adolescenţă, unul din exerciţii era să învăţ 5 cuvinte noi în limba română (pe lângă cele în limba engleză şi franceză). La limbile străine nu era greu, învăţam mai multe şi chiar dacă uitam, citeam destul de mult încât procesul de învăţare să se fixeze într-o poveste mentală naturală.

Ţin minte acele luni de toamnă când exagerasem atât de mult cu lecturile în original încât propriile gânduri mi se păreau conturate deja în franceză. Foloseam Laroussse-ul, ajunsesem să citesc unele cărţi de literatură la fel de repede ca în limba română, iar uneori în vorbirea curentă luptam cu greu să nu-mi scap cuvinte franţuzeşti.

Nu am simţit niciun proces de învăţare propriu-zisă pentru că mă afundasem cu totul într-un univers lingvistic nou, iar acest univers semăna cu cel familiar, matern: arunca din când în când sincronicităţi.

Citeam cu dicţionarul lângă minte, iar orice cuvânt nou era căutat şi apoi notat cu absolut toate sensurile şi expresiile pe niste fişe. La finalul zilei, revedeam în fugă foile cu noile cuvinte şi încercam să-mi amintesc contextul în care le-am întâlnit.
Mi-a luat câteva luni să-mi dau seama că aceasta metodă nu merge. Uneori la finalul unei zile găseam notate zeci de cuvinte, iar unele erau extrem de tehnice (universul marinăresc la Jules Verne, vestimentaţie şi arhitectură la Balzac).

Cu timpul începusem să-mi relaxez procesul de memorare pentru că:
– cu multe dintre cuvinte mă reîntâlneam, deşi nu mai speram, iar astfel mi se fixau mai bine în minte. Reţineam toate cuvintele grele asupra cărora îmi proiectasem o dificultate, tocmai că-mi setasem o teamă de a le uita, iar când le reîntălneam, le notam din nou, îmi aminteam că-mi spusesem “acest cuvânt va fi greu de memorat tocmai pentru că există o şansă mică să mă reîntâlnesc” şi o dată ajuns aici, sensul cuvântului îmi devenea natural şi simplu.
– lecturile erau suficient de dese încât unele cuvinte nenotate (consultam doar dicţionarul) erau reţinute prin simplul fapt că frecvenţa cu care mă reîntâlneam cu ele era foarte mare.

Întâlnisem cuvântul hurluberlu în Cyrano de Bergerac, iar unul din dicţionare îl prezentase despre arhaism. M-am gândit că nu o să mă mai întâlnesc cu el (deşi îl trecusem pe foi) şi deja îl uitam în timp ce-i notam sensurile.
Nu mică mi-a fost mirarea să mă reîntâlnesc cu el de vreo trei ori în săptămânile următoare în opere care nu abundau de arhaisme. Mi s-a părut nostimă faza (ca şi cum cuvântul caută joacă, îţi sare în faţă şi îţi cere atenţie) şi, deşi nu l-am mai citit pe nicăieri de ani de zile, am reuşit să-l reţin, să mi-l integrez în lumea mea psihică.

Un cuvânt, un gest, un chip care reapare în contexte pe care nu le poţi lega cauzal, însă totuşi îţi creează sentimentul că lucrurile se petrec în mod coerent şi semnificativ. Cuvinte, gesturi, chipuri care îţi vorbesc doar ţie şi se întâmplă doar pentru tine.

“Nu vreau să intru în sufletul omului” este o expresie în care sufletul nu este înţeles ca un corp, ci mai degrabă ca o undă. Sau mai bine spus, ca un câmp. Sufletul ar fi acea arie, acel loc geometric cu care poţi interfera prin apropiere, pe care îl poţi bruia din reavoinţă sau din neatenţie.

Dincolo de acestea, “sufletul omului” nu îmi pare ca un dat din naştere, ca o opţiune default pre-instalată, ci mai degrabă ca un mit frumos – în cel mai rău caz sau ca o permanentă creaţie – în cel mai bun caz.
În ultimul caz – cel mai bun, existenţa propriului suflet este o continuuă provocare cotidiană.

Sufletul este ceea ce construim după ce realizăm că nimic nu are un sens gata preparat. Sufletul ar fi ceea ce apare după ce am demolat toate prejudecăţile fabricate şi toate reziduurile pe care societatea şi le depozitează în faţa privirii noastre.

O altă observaţie ar fi aceea că sufletul apare când sunt implicaţi mai mulţi oameni. Începem să existăm ca persoane atunci când suntem priviţi de alte persoane. Este nevoie de un Noi pentru a legitimarea prezenţa unui Eu.

Sufletul este rezultatul unui act de dăruire.
Atunci când omul se priveşte pe sine dincolo de nevoile imediate, atunci apare sufletul.
Atunci când dorim ceva mai presus de noi înşine, atunci apare sufletul.

Sufletul ar fi rezultatul unei împărţiri care înmulţeşte. Dragostea este o distribuire de emoţii, care împărtăşite, nu se împuţinează, ci cresc în intensitate.

Sufletul meu este povestea ta, la fel cum sufletul tău îmi spune povestea mea.
Sufletul este povestea regăsirii a două mâini.

Sufletul apare într-o poveste de dragoste şi dispare într-un scenariu de ură.
Omul apare şi se dobândeşte pe sine doar într-un scenariu de dăruire.

Aveam 10 ani iar culmea fricii de întuneric era să mă imaginez noaptea, singur în vârful dealului (din jurul oraşului). Acea singurătate în întuneric concentra în sine toate angoasele, iar de aici deja începusem să dezvolt fantasma curajului suprem.

N-a trecut mult timp şi mi-am înfruntat acea teamă, când prin clasa a VIII-a când, în urma nu ştiu cărui pariu, mi-am pus în minte să mă duc noaptea în vârful dealului. Era 7-8 seara, într-o toamnă când mi-am luat o lanternă (pentru a semnaliza de sus pe cei care mă urmăreau de pe stradă) şi asta a fost.

Pe la jumătatea dealului deja tremuram tot. Fiecare zgomot ascundea un monstru, fiecare umbră părea că se mişcă, iar lumina Lunii mă arunca în toate filmele de groază pe care apucasem să le văd până atunci. Nu-mi aprinsesem lanterna, căci m-aş fi expus acelui cineva care ar fi ştiut de prezenţa mea în acea pustietate.

Panta era abruptă, în urma mea erau luminile oraşului, iar eu urcam printre tufişurile cu umbre lunguieţe şi mişcătoare.
Într-un final, am ajuns în vârful dealului, unde era o crăcană – probabil un semnalizator de altitudine, iar câteva zeci de metri mai încolo era o cazemată – rămasă din al doilea război.

Îmi aduc aminte că m-am lăudat în gând că mă îmbrăcasem gros, căci sus vântul bătea destul de tare. În acelaşi timp, mă simţeam un mare erou. Toată viaţa stătea în puterea mea şi-mi imaginam că, dacă din pădure va apărea nu ştiu cine arătare, nimeni nu mă va putea salva.

Fantasma de a fi singur noaptea în vârful dealului o cuplam mental cu cea de a fi aruncat în spaţiu într-o capsulă. A cădea în hăuri întunecate către nicăieri. Singur, tragic şi iremediabl către singurătatea propriei morţi.

Pariul îl câştigasem, iar de atunci am repetat de multe ori experienţa şi chiar mi-am convins nişte colegi de şcoală să mergem pe deal noaptea. O experienţă tonică, cu glume şi sperieturi, cu opriri bruşte în care ascultam vuietul pădurii încercând să descifrăm potenţialele pericole.

Mai târziu, când dealul se banalizase, mi-am încercat curajul nocturn şi cu cimitirele. Fusesem atât de plin de groază, încât o singură dată mi-a fost de-ajuns. Poveştile bunicii cu stafii şi morţi care se întorseseră din mormânt şi se plimbau prin cimitire şi grădini, îmi erau atunci şi îmi sunt şi acum proaspete în minte.

Sunt zgomote, pocnituri pe care mormintele le fac regulat, sunt şoapte pe care vântul le spune suflând printre cruci, sunt arome nocturne de care cimitirele sunt însoţite şi, dincolo de toate, sunt gândurile tale care te aruncă în propriile angoase.
Toate aceste jocuri de adolescenţă le-am regăsit într-o formă mai coerentă în lecturile ulterioare despre riturile iniţiatice la popoarele primitive. De la o vârstă, copiii erau lăsaţi singuri în pădure, iar timp de câteva luni trebuiau să se descurce singuri – hrană, adăpost, animale sălbatice.
Erau lăsaţi copii şi reveneau bărbaţi.
Nu era cazul meu, însă necesitatea unor probe de curaj o simt şi acum din când în când.

De cele mai multe ori este nevoie de respiraţia cuiva lângă tine pentru a-ţi dispare frica.
De mai multe ori de ajuns un singur om cu picioarele pe pământ că să ştii unde trebuie să aterizezi, însă de cele mai multe ori dacă te uiţi în urmă, vei vedea doar propria umbră.

“Omoară-mă cu pietre” era replica unui fost coleg ori de câte ori uita să facă ceva, greşea o lucrare sau urma să ne roage ceva.
“, chiar am uitat.”
“Omoară-mă cu pietre, însă abia acum a venit comanda şi-am să te rog pe tine să te ocupi de ea.”
“Omoară-mă cu pietre, însă…”

A fi omorât cu pietre ar fi fost consecinţa ultimă a unor greşeli, a unor lucruri uitate sau a deadline-urilor depăşite.
Nu mi-am imaginat niciodată cum am fi putut să-l omorâm pe respectivul coleg cu pietre, însă nu mă puteam opri să mă gândesc la forţa simbolică a acestei imagini.
Este o imagine religioasă (Ştefan a fost omorât de pietre) a unei situaţii destul de dureroase, îmi imaginez că cei spânzuraţi experimentau mai puţină durere decât cineva omorât cu pietre.

Este un omor ritualic în care toată comunitatea contribuia: toţi aruncau cu pietre şi toţi se simţeau insultaţi de încălcarea normelor a respectivului “păcătos”.

În cazul de faţă, uimirea mea în faţa acestei expresii provenea din faptul că persoana care o utiliza nu se dovedea a fi un individ religios sau bântuit de mari angoase metafizice, însă folosea zilnic o expresie încărcată de un simbolism religios de care nu era conştient.

Sunt multe expresii care îşi poartă cu sine încărcătura religioasă pe care o aveau la început, la fel cum sunt mule simboluri pe care le folosim în mod curent, deşi ele s-au golit de semnificaţia primară. Ideea nu este nouă şi a fost dezbătută de mulţi autori (Jung, Eliade, Durand etc.).

Cea mai mare parte a semnificaţiilor unui simbol s-a refugiat în inconştient, într-o uzină de vise şi imagini pe care le folosim în mod curent fără a le conştientiza. Însă a nu conştientiza semnificaţia unui simbol nu este totuna cu lipsa de forţă a respectivului simbol.

“S-a curăţat!”, expresie folosită atunci când o persoană decedează, trădează la rândul ei o imagine religioasă. Trecerea într-o altă viaţă este văzută ca un ritual de iniţiere, respectiv de purificare.
Moartea este un nou botez care te curăţă şi te purifică. După orice botez, trăieşti o nouă viaţă, te naşti din nou.

“Sunt într-o singuratate auto-impusă, un proces introspectiv de deconstrucţie, lucrez la arhitectura mea interioară”.
Mi-a spus un vechi amic acum câteva zile şi mi-am amintit de senzaţia de năpârlire.

Din campania electorală din această primăvară mi-a rămas în minte o singură frază spusă de Sorin Oprescu imediat după câştigarea Primariei Bucureştiului:
“Am înaintat pe un drum lipsit de certitudini”.

Acest lucru mi se pare că ilustrează cel mai bine curajul uman: a înainta pe un drum lipsit de certitudini.
Acesta este pariul suprem (think Pascal). Nu ai nevoie de certitudini pentru a merge mai departe, nu ai nevoie de confirmări pentru a înainta.
Pur şi simplu, drumul este creat de paşii pe care îi facem, iar povestea drumului nu este destinaţia, ci însuşi sunetul paşilor tăi.

Ideea mea este că, atunci când înaintezi fără certitudini, contribui cel mai mult dincolo de persoana ta. Contribui la ceva dincolo de persoana ta, dincolo de interesele tale imediate. Iar acest lucru este cel mai important dintre toate nevoile umane. Dincolo de dragoste, dincolo de securitate se afla dorinţa de a schimba viaţa celorlalţi în bine.

Supriza cea mai frumoasă a acestui scenariu este ca poţi ajuta chiar şi atunci când nu te poţi ajuta pe tine însuţi. Nu este nevoie să fii cel mai bun, cel mai cult, cel mai citit pentru a simţi că poţi contribui cu ceva. Specificul tău se poate manifesta în lume, poţi inspira oameni, poţi simţi că îţi aduci contribuţia la viaţa celorlalţi chiar şi atunci când nu eşti cel mai bun, chiar şi atunci când eşti la începutul drumului tău.

Viciile tale, ignoranţa ta, carenţele tale sunt toţi atâţia factori care te fac ceea ce eşti, care îţi prezintă culoarea ta proprie, amprenta pe care o poţi prezenta lumii.
Povestea vieţii noastre este povestea curajului de a face acele lucruri incomplete, slab executate şi neinspirat lansate.  La final, nu vom regreta că am făcut un lucru prost, ci vom regreta că nu l-am făcut deloc. Nu vom regreta lipsa noastră de putere, ci vom vedea că însăşi vulnerabilitatea noastră ne-a făcut puternici.

În general, lumea este frumoasă pentru ca suma bunelor depăşeşte suma relelor. Aceasta este definiţia brută a optimismului.
În general, lumea este frumoasă pentru că oamenii buni iradiază mai multă bunatate decât iradiază oamenii răi răutatea lor.

Suportabilitatea vieţii se bazează pe aceasta asimetrie: un om bucuros se va mişca mai mult decât un om trist, implicit bucuria sa va fi împrăştiată pe o rază mai mare decât tristeţea celui trist.
Folosind o imagine din Noul Testament, aş spune că bucuria este cea lumânare pusă în mijlocul camerei, pe când tristeţea este asezată sub pat.

Un om senin are o gravitaţie mai mare şi curbează în mod diferit spaţiul din jurul său. Va atrage mai mulţi oameni, va motiva mai mulţi oameni să intre în legătură cu el, va influenţa mai mult. Astfel se explică de ce, deşi oamenii trişti sunt numeric mai mulţi, influenţa celor senini, cu o mentalitate pozitivă este mai mare.

Ai tendinţa să fii optimist, să încurajezi chiar şi atunci când toate datele îţi contrazic acest optimism.

Trăiesc uneori momente atât de frumoase prin subţirimea prilejurilor încât nu pot să-mi imaginez decât o lume care ascunde miracole la tot pasul.

Uneori nu este grav să trăieşti momente mai puţin reuşite, ci e mai dureros să trăieşti momente frumoase şi apoi să nu ai cu cine împărtăşi, să nu ai ocazia, timpul sau cuvintele pentru a transmite mai departe acea stare de bine.

Miercuri seara, de la Piaţa Presei la Aviatorilor, deşi erau locuri libere, am stat în picioare, în faţă lângă şofer, doar să ascult muzică care răsuna în cabina sa. Era un sofer tânăr, tuns scurt, care asculta Metallica. În cele 20 de minute, am prins vreo patru hituri împreună. Seara, după o zi de muncă, un şofer de autobuz ascultând Metallica m-a aruncat într-o stare pe care probabil doar revederea unui vechi prieten mi-ar fi prilejuit-o.

Uneori simt că nu am timp să-mi pun cap la cap toate vieţile pe care le-am trăit.

După ce în războiul ruso-turc, România a luptat alături de Rusia în speranţa dobândirii independenţei, la tratatul de pace, Rusia a cerut cele trei judeţe din sudul Basarabiei (pe care Rusia le pierduse după războiul din Crimeea) în schimbul Dobrogei care a revenit României de la Imperiul Otoman.

România a protestat, căci ruşii se angajaseră că nu vor avea cereri teritoriale, tensiunile s-au mărit, armata română a rămas în stare de mobilizare, Marile Puteri recomandau României flexibilitate în acceptarea cererilor ruseşti, miniştrii români erau de neînduplecat, Carol se străduia să păstreze un ton moderat, iar ruşii transmiteau tot felul de ameninţaţi voalate prin canalele diplomatice.

Urmatoarele citate sunt luate dintr-o biografie a lui Carol I:

“Ba Gorceakov, cancelarul imperial, a declarat cu o altă ocazie că dacă România va protesta împotriva articolului respectiv al Tratatului de pace de la San Stefano sau chiar se va opune executării lui, trupele ruseşti vor ocupa România şi vor dezarma armata romană.”

Răspunsul lui Carol:
“Principele României nu poate să presupună că acele ameninţări emană de la ţar; răspunsul său este că o armată, care a luptat în faţa Plevnei sub ochii ţarului Alexandru al II-lea, poate fi, probabil nimicită, dar nu dezarmată.”

Unii spun că există motive etologice care ar explica apariţia unor tabuuri şi a unor interdicţii religioase, în acelaşi mod simplu cum vedem în spatele unor scenarii mitice procese ce ţin de tehnologia valabilă la un moment dat.

Interdicţia de a consuma carne de porc în religie iudaică nu are nici o explicaţie raţională. Se spune că porcul are copita despicată şi nu rumegă.
“Carnea acestora să n-o mâncaţi şi de stârvurile lor să nu vă atingeţi.”

Ipoteze “raţionale” au fost înaintate de către cercetători. Porcul este omnivor, mănâncă şi cadavre, prin urmarea, carnea lui a fost percepută drept inferioară şi toxică.
Popoarele din Orientul Mijlociu (Islamul condamnă consumul de carne de porc, de asemenea) trăiau într-un mediu uscat, iar carnea de porc este mai toxică vara decât iarna, existenţa trichinozei etc.

Episodul Cain şi Abel este interpretat de mulţi istorici ai religiilor drept o expresie a unui conflict de civilizaţie.
Cain era agricultor, iar Abel era păstor. Uciderea lui Abel ar semnifica rezistenţa împotriva vieţii sedentare a agricultorilor şi a locuitorilor din oraşe (Cain a devenit ziditor de cetăţi).
Mai mult, Abel înseamnă “cioban” şi Cain înseamnă “fierar”, însă tiparul conflictului rămâne acelaşi. În societăţile pastorale (nomade) a existat o rezistenţă împotriva vieţii sedentare (agricultorii şi fierarii erau reprezentanţii unei vieţi urbane).

Mi-am amintit de ideile de mai sus pornind de la un gând care îmi dă târcoale uneori.
Întrebarea şi nedumerirea mea este următoare: cum a ajuns expresia “şi-a bagat ca struţul capul în nisip?” să fie folosită la un nivel general/popular de un popor din zona temperată?

Înţeleg “pisica blândă zgârâie rău” sau “lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba”, căci şi pisica, si lupul sunt animale cu care populaţiile de pe aceste meleaguri au avut contacte şi au avut experienţa istorică ce le-ar permis observarea comportamentului acestora şi tragerea unor concluzii.
Sunt proverbe pe care le înţelegi – deşi lupul este un animal din ce în ce mai rar – şi la care te aştepţi, însă faza cu struţul mi se pare o nebuloasă totală.

Struţul este o pasăre care nu zboară, care îşi extrage apa din hrană, trăieşte în Africa şi poate fi găsit în zonele aride sau în savanele cu iarba mică etc., iar a fi folosit ilustrativ într-o expresie mi se pare ceva asemănător ca şi cum l-ai avertiza pe cineva cu toată seriozitatea:
“Ghepardul blând zgărăie rău.”

Mă pot gândi acum doar la două ipoteze:

1. Dacă expresia este veche de câteva secole, îmi pot imagina câteva crescătorii de struţi în Tările Romane (aparţinând unor boier cu gusturi rafinate) sau îmi pot explica expresia printr-un imprumut lingvistic: negustorii turci folosind expresia în discuţiile cu negustorii europeni.

2. Dacă expresia este nouă, îmi imaginez câteva opere literare sau filme care au reuşit s-o popularizeze, însă tot nu-mi explic forţa ei de penetrare în limbajul popular. Un struţ atât de natural adoptat mi se pare greu de înghiţit.

Ambele ipoteze mi se par slabe, iar misterul continuă să mă bântuie. Nu mă îndoiesc că populaţiile din Africa au proverbe şi zicători care se inspiră din comportamentul animalelor cu care ele au intrat în contact de-a lungul timpului. Nu mă îndoiesc că maimuţele, elefanţii, leii, hipopotamii sunt din plin reprezentaţi în imaginarul colectiv african, însă mi-ar veni greu să accept un proverb african în care ursul sau capra neagră ar fi face parte dintr-o metaforă.

Nu-mi imaginez mituri africane pline de urşi polari, la fel cum nici noi nu avem proverbe de genul:

Nu te mânia pe Dumnezeu că a creat tigrul, mulţumeşte-i că nu i-a dat aripi.
sau:
Crocodilul primit în dar nu se caută la dinţi.

Astfel, lansez această provocare – care ar ţine mai degrabă de studiul mentalităţilor – către voi în speranţa unei elucidări pertinente. Celui care va aduce o lămurire frumos argumentată pe o foaie de A4 cu Times New Roman de 12, îi promit o bere, o carte sau un link aici.