Am să iau din cartea lui Malcom Gladwell, publicată la editura Publica, doar două idei:

1. Prima este forţa contextului şi am să pornesc chiar de la teoria ferestrelor sparte:

Dacă se sparge o fereastră şi nu o repară nimeni, oamenii care trec pe acolo vor trage concluzia că nimănui nu-i pasă şi că nimeni nu este răspunzător. În curând, alte ferestre vor fi sparte, iar sentimentul de anarhie se va răspândi din clădirea aceea pe stradă, transmiţând semnalul că orice este acceptabil.
Într-un oraş, probleme relativ minore precum graffiti, dezordinea publică, cerşitul agresiv sunt toate echivalentele unor ferestre sparte, invitaţii la infractiuni mai grave.

Aceasta idee se bazează pe o teorie epidemică a criminalităţii care spune că delicvenţa este contagioasă, poate începe cu o fereastră spartă şi se poate răspândi într-o întreagă comunitate.

În anii ’90, infracţionalitatea din New York a scăzut dramatic din cauza unor acţiuni ale poliţiei care s-au concentrat asupra unor delicte minore: graffiti-ul de pe vagoanele de metrou şi călătoriile fără bilet (170.000 de oameni circulau zilnic fără bilet).
Acţionând în acest mod fel, operând schimbări minore din mediu ( mai puţine vagoane mâzgălite, mai puţini călători fără bilet, mai puţini turnicheţi distruşi) au transmis ideea că cineva se ocupă şi cineva este răspunzător de ferestrele sparte.
Lucruri minore care transmit mesaje despre starea generală a sistemului, la fel cum un apartament curat şi ordonat spune multe lucruri despre calităţile morale ale proprietarului său.

2. Caracterul unui om nu este ceva unitar şi atotcuprinzător.

Mintea umană are un fel de supapă reducţionistă care creează şi conservă percepţia continuităţii, chiar şi în faţa unor schimbări perpetue observate în comportamentul real.
Daca ar trebui să reevaluăm în permanenţă pe cei din jur, cum am mai putea să înţelegem ce se întâmplă în lume?

Următorul exemplu oferit un de psiholog este destul de relevant:

“Atunci când observăm o femeie care pare ostilă şi teribil de independentă în anumite intervale, dar care alteori pare supusă, neajutorată şi feminină, supapa noastră reducţionistă ne obligă de regulă să alegem între cele două manifestări. Decidem că unul dintre modele se găseşte în serviciul celuilalt sau că ambele se găsesc în serviciul unui al treilea motiv. Trebuie să fie o femeie de-a dreptul fioroasă, care afişează un aer neajutorat sau poate că este o femeie tandră, submisivă şi neajutorată, care apelează la o defensă agresivă superficială. Dar poate că natura este mai complexă decât conceptele noastre şi este posibil ca femeia aceea să fie ostilă, teribil de independentă, submisivă, neajutorată, feminină, agresivă, tandră, fioroasă, toate la un loc.”

Ne este mai uşor şi mai comod să operăm cu indici personali decât cu cei contextuali în ceea ce priveşte trăsăturile celor din jurul nostru, deşi trăim în fiecare zi situaţii aparte care sunt atât de puternice, încât ne pot înăbuşi destul de repede predispozitiile noastre inerente (cât de calm poţi fi într-un trafic aglomerat?).

Prietenii noştri ni se par generoşi în sine, iar nu prin natura contextului, deşi există peste tot oameni care dezvoltă comportamente mai agreabile cu colegii de serviciu decât cu membrii propriei familii, există peste tot capi de familie tandri şi atenţi cu soţia şi copilul, însă care într-o anumită situaţie socială comunică mai bine scotând bâta de baseball de sub scaunul de sofer.

Plecând de la cele două idei de mai sus (forţa contextului, lipsa unor trăsături umane unitare), o mulţime de studii sociologice şi psihologice au arătat că influenţa anturajului şi influenţa comunităţii sunt mai importante decât influenţa familiei în dezvoltarea copiilor.
[La fel, cum s-a dovedit că nu există nicio legatură socială cauzală între nişte părinţi fumători şi probabilitatea copiilor lor de-a se apuca de fumat.]

În mod manifest, familia controlează doar o mică parte din lumea şi mediul unui copil şi, presupunând două situaţii reale, un copil are mai multe şanse dacă locuieşte într-un cartier decent, dar are o familie destrămată, decât dacă locuieşte într-un cartier rău famat, dar provine dintr-o familie unită.

Pornind de aici, îmi pare o atitudine paguboasă a investi direct în educaţia copilului tău, iar în acelaşi timp a nu-ţi păsa de comunitatea largă în care acesta va creşte. Forţa unei pături sociale medii nu constă doar în forţa sa financiară – mai multe mijloace de a schimba -, cât la translaţia pe care părinţii sunt nevoiţi să o facă de la copilul lor la comunitatea întreagă în care acesta se va dezvolta.

Oamenii fără copii (mai direct implicaţi în modelarea contextului apropiat) ar trebui să fie mai puţini indiferenţi la un lift defect, la gunoaiele aruncate pe jos, la comportamentul necivilizat din jur, în genere, la acele mici semnale care trădează starea sistemului, a comunităţii.

Atributele imediate ale lumii noastre sociale şi materiale – străzile pe care mergem, oamenii cu care ne întâlnim – joacă un rol uriaş în modelarea personalităţii şi comportamentului nostru. Este posibil să fim oameni mai buni dacă mergem pe o stradă curată sau circulăm cu un metrou curat, decât dacă circulăm cu un metrou plin de gunoaie şi mâzgălit cu graffiti, iar în jurul nostru vedem numai ferestre sparte.

Cu cât există mai putine mesaje de dezordine către membrii unei comunităti, cu atât creşte şansa normalizării relaţiilor între oameni. Cu cât tolerăm mai putin abaterile minore, cu atât creştem şansa ca abaterile grave să scadă în număr, iar acest lucru este un mesaj frumos şi optimist.

Schimbările mici sunt în puterea noastră, sunt la îndemână şi ne creează impresia că suntem direct implicaţi.

Doresc să închei cu un exemplu real trăit acum câteva săptămâni. Aceeaşi scenă privită de mine şi de un părinte a provocat reacţii diferite semnificative. O educatoare de la gradiniţă urla la modul cel mai agresiv şi iresponsabil la copiii care alergau prin curtea grădiniţei. Ţipa la ei şi le arunca destule apelative injurioase.

Dacă mie scena mi-a provocat o reacţie difuză de protest, părintele care a privit scena a trăit-o la un alt nivel. Îmi era clar că făcuse deja translaţia între situaţia de faţă şi copilul său care va fi aruncat în mâinile aceluiaşi sistem care tolerează ca anumiţi invidizi iresponsabil să se ocupe de educaţia lui.

Acest gen de model contextual de a privi lucrurile are două avantaje:
– este optimist: schimbările sunt la îndemâna noastră de vreme ce lucruri mici pot provoca schimbări majore.
– extinde conceptul de responsabilitate. Binele meu nu depinde doar de trăsăturile mele inerente, de lupta mea interioară, ci depinde şi de mediul în care trăiesc, de vecinătatea pe care mi-o aleg. De vreme ce vecinătatea este un act al alegerii, relaţia care se instituie între mine şi semenii meu devine una mai personală, mai fertilă, astfel mai creativă.

Povestea este zborul zâmbetului meu atunci când îl întâlneşte pe al tău.
Poveste e atunci când tu-mi oferi prilejul de-a oferi.
Poveste este atunci când subteranele mele devin înălţimi în prezenţa ta.

Povestea este spaţiul acelui împreună pe care eu, tu şi ei îl creăm în fiecare zi.

Povestea. Unii încă o caută, alţii o trăiesc. Unii o justifică, alţii o simt.

Ceea ce simţim cu toţii este simplul fapt că a fi om înseamnă a fi înlăuntrul unei poveşti. Povestea este locul geometric afectiv în care umanitatea noastră ia naştere, înfloreşte şi radiază.
Oamenii din afara poveştilor îmbătrânesc mai repede, zâmbesc mai rar şi sunt trişti mai des.

Cei care îmbătrânesc prea repede sunt cei care au luat în braţe concluziile pe care ceilalţi le-au pus în ei, .
Cei care îmbătrânesc prea repede sunt acea care şi-au uitat propriile întrebări.

Oamenii din afara poveştilor sunt acei oameni singuri care bântuie poveştile celorlalţi.

Oamenii fără poveşti devin note de subsol pentru oamenii care au poveşti.
Nepovestea ta crează distanţa dintre poveste mea şi dorul tău de poveste.

Universul este dansul poveştilor acelora care au avut curajul să iubească.

Poveştile sunt create oamenii care au curajul să dăruiască, iar lumea este susţinută de capacitatea noastră de a dărui incontinuu.
Poveştile sunt create în locul în care deschiderea ta către lume îşi riscă forma cea mai sinceră.

Fă din viaţa ta un dar oferit ţie şi celorlalţi şi vei simţi frumuseţea poveştii pe care o trăieşti.

Uneori piezi direcţia, uneori te întristezi, iar alteori eşti căzut, însă dacă ai răbdare cu tine, vei reveni în sânul poveştii tale. Căci o dată ce ai fost rege, nu te mai poţi ascunde.
O dată ce ai ştiut cândva să iubeşti şi să dăruieşti, povestea ta nu te-a uitat.

Notă: Textul de mai sus este desfăşurarea personală a tuturor urărilor specifice aceste perioade, iar melodia este în sine o poveste.

Am avut câteva zile pline şi n-am găsit răgazul să mai scriu aici.

Vineri noaptea, pe la două, reveneam de la o petrecere pe jos. De la Romană spre Universitate. Eram în gândurile mele bune. Mă simţeam bine cu mine însumi şi cu cei din jur. Am avut sentimentul (destul de rar în ultimul timp) că lucrurile şi oamenii din jurul meu, evenimentele pe care le trăiesc sunt aşa cum ar trebuie să fie.
Acum conceptualizez puţin, însă de fapt mă plimbam îmbibat de o stare sufletească bună.
N-au trecut trei minute de mers şi în cale mi-a apărut o bancnotă de 10 RON. M-am uitat în jur (mă gândeam că-i o glumă) şi-am mai observat încă o hârtie de 10 RON.

Mi s-a părut fantastică întâmplarea. N-am găsit niciodată bani pe jos şi m-am bucurat s-o trăiesc şi pe asta.
Era două noaptea, simţeam nevoia să comunic întâmplarea şi am îndrăznit doar să trimit un sms.

În drum către Universitate m-am intersectat cu două grupuri de tineri care discutau acelaşi veşnic subiect: românii şi România şi mă întrebam amuzat dacă un francez sau un american ar discuta la două noaptea pe stradă despre ce înseamnă să fii francez sau american.

Am luat într-un final taxiul – un tigan la vreo 40 de ani – şi, gândindu-mă încă la coincidenţa cu cele două grupuri de tineri, îi împărtăşesc soferului toată povestea şi de aici s-a pornit o întreagă discuţie, iar de la discuţia asta a inceput să-mi povestea despre el. Are trei băieţi (doar unul este căsătorit), greutăţile cu banii, 17 ore de muncă zilnică, cu câţi bani se întoarce seara acasă etc.

De aici am ajuns să-i povestsc despre cum lua Mircea Dinescu “pulsul naţiunii” discutând cu taximetriştii, despre cum aceştia ajung să interactioneze zilnic cu oameni de pe toate etajele sociale. Iar de aici a început să-mi povestească despre cum a fost şofer la o casă de producţie şi a ajuns să bea într-o noapte cu Wesley Snipes, despre cum au stat la palavre ajutat de engleza lui rudimentară şi despre cum spre dimineaţă, ameţiţi, se luau în braţe ca nişte fraţi vechi.
“Am avut impresia că pe omul ăla îl ştiam de o viaţă.”

Apoi mi-a spus că la nu ştiu ce petrecere la finalul filmărilor Cold Mountain, a cunoscut-o pe Nicole Kidman şi i s-a părut a fi o fiinţă deschisă, naturală, jovială etc. La aceeaşi petrecere a văzut fiţele şi artificialitatea câtorva vedere autohtone, iar una din concluziile lui a fost că oamenii mari se recunosc după naturaleţea cu care ştiu să se poarte cu toţi cei din jurul lor. Fară diferenţieri.

La finalul cursei de 14 RON i-am lăsat cei 20 RON găsiţi. O vagă încercare de răscumpărare a karmei de vreme ce povestea acelei nopţi este nepreţuită.

Notă: Voi povesti cât de curând despre cum a fost la Stand up philosophy.

Ştiu că o discuţie de 1:17 h este prea lungă, de multe ori irelevantă şi plictisitoare, însă de data aceasta  a meritat fiecare minut.
Are ceva din toate ingredientele pe care mi le imaginez că o discuţie bună trebuie să le aibă.

Am ales varianta video pentru că se văd chipurile şi gesturile participanţilor şi se vede gândirea pe viu a unor chestiuni. E acel gen de discuţie în care participanţii n-au venit cu lecţia pregătită, ci s-au desfăşurat pe sine în intimitatea gândurilor şi interogaţiilor.
Dragoş a ştiut să pună întrebările fondatoare, iar eu am încercat să caut în mine răspunsurile.

Este acel gen rar de discuţie în care fiecare şi-a luat în serios prezenţa celuilalt. Ştiu că nu merge ascultată on sight şi aş recomanda salvarea linkului. Atunci când veţi găsi timpul şi dispoziţia necesară, sunt convins că va prinde bine.
Dacă 2-3 oameni vor fi motivaţi să urmărească firul ideilor până la final, scopul discuţiei a fost atins, însă chiar şi aşa, cel puţin nouă – ca participanţi – ne-a prins bine.

Discutie intim-filozofica – partea I



Discutie intim-filozofica – partea a II-a

Pusesem telefonul să sune la şapte dimineaţa, însă m-am trezit la cinci. Adormisem pe The Power of Art, o serie difuzată pe BBC, la episodul despre David. Pe Rembrandt apucasem să-l văd integral şi mi-a plăcut la nebunie. De fapt, căutând puţin, am văzut că nu sunt singurul care crede că aceasta serie prezentată de profesorul Simon Schama, este magnifică.

Pictura de mai sus, intitutală Artist in his studio, îl reprezintă pe Rembrandt la 20 de ani în atelierul său de pictură. În unele variante găsite de pe net, se poate observa mai bine lumina pe care pictura de pe şevalet o emană, tot la fel de bine cum se poate vedea linia albă de pe marginea tabloului.

Tânărul din imagine îmbrăcat în haine prea mari pentru el, trăind într-o casă cu pereţi roşi de timp se află în faţa unui şevalet prea mare pentru statura sa.

Nu ne dăm seama ce reprezintă pictura ascunsă privitorului, însă simţim că este vorba despre ceva important, ceva care emană lumină puternică, ceva care îşi depăşeşte suportul său de manifestare.
Interpretarea clasică ne spune că ar fi vorba despre un manifest, o ars poetica, o viziune. Pictorul ne transmite o parte din revelaţiile de care este cuprins.

Ideea mea este că Rembrandt ne transmite povestea sa. Poveste de care este îmbibat, însă pe care va urma să trăiască şi s-o împărtăşească. Poveste care e intim legată de modul în care sufletul să emană creaţie.
Suflet care există doar atunci când îşi desfăşoară propria poveste.

Am un tremur în mine, am o poveste care există în mine şi care se naşte în timp ce trăiesc. Poveste care, crescând în mine, îmi orientează visele şi miscările.
Uneori povestea aceasta ţipă prin tot ce faci, alteori este un glas şoptit pe care nu ştim să-l ascultăm, însă întotdeauna această poveste se va afla în sufletul meu, în sufletul tău, în sufletul fiecăruia.

Omul devine om atunci când învaţă să-şi asculte propria poveste.

Nu mai ţin minte cine mi-a recomandat acest articol, însă ştiu că mi l-a dat în urma unor articole de pe acest blog: Universul este mnemotehnic – I şi II. Deşi au trecut câteva săptămâni bune de când îl am în bookmarks, abia azi am găsit disponibilitatea să-l citesc.

De obicei, pun preţ pe recomandările celorlalţi pentru că sunt în sine un sistem de orientare. Aflu de la prieteni de filme bune, cărţi, articole bune, melodii etc. Extinzând, pot spune că majoritatea lucrurilor frumoase care mi se întâmplă se datorează faptului că am încredere în câţiva oameni.

Autorul articolului (Why People Believe Weird Things este cartea sa)  încearcă să explice de ce mintea umană are tendinţa să găsească tipare semnificative chiar şi acolo unde nu există.
De ce vedem feţe în natură? De ce auzim voci în sunete generate aleatoriu?  De ce interpretăm petele de pe geam drept figuri umane? De unii au văzut chipuri umane pe Marte, iar alţii au văzut chipuri monstruoase în fumul de la WTC?

Apropo de feţe umane am găsit câteva articole interesante:
Paraeidolia
Seeing faces
A Look Into the Way Culture Affects Facial Expression

Revenind. Vedem tipare în jurul nostru, uneori aceastea există, iar alteori acestea nu există. Mintea umană generează în mod continuu legături între puncte şi fenomene – patternicity. Uneori aceste legături sunt legate cauzal (prin urmare, ar fi adevărate, valide din perspectiva ştiinţei) şi în acest mod putem face predicţii care ajută să supravieţuim şi să ne reproducem.

Această teorie a fost testată printr-un model evoluţionist, iar rezultatul a fost destul de interesant.
Orice de câte ori costul de a crede că un tipar fals este real este mai mic decât costul de a crede că un tipar real este fals este mai mic, selecţia naturală va favoriza patternicity.
De exemplu, costul de a crede că foşnetul ierbii ascunde un prădător este mai mic decât contrariul (a crede că nu există nicio şansă ca foşnetul ierbii să ascundă o potenţială ameninţare).

În modul acesta, ajungem la o justificarea raţională a superstiţiilor: selecţia naturală favorizează tendinţa umană de-a vede semne chiar şi atunci cand ele nu există (asocieri cauzale incorecte), tocmai pentru că doreşte să integreze acele situaţii în care semnele chiar există. Integrarea acestor situaţii reale este decisivă pentru supravieţuirea speciei.
Un alt exemplu ar fi că animalele evită şerpii neveninoşi care imită speciile veninoase doar atunci când trăiesc într-un mediu în care şerpii veninoşi sunt comuni.

Astfel, evoluţia favorizează tendinţa umană de-a vedea semne chiar şi acolo unde ele nu există, tocmai pentru a salva situaţiile când semnele chiar sunt adevărate.
O altă vorbă spune că oamenii mici au mici superstiţii, iar oamenii mari au mari superstiţii.

Cu alte cuvinte, este mai practic să supralicitezi riscul de-a vedea semne care nu există decât a rata şansa de a nu le vedea chiar şi atunci când ele există.

Este mai practic să pui prea mult în lucruri decât să extragi prea puţin din ele.
Este mai practic să vezi mai multe semne decât mai puţine.
Este mai onorabil, mai inspirat şi mai curajos să plusezi decât să sublicitezi.

Ce părere aveţi?

Citisem ieri o ştire ciudată care relata că un menestrel a fost surprins în timp ce sustrăgea un ceas dintr-un supermarket.
Zilele trecute, o altă ştire povestea cum un menstrel a fost călcat in picioarele pe o alee lăturalnică, într-un oraş oarecare, iar azi găsisem pe un site de recrutare un anunţ destul de trist:
“Sunt menestrel şi caut de muncă”

Prima ştire a creat mai multă vâlvă decât celalalte două, iar un moderator de televiziune a avut ideea să stipuleze mediatic incidentul şi a invitat câţiva oameni pentru a discuta pe marginea evenimentului: un menestrel care a fost surprins furând un ceas, a fost imobilizat de ceilalţi cetăţeni care, în momentul săvârşirii infracţiunii, îşi făceau cuminţi cumpărăturile în acelaşi spaţiu comercial.

În studio, psihologul le-a explicat telespectatorilor că situaţia nu este o excepţie, ci ascunde mai multe racile ale societăţii în care trăim. Menestreii nu sunt doar supuşi unor presiuni sociale pe filieră tehnologică (ipodurile etc.), ci trăim nişte vremuri în care a fi menestrel înseamnă a te situa într-o fantă existenţială în care meseria ta este în permanenţă pusă la îndoială.

În timp ce psihologul de serviciu (spunem “de serviciu” pentru că respectivul psiholog este în permanenţă invitat la emisiuni cu ocazia unor incidente din care pot fi trase concluzii alarmante despre societatea în care trăim. Ultima dată când a fost invitat, toată mass-media vuia de cazul unui DJ dintr-o discotecă din mediul rural care a rupt un gard.
Bestia cu chip de om a rupt gardul unei bătrânici a cărei singură vină era că proprietatea sa privată se afla în apropierea fostului cămin cultural, iar ştirea a lansat o discuţie naţională despre rolul fostelor cămine culturale, despre oportunitatea discotecilor în mediul rural, despre hibele morale inerente condiţiei DJ-lor de discotecă şi despre introducerea pedepsei prin spânzurare.)

Astfel, în timp ce psihologul se serviciu explica aceste lucruri audienţei selecte a respectivului talk-show, un telespectator a avut şansa să intre în direct. Telespectatorul nu a aşteptat prea mult şi şi-a exprimat nemulţumirea că menestreii sunt lăsaţi să umble liberi pe stradă, ilustrându-şi opinia cu o poveste personală. Telespectatorul, Viorel, în vârstă de 56 de ani, tată a unei fetiţe de 21 ani, a povestit spre groaza celor prezenţi în studio cum şi-a surprins propria fiică de mână cu un menestrel, în timp ce aceştia se sărutau în faţa blocului părintesc.
Inutil de adăugat că respectivul menestrel a fost snobit din bătaie, iar invitaţii din studio au răsuflat uşuraţi aflând de la Viorel cum vecinii, locatarii blocului, au sărit în ajutorul lui Viorel, contribuind la durerea menestrelului.

Moderatorul emisiunii chiar a chicotit mulţumit, subliniind capitalul social de care se bucură comunitatea unui bloc atunci când vecinii sar în ajutorul altor vecini.
“Acest gen de solidaritate este un semn bun pentru poporul nostru.”

În studio, doarece suntem într-un univers mediatic echidistant, a apărut şi un menestrel care şi-a motivat întârzierea doarece a fost nevoit să vină la sediul televiziunii mergând pe străduţe lăturalnice şi slab iluminate. Acesta a deplâns linşajul mediatic la care este supusă breasla sa, argumentând că nu a mai fost primit la metrou, puţinii prieteni pe care îi avea nu-i mai răspund la telefon, iar un medic dentist a refuzat să-l trateze atunci când a aflat că este menestrel.

Politicianul din studio a propus un proiect de lege prin care menestreii să fie obligaţi să poarte însemne distinctive prin care ceilalţi membrii sănătoşi ai societăţii să-i poată recunoaşte, să-i poată evita si, Doamne fereste, să-i poată tolera.
Un patron de restaurant a sunat şi-a declarat că de mâine va fi afişa anunţul:
“Nu rezervăm dreptul de a nu servi menestrei în această unitate comercială”.

Într-un mic sondaj prezentat telespectatorilor imediat după pauza publicitară, oamenii de pe stradă s-au declarat în favoarea introducerii pedepsei prin spânzurătoare doar în cazul menestreilor, ba chiar o bătrânică a cărei oripilare se putea citi în sacoşa pe care o gesticula deasupra capului a propus că menestreii să fie biciuiţi şi spânzuraţi de ouă, în stil mongol.

Emisiunea respectivă a avut un succes răsunător, cu atât mai mult cu cât traducea o stare de spirit de care comunitatea se îmbibase cu repeziciune.
Au apărut primele ştiri în care menestreii sunt vânaţi peste tot, iar forumurile s-au umplut de poveşti în care menestreii erau fugăriţi pe câmpuri, se ascundeau prin peşteri, iar fiul unui menestrel a fost bătut la fundul gol de o educatoare plină de simţ civic şi decorată într-un final de preşedintele ţării.

Campania “Azi omori un menestrel, mâine vei primi un miel” a fost susţinută de majoritatea ONG-urilor şi trusturilor de presă şi-a reuşit sa strângă mai multe fonduri decât campania derulată cu prilejul inundaţiilor.

Portalul menestrel.ro a fost închis prin ordonanţă guvernamentală de urgenţă, iar Google a acceptat să nu mai indexeze groaznica familie de cuvinte.

În curând, cuvîntul menestrel a ajuns una din cele mai grave injurii şi s-a mulat imediat pe cele  abjecte înjurături.
La coadă:
” Băi jigodie, ce bagi în faţă, băi menestrelule, băi animalule!”

La Mc:
“Futu-te-n cur de menestrel ce eşti!”
La biserică:
“Si nu ne duce pe noi în ispită şi ne izbăveşte de menestrei. Amin .”

La meci:
“Joacă mai prost decât menestrel”
In politică:
“Tatăl cutărui candidat a fost menestrel pe vremea comuniştilor” – subînţelegându-se o crimă împotriva umanităţii.

La ştiri, în loc de “Un nemernic cu chip de om a violat o bătrânică “, a apărut formularea “Un bestie cu chip de menestrel”

Revistele de femei au devenit pline de articole în care erai învăţată cum poţi recunoaşte un menestrel, cum te poti feri de menestrei şi cum menestreii (o echipă de cercetători britanici au dovedit-o) sunt purtători genetici de boli venerice.

Nu cred în acele fantasme ale fericirii în care ne imaginăm stând la umbră pe plaja unei insule tropicale, în care ne imaginăm plini de bani, fără job şi fără micile sau marile griji cotidiene.

Fiinţa umană este astfel construită încât are nevoie în permanenţă de provocări, de aventură şi de încercarea limitelor curajului uman. Situaţii existenţiale care traduc cel mai bine locul incomplet şi intermediar pe care omul şi-l găseşte în lume. Continue reading →

Am urmărit ediţia cu Andrei Pleşu a emisiunii Garantat 100% şi am găsit o idee foarte frumos dezvoltată:

“Intelectualul este culpabilizat în mod frecvent. Intelectual estic este de obicei de vină. Dacă lucrurile merg prost, este pentru că s-au bagat prea mulţi intelectuali în lucruri care nu-i privesc sau pentru ca nu s-au bagat. Oricum faci, e greşit. Dacă asumi o poziţie publică, eşti certat pentru nu-ţi vezi de treabă. Dacă nu o asumi, eşti certat pentru stai pe margine.
“A, îţi convine să bombăni matale de pe margine, intră şi fă treabă”

Un intelectual vestic nu se simte obligat să devină parlamentar, nu se simte obligat să devină ministru. Nimeni nu-i pune în cârcă toate relele societăţii. Nimeni nu-l acuză de elitism, nimeni nu-l ceartă că face expoziţii riscante, nimeni nu se supără pe el că ţine cu X si cu Y în politică.”

Am încheiat citatul.

România modernă a fost construită de sus în jos. România este creaţia unor intelectuali, a unor elite care aveau nişte idei despre cum batea vântul prin vestul Europei şi aveau nişte nostalgii despre cum fuseseră nişte daci, veniseră nişte romani, iar oamenii din cele trei principate vorbeau cam aceeaşi limbă.

În secolul XIX, pentru lumea rurală care popula cele două principate, România modernă a venit cum vine Istoria în marş. Acea Istorie pe care nu au ales-o, însă care le-a adus telegraf, căi ferate, şcoli şi reforme agrare.
Au fost elitele care au inventat mitul naţional, au fost elitele care şi-au dorit independenţa, au fost elitele care au pregătit solul pentru Marea Unire din 1918 şi apoi ceea ce am numit România Mare interbelică.

România rurală a avut rezistenţele ei, a avut răscoale (Răscoala din 1907 a fost destul de vehement şi modern înăbuşită) şi a fost chemată la război momită cu reforme electorală şi reforma agrară (care apoi au fost înfăptuite). În plin război mondial, poporul a fost chemat la mobilizare nu atât prin retorică patriotardă, cât prin promisiuni electorale.

După Marele Război (cum fusese numit în epocă), România modernă a devenit România Mare şi şi-a ţinut cât a putut promisiunile. Reformele agrară a avut loc, mai permisivă şi mai largă decât cele de dinainte, însă la fel de inechitabilă.
România rurală (cea culturalizată în grabă de “generaţia lui Spiru Haret”) a avut însă răzbunarea ei. A moşit fenomenul legionar din tot idealismul şi resentimentul maselor populare şi a curs puhoi cătra acea Românie modernă bine intenţionată, însă creată de sus în jos, moşită uneori în detrimentul maselor.

România este mitul creat de acei oameni care au studiat în străinatate şi au aflat că există naţiuni.
La fel cum Rusia a fost creată de acel ţar care a călătorit în toată Europa şi-a văzut cum stă treaba.

Acea parte a României rurale* frustrată de arendaşi, moşieri, conţopişti şi sătulă de chiaburi, burghezi şi neamuri boiereşti a primit foarte bine furtuna socială propusă de comunişti în anii după cel de-al Doilea Război Mondial. Ţăranii au ajuns foarte uşor torţionari şi membri de partid, iar cei mai răsăriţi au avut glorioase cariere politice şi administrative.

Din acea Românie interbelică plină de contraste, colorată cu evrei, germani, ruşi, unguri, bulgari, ţigani, greci, italieni etc. din acea Românie unde între judeţul Orhei şi judeţul Rădăuţi era o distanţă ca de la cer la pământ, a ieşit o Românie gri, uniformă, păstrându-şi acele diferenţe istorice (anterioare României Mari) pe care comuniştii nu le-au putut şterge din memoria colectivă.

În 1990, acea Românie gri fără elite s-a apropiat – cum era de aşteptat – de cea mai rurală oglindire politică.
Iar multi ani după accea, doar acea Românie rurală a decis, alegându-şi politicile pe măsura ei: protecţie socială ridicată, privatizarea paşilor mărunţi, neretrocedarea caselor naţionalizate, o mare mare implicare a statutul etc.
Şi a primit ce şi-a dorit spre nemulţumirea acelei Românii urbane care înţelegea că privatizarea lentă afectează creşterea economiei, că protecţia socială atârnă greu la buget, ca un stat mai extins înseamnă birocraţie, incompetenţă şi lentoare, că “deschiderea” trebuie facută în ciuda unor costuri sociale de neevitat.

Acea Românie modernă venită de sus în jos pe care au visat-o elitele n-a creat niciun oraş şi n-a creat nici acea categorie urbană de… orăşeni. A favorizat insule de spirit urban acolo unde existau deja.
Transilvania cuprindea mai mulţi orăşeni decât Vechiul Regat la un loc. Aici exista şi s-a format cu greu o brumă urbană în Iaşi, iar alta în Bucureşti; mai exista probabil una în oraşele porto-franco.

Între timp, o parte din Bucureşti a deveni mahala, iar celaltă parte mai artificială se străduie să devină capitală.
Între timp, Iaşul s-a închis în sine şi s-a mulţumit cu statutul de capitală culturală a Moldovei.
În timp, Istoria şi-a făcut treaba în mod implacabil. Vrând-nevrând am sprijinit intervenţia americană în Serbia, vrând-nevrând am intrat în NATO, UE şi vrând-nevrând suntem împinşi pe un drum cu toţii: rurali, urbani, elite şi mahalale. Cu acelaşi dezechilibre interioare, cu aceleaşi nemulţumiri, complexe şi veşnice lamentări.

O Românie rurală furată, o Românie urbană frustrată că nu a participat la furt, nişte elite care se străduie să continuie tradiţia interbelică. O Românie care a creat un personaj numit român, moşit şi crescut artificial în ultimii 150 de ani.

Acest român care nu a rămas nici ţăran şi nici nu a devenit urban, nici nu a devenit orăşean, locuitor a vreunui burg.
Acest român este complexat de imaginea României în lume, acest român este sensibil la cum îl privesc străinii. Acest român este veşnic nemulţumit (de politicieni, de elite, de tărani, de mahalagii, în genere nemulţumit de ceilalţi români.

Acest român creat pe grabă de România modernă, lovit când încă se ridica de comunism, iar apoi aruncat plin de vânătăi într-o tranziţie friguroasă, îl vedem acum în jurul nostru.
Genul de om care se simte lipsit de legitimitate în propria ţară, se simte prost în afara ei şi se simte prost în mijlocul celorlalţi români.

Românii, sau mai bine zis oamenii care locuiau aceste meleaguri înainte de-a fi loviti de România modernă, se pişau pe imaginea lor în lume şi puţin le păsa cum îi priveau călătorii străini ajunşi în Tările Române.
Acei ţărani vedeau că austriecii sunt diferiţi, vedeau că nemţii sunt diferiţi, însă nu se jenau să se scarpine în fund, dacă îi mâncau.
Acum, aceşti români aşteaptă în stil românesc să nu li se mai scoale, ca să aibă şi mai multe motive să se dedice băuturii.

*România rulală nu reprezintă doar oamenii de la ţară, ci şi pe aceia care trăiau la oraş, nu au devenit”urbani”, cetăţeni, moderni.