Universul este mnemotehnic (II)

0 Flares 0 Flares ×

Discutam în articolul precedent despre acele situaţii când simţi că viaţa pe care o trăieşti îţi devine un instrument pedagogic. Când evenimente disparate îşi capătă în mintea noastră o coerenţă şi devin pline de sens.

Jung credea că acele evenimente numite coincidenţe sunt coincidenţe doar pentru că le privim cauzal (unidimensional). Dacă depăşim nivelul cauzal, observăm că acele “coincidenţe” nu sunt doar simple juxtapuneri aleatoare, ci sunt evenimente pline de sens.
Numim coincidenţe acele întâmplări care aveau din punct de vedere cauzal o şansă extrem de mică să se întâmple. Dacă le privim dintr-o perspectivă mai largă observăm ca ele transmit ceva. Sunt purtătoare de sens, sunt purtătoare de mesaj.

Întreaga noastră viaţă psihică este construită jurul semnificării impulsurilor şi experienţelor noastre.
Când o experienţă poartă un mesaj, câştigăm un sens, integram povestea acelei experienţe şi rezultă ceea ce în mod didactic numim maturizare.

Maturitatea este direct proporţională cu capacitatea noastră de a stoarce de sens experienţele trăite.

Nu mă interesează cât de mult ai suferit, însă mă interesează cât sens ai obţinut din suferinţa ta.
Nu mă interesează cât de mult ai iubit, însă mă interesează cât sens ţi-a oferit iubirea ta.

În acelaşi mod cu povestea cuvântului epurare, aş mai exemplifica o situaţie. Vrei să vizitezi Viena, ai şansa să o vizitezi săptămâna viitoare, însă amâni excursia pentru anul viitor.
În ziua următoare, răsfoind un album într-o librărie, ajungi întâmplător la o pagina cu poze frumoase din Viena. Spun întâmplător pentru că, gândind cauzal, te poţi intreba care erau şansele?

În acelaşi timp, cineva ar putea să argumenteze că, dacă Viena n-ar fi fost în prealabil proaspătă în minte, n-am fi observat acele poze răsfoind albumul.
Un argument valid în cazul în care presupunem că între mintea noastră şi universul pe care îl presupunem exterior există o distanţă şi o rupere de ritm.

Dacă mintea mea este separată de universul imediat (fizic) în care ne plimbăm corpul de-a lungul vieţii, atunci o mare parte din ceea ce trăim este pură iluzie, aglomerare de coincidenţe şi evenimente consecutive lipsite de sens.

Dacă însă, Universul este un mare ocean psihic în care mintea şi corpul meu se scaldă deopotrivă, cam tot ce trăiesc devine capabil de a-mi transmite un mesaj.
Cu alte cuvinte, deşi sună tautologic, cam tot ce trăiesc, mă priveşte.
Cu totul alte cuvinte, cam orice experienţă este un semn ce poate fi decodificat ca purtător de sens.

Nu pot accepta ideea heideggeriană a sentimentului de ne-acasă în această lume pentru că astfel ar însemna să-mi devalorizez o mare cantitate a experienţelor trăite. Ar însemna să mă împac cu balastul – minor şi nesemnificativ în economia Universului – pe care traiectoria mea îl creează. Ar însemna că am fost aruncat într-o lume care nu-mi transmite nimic.

Îmi revine în articolele viitoare să lămuresc următoarele chestiuni:
– de ce Universul este psihic, iar nu fizic
– de ce mintea umană este creată în interiorul şi pe potriva Universului în care trăim
– de ce moartea are loc înăuntrul nostru, iar nu în afară

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

15 thoughts on “Universul este mnemotehnic (II)

  1. hortence

    am citit cu tare mare atentie textula si un picutz n-am priceput . jung deci asa – credea in intensitarea respectiv vitalitatea trairilor interioare avand drept agregat/generator libido-ul . dar pe heidegger il cam neindreptatesti cumva sau mi se pare ? eu nu stiu daca fiinta sa “das Sein-ul” nu a avut sa spun asa – o dubla semnificatie – sau poate chiar o alta semnificatie argumentativa in comparatie cu cea a lui jung . nu stiu inca 🙁
    dar ma mai cuget 🙂

    Reply
  2. hortence

    aaa… vezi ca si francis bacon se pricepea de minune la “om” din interior spre exterior ( intro-extrovertit) . el a mers un tic mai departe si si-a facut si autoportretul care se dorea “stringent” legat de psihic 🙂

    Reply
  3. Adrian Ciubotaru Post author

    hortence, m-am legat doar de ideea sincronicităţii la Jung, nu are nici o legătură cu libido, trăiri, animus/anima etc.

    La fel, la Heidegger m-am legat doar de o idee.

    La fel, Bacon nu e binevenit aici: binomul intro/extrovertit are sens în altă “paradigmă” decât aceea că “Universul e psihic” care ar trebui să anuleze distincţia între interior/exterior.

    Reply
  4. nonrelated

    foarte interesant. cateva obiectii:

    “Dacă mintea mea este separată de universul imediat (fizic) în care ne plimbăm corpul de-a lungul vieţii, atunci o mare parte din ceea ce trăim este pură iluzie, aglomerare de coincidenţe şi evenimente consecutive lipsite de sens.

    Dacă însă, Universul este un mare ocean psihic în care mintea şi corpul meu se scaldă deopotrivă, cam tot ce trăiesc devine capabil de a-mi transmite un mesaj.”

    incep prin a spune ca am mare dubii cu privire la natura pshica a universului (dar voi astepta urmatorul tau articol).
    Ideea mea e ca fiinta umana in genere nu prea stie ce se intampla cu ea in lume (sau traieste in iluzie altfel spus).Insa individul uman nu poate accepta (nu in mod constient) ca traieste in iluzie, ca nu are control asupra realitatii (lumea tuturor faptelor), sau ca puterea sa asupra realitatii este redusa (poate muta un creion de colo colo dar nu poate face sa apara din neant un al doilea creion).
    Asa ca individul uman incepe sa creioneze fel de fel de sisteme dupa care isi organizeaza lumea, unele mai simple (in cazul persoanelor putin educate), unele mai complexe. Aceste sisteme de organizare nu sunt chestii abstracte ci insasi legile fizice,sociale, morale etc. dupa care se ghideaza.
    Legile fizice sunt aceleasi la toti, evident. Legile sociale si celelalte difera. In functie de sistemul de legi dupa care se ghideaza (religiile, superstitiile, cutumele pot fi privite ca legi morale,sociale etc), insul uman umple de (un anumit)sens lumea, da sens realitatii.
    Poate suna cam vag. ce incerc sa spun e ca individul uman este cel care injecteaza sens in lume, in univers. Obiectele,faptele, lucrurile nu sunt detinatoare de sens. Acel sens pe care credem ca-l descoperim intr-o cruce de pilda nu exista in sine. Crestinismul (de ex) nu exista in sine, ca mesaj, ca sens etc. el este de fapt povestea religiei si trairii interioare a practicantilor religiei.
    Pentru mine universul nu poate fi psihic deoarece universul exista atat timp cat exist eu, sau cat exista un singur om care sa-i dea sens. Fara un singur om care sa-l priveasca, universul nu ar exista.
    Pentru fiecare ins uman universul se naste odata cu propria sa nastere si moare odata cu propria moarte.

    p.s. poti mari marimea textului in postari si scadea marimea textului in comentarii fara nicio grija;)

    Reply
  5. Adrian Ciubotaru Post author

    Însăşi realitatea cu faptele sale este rezultatul unui act de interpretare (de im-punere de sens). Realitatea apare când este oferit sensul.
    O formulare care, cel puţin pentru mine, anulează exprimarea de genul “avem o realitate şi apoi îi dăm un sens”.

    Curios este că pe de o parte nu accepţi un univers psihic (pentru că sensul nu există în sine), iat pe de altă parte (fără un singur om care să-l privească, universul nu ar exista) accepţi un model… antropic.

    Am ajuns la ideea universului psihic în modul următor:
    – nu există sens în sine
    – omul acordă sens
    – sensul este efficient (adică oameni care acordă sens, nu se iluzionează pur şi simplu, ci chiar sunt purtaţi undeva de către sensul lor)

    Cum explicăm acest lucru?
    Unii au imaginat o corespondenţă între microcosmos şi macrocosmos pentru a explică un parallelism între ce se întâmplă sus şi ce se întâmplă jos. Între ce se întâmplă înăuntru şi între ce se întâmplă în afară.

    Eu nu-mi imaginez două planuri (micro şi macro, uman şi divin etc), ci-mi imaginez unul singur. În acest mod, nu există o ruptură între ce-i în mine şi ce-i în lume. Nu există o discontinuitate între lumea mea interioară şi realitatea fizică. Este acelaşi câmp, e acelaşi ritm.

    Astfel, sensurile inventate de mine nu sunt simple iluzii mentale, ci pot deveni sisteme de orientare în drumul vieţii. Pentru că tot ce mi se întâmplă în viaţă, a trebuit iniţial să fie făcut posibil de către psihicul meu.

    Poţi scrie cât de mult, simte-te liber:)

    Reply
  6. hortence

    stai un pic adrian . deci, sincronicitatea este de fapt un principiu al unor inlantuiri importante – acauzale desigur care se desfasoara intr-o inconstienta colectiva si este bine ancorata in asa-numitele archetypen.

    pe de alta parte , acesti “archetypen” se contureaza la oameni in general ca un soi de identitate psihica . psychoida !; ca mai apoi factorii formali specifici influentelor “externe” sa se reverse daca doresti asa …in afecte.

    pana la urma cred eu pentru ca musiu jung a crezut si el la timpul sau la fel , cand faci referire la sincronicitate bazata pe coincidente atunci s-ar putea sa fie musai sa conditionezi aceasta la acauzalitate , gleichzeitgkeit (ceea ce se intampla in acelasi timp ) si “impletitura” continuturilor archetypischen.

    p.s. pentru jung libido-ul este premisa de la care isi porneste el analiza si nu are de-a face permanent cu sexul . deci libido-ul in sensul cel mai larg al cuvantului.

    Reply
  7. Adrian Ciubotaru Post author

    Da, pentru Jung libidoul este energia psihică în genere.

    Da, putem ajunge la arhetipuri ca principii de ordonare a inconştientului colectiv, iar de aici să ajungem la universul psihic de care vorbeam în articol. În sensul că inconştientul colectiv nu este doar un rezervor (trecut) al speciei, ci şi receptacolul (viitor) în care orice contribuţie umană se va topi într-un final.

    Reply
  8. nonrelated

    “iat pe de altă parte (fără un singur om care să-l privească, universul nu ar exista)accepţi un model… antropic.”

    aici vreau sa revin si sa reformulez. mi-e clar ca universul (sau realitatea, totalitatea faptelor si-a lucrurilor, lumea)exista fara si un singur privitor dar este lipsit de sens si nestructurat, este haotic (desi e cam fortat spus).
    sa incerc un exemplu.
    camera mea. eu stiu ca biroul e la perete, pc pe birou, scaunul in fata biroului, patul in partea opusa, etc.
    dar ce se intampla cand eu nu sunt prezent in camera, adica in mometul cand eu nu ordonez acele obiecte conform proprietailor lor spatiale.
    ce se intampla cu camera cand nu e nimeni in ea?
    evident ca exista. dar exista si relatiile spatiale dintre obiecte? (e biroul la perete, e scaunul in fata biroului etc.?)
    eu care stiu camera am sa spun ca obiectele sunt in aceasta ordine chiar daca nu sunt in camera.
    dar cineva care nu stie camera mea, nu are inca formate relatiile spatiale dintre obiecte. inainte de intra in camare, pt un strain, obiectele din camera inca nu exista si nici relatiile dintre ele.
    in momentul in care deschide usa, aprinde lumina, obiectele ii apar clare precum si relatiile spatiale dintre ele.
    prin acest exemplu vreau sa arat ca universul exista si fara un singur individ, dar este haotic, lipsit de sens.
    fara o persoana care sa deie sens, scaunul nu ar “sti” in veci ca se afla in fata biroului.
    sper ca m-am facut inteles cat de cat.

    Reply
  9. hortence

    adriane, dupa ce postezi si ultimul articol pe aceasta shina sper ca vei scoate niste pozete frumoase in hotpentz` ( asa de amorul criteriului de triaj cartesian) 🙂

    imi amintesc vag ca ai afirmat a fi in posesia unor articole vestimentare de genul boxershortz` depozitate undeva prin sertarele tenebroase ale comodei 😆
    nu de alta dar evolutia stadiilor psihice are o oarecare ordine si activitate “inconstienta” departe de complexitatea fenomenelor realului 🙄

    altfel spus – o multitudine prin unitate – pare sa fie perceputa printr-o asociere de gen … “connaissance reflexive de cet etat interieur” 😀

    ufff… io si frantzusky doar in privat 😆

    Reply
  10. ddunia

    Legat de sens si de suferinta, la Cioran am citit k numai prin suferinta incetam sa mai fim niste marionete.
    Legat de observarea “coincidentelor”, vara asta am fost in concediu in Grecia, la intoarcere am retinut chipul unui baiat din grup. De atunci, adica din iulie, il intalnesc adesea. Odata m-am oprit in loc si m-am uitat dupa el, oare de cate ori m-am intersectat cu el inainte de vacanta in Grecia si nu l-am observat?
    Si intr-un coment trecut ti-am adresat o intrebare, inca mai astept si eu un raspuns! 😉

    Reply
  11. Ovidiu Miron

    Si cred ca putem extinde.

    Nu doar Universul este psihic. Oamenii sunt preponderent psihici, emotionali.

    Pe astfel de considerente se iau de cele mai multe ori(daca nu de fiecare data) deciziile.

    Reply
  12. feeria

    Ultima intamplare para-extra-psihologico-sincronicitara (atentie, povestioara lunga!):

    Prin liceu ma duceam la niste cursuri de arte martiale. Acolo am cunoscut o tanti- medic generalist- care avea la ea o carte foarte interesanta, cu vietile unor maestri, unor initiati. Am intrebat-o de la ce editura era- Paralela 45. N-am retinut nici titlul si nici autorul.
    Am cautat in draci cartea aia si nu am gasit-o. Pe-atunci n-aveam net. 😀
    Au trecut ceva ani, dar in tot acest timp, atunci cand intram intr-o librarie, dadeam o raita pe la standul editurii, poate-poate oi gasi-o, oi recunoaste-o, cine stie?

    A venit si la mine-n batatura era internetului si am uitat de ea, normal, prinsa in alte cautari si descoperiri febrile.

    Ma duc anul asta la Bookfest, si fara nici o jena incep sa iau la puricat standul de prezentare al Paralelei 45. Imi pica ochii pe o carte foarte mica, de buzunar, cu un tilul apetisant “Confesiunile unui psihanalist” de Irena Talaban. Bun, platesc suma derizorie si o indes in bocceluta.

    Simultan in acea perioada, am prins drag de un scriitor-pishoterapeut existentialist, Irvin Yalom. Dupa ce am citit “Plansul lui Nietzsche”, am cautat si alte carti de el si asa am ajuns la “Calaul dragostei” (o carte foarte foarte buna!). Am citit, mi-a placut, am cautat si altele. La noi, editate, atunci nu am mai gasit, asa ca eram foarte hotarata sa comand de pe Amazon. Nu stiam cum sa fac asta, asa ca am cautat pe un forum foarte mare detalii. Am ajuns pe un topic care se referea la “carti pe net”, iar unul dintre useri, explicand cu lux de amanunte cum a facut el comanda pe Amazon, a mai bagat, ca sa nu fie “offtopic”, niste linkuri la edituri online, printre care si Paralela 45. Ma duc pe link, ca deh, pe background ramasese acea carte pierduta din adolescenta, iar linkul m-a azvarlit fix la ea! Si sa mai spunem noi ca lucrurile sunt intamplatoare. Fericita, fac o comanda de zile mari.

    In aceeasi seara, imi aduc aminte de acea cartulie luata cu o luna inainte de la Bookfest. O culeg de pe raftul bibliotecii si incep sa o citesc. Cu ochii bulbucati dau peste un pasaj, aparent inocent, “sotul meu, Vasile Andru”, si sar ca arsa! AU! Vasile Andru- autorul cartii pe care eu am cautat-o atata timp!! Ca teleghidata, intorc cartea si citesc “recomandarea”- semnata, de catre cine? De catre acelasi Vasile Andru.

    End.

    Reply
  13. Pingback: Minte creaţă

  14. jez

    feeria

    ei, asta da poveste, asta da sincronicitate…:)
    intrebare: cartea “te-a gasit pe tine” sau gandurile tale intense focusate pe “target” au curbat lucrurile in directia dorita? 🙂 SF 🙂

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.