Fuck happiness, we need challenges

0 Flares 0 Flares ×

Nu cred în acele fantasme ale fericirii în care ne imaginăm stând la umbră pe plaja unei insule tropicale, în care ne imaginăm plini de bani, fără job şi fără micile sau marile griji cotidiene.

Fiinţa umană este astfel construită încât are nevoie în permanenţă de provocări, de aventură şi de încercarea limitelor curajului uman. Situaţii existenţiale care traduc cel mai bine locul incomplet şi intermediar pe care omul şi-l găseşte în lume.

Curajul nu este doar o simplă calitate a unor oameni care jonglează, ci este trăsătura morală a acelor oameni care pariază că Universul va ţine cu ei.

Pe strada unde am crescut era o cantină în a cărei curte ne jucăm în fiecare week-end. Curtea era imensă, însă era păzită de un câine pe măsură.
Ţin minte acele zile în care bucuria noastră era următorul joc: săream gardul – un gard mare de ciment – în curte, înaintam câţiva paşi, câinele ne simţea şi alerga înspre noi. Acele secunde când vedeai dulăul venind spre tine şi săreai imediat gardul înapoi în stradă erau toată miza jocului.
Cel mai curajos dintre noi era acela care sărea gardul în curte şi înainta cel mai mult, se îndepărta cel mai mult de gard, crescându astfel riscul de a fi prins.

Ne-am jucat astfel destule zile şi nu ţin minte pe nimeni care să fi fost prins de câine. Nu ţin minte pentru simplul fapt că, dacă ar fi fost prins, consecinţele ar fi fost destul de grave şi implicit memorabile. Câinele nu era o potaie, iar noi eram doar nişte puşti de 7-8 ani care ne testam curajul, ne antrenam capacitatea de reacţie şi căutam acele senzaţii ţări pe care doar riscul unor pericole ţi le poate oferi.

Am impresia că dorinţa de risc şi căutarea acelor senzaţii tari este adânc înrădăcinată în fiinţa noastră dincolo de adrenalină şi dincolo de acei hormoni care ne provoacă plăcere. Am impresia că testarea limitelor, căutarea riscului şi a aventurii răspunde unor nostalgii religioase primare.

Încercăm aventuri chiar cu riscul pierderii propriei vieţi.
Trăim iubiri intense chiar cu riscul pierderii propriului echilibru.
Sunt oameni care-şi riscă ultimele trăsături umane doar pentru câteva clipe de extaz.
Sunt oameni care “o caută cu lumânarea” doar pentru că în această căutare se simţ ei înşişi.
”Te mănâncă fundul” nu este expresia încercării prosteşti de-a surmonta plictisul. Este căutarea specific umană a unor provocări.

Dacă nu avem provocări, le inventăm.
Dacă nu sunt provocări, ni le imaginăm acolo.
După ce o provocare este realizată, căutăm altele şi altele, iar căutarea nu se opreşte niciodată.

A avea curaj înseamnă a avea încredere în posibilităţile nelimitate ale vieţii, la fel cum a iubi înseamnă a-ţi trăi viaţa în plină afirmare.

“Da”-ul pe care orice naştere îl aduce cu sine în lume poartă ceva din curajul primului punct de lumină care a explodat în umbra increatului. (Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…)

Acei oameni care au bani, faimă şi putere şi vor mai mult, şi mai mult, nu sunt oameni îmbătaţi de putere sau de iluzia grandorii lor. Sunt oameni care caută noi provocări şi noi bătălii, sunt oameni care îşi împing limitele curajului lor.

A trăi înseamnă a-ţi asuma curajul echilibristicii între fiinţă şi nefiinţă, între zbor şi a prăbuşire.
A trăi din plin este atunci când fiecare gură de aer este un risc, când fiecare inspiraţie este o ruletă rusească.
Fără bătălii şi fără provocări, nivelul nostru de curaj şi fiinţă este la nivelul unei euglene verzi perfect identică cu propria plictiseală.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

21 thoughts on “Fuck happiness, we need challenges

  1. Ionel

    Salut, frumos scris! M-ai cucerit de cititor!
    Totusi nu sunt de acord ca ceea ce zici tu se potriveste majoritatii. Sunt multi pentru care “provocarea” o reprezinta chiar echilibrul. Cred ca foarte multi. Sunt mult prea putini oamenii cu bani, cu faima, care imping mereu si mereu limitele.

    Reply
  2. Pingback: Humanist @ roua.org » Blog Archive » lenea ca provocare

  3. -

    Salut
    Offtopic

    Mi-am amintit de un pamflet pe care l-am citit, acum un an (or so), pe blogul tau. Mi-ar placea sa-l recitesc (se potriveste cu o anumita stare de spirit).L-am cautat zilele acestea dar nu am avut prea mult noroc
    Ma poti ajuta?

    Reply
  4. Adrian Ciubotaru Post author

    Liniuţă, nu ştiu. Voi fi scris multe chestii care s-ar încadra la categoria pamflet.
    La ce se referea? Femei, România, “mă voi ocupa personal de acest lucru”, “poartă-te ca şi cum”?
    Posibil să se regăsească şi la secţiunea de articole.

    Reply
  5. -

    Despre o anumita actiune care implica atat omul modern a lui Patapievici cat si o necesitate pe care arabul nu o poate face in directia Mecca; o legatura intre a fi roman si cartea de identitate….
    Din cate imi amintesc era intr-un document .jpg pe care l-am downloadat de pe site si care avea numele tau in partea stanga – jos

    Reply
  6. Adrian Ciubotaru Post author

    Ionel, ori de câte ori atingem un echilibru, observăm că acesta este provizoriu, că acest echilibru este spart de… deşeuri karmice, proiecţii in viitor, avalanşa firească de eveniment.
    Echilibrul în accepţiunea mea ce mai slab[ înseamnă echilibristică. În două ore viaţa ţi se poate schimba de trei ori.
    Probabil echilibrul acesta la care te referi este doar jonglarea cu tot felul de antinomii, iar nu sinteza sau topirea acestora într-un algoritm superior care dă naştere la alte antimonii şi la altă echilibristică la un alt nivel şi tot aşa.

    Humanist, la fel. Hai să renunţăm la binomul lene/harnicie ce poartă cu sine prea multe arome de etică (capitalistă) procedurală. Tocmai că avem o brumă din această etică, valorizăm o stare de spirit ca fiind lene de la nivelul ăla al lipsei de eficienţe.
    Dacă am scăpat de lene, am scăpat de multe proceduri de care viaţa ne este îmbibată.

    Era un manager de la corporaţie japoneză care la ultimul etaj al sediului central avea o terasă cu un hamac. Stătea în hamacul ala săptămâni întregi, iar când se dădea jos însemna că i-a venit o idee. Ideea aia era aplicată, iar firmei îi creştea profitul.
    Era leneş? Era doar un norocos care-şi capitaliza ideile?

    Cât din lucrurile zilnice le-ai fi făcut oricum?

    Nu mizez pe pariu, ci mizez pe sens. Sensul nu-l avem by default, îl obţinem zilnic, este o luptă, este o provocare. Provocare în sensul “eu trebuie să mă supralicitez pe mine însumi pentru a-l obţine. Supralicitare este tot de facem noi deasupra biologiei.

    Poate exemplul ales este prea ludic şi poate ispiti la gândul unei provocări de dragul provocării, însă nu este astfel.
    Ideea era problema că ne aşezăm în scenarii în care jucăm doar fragmente din noi înşine, în care interpretăm doar partituri periferice din inima noastră.
    Pentru că ni se creează iluzia socială că pe anumite partituri, la anumite intervale, ne simţim bine.

    Într-o seară poţi alege provocarea de a citi o carte bună sau poţi alege de a găsi ceva interesant la televizor.
    Poţi deschide ochii şi să observi provocări şi mai mari.

    Leul nu vânează şoarecii de câmp. Nu pentru că nu i-ar prinde, ci pentru că nu rentează la consumul de timp şi energie raportat la “sensul” dobândit într-un final.

    Reply
  7. doru

    cum adica? daca reusesti sa faci fata plictiselii superioare inventindu-ti un blog de cacat,daca executi domnisoare echinoxtice pe motiv ca ti-au intuit carentele profunzimii scrise,daca reusesti sa-ti dai aere cu fumuri de pipa umplind cititorul de monoxidul rasuflatei dileme urbane,daca respingi neconditionat intrarile cu masti suprarealiste pe blogul tau de cacat,daca reusesti sa constati ca te satisface dialogul tau si nu al altora desi onanist nefiind te gindesti ca ai putea pune bazele juisarii parietale ca preludiu la contactul dintre ipocrit si revelatie,daca reusesti sa ascunzi orgoliul becalic sub electrochimia unei putori nitel mai citite…in fine,daca poti sa faci toate astea inseamna ca nu poti sa te gindesti si la o insula cu multe zerouri in conturile neuronale si la niste amariti de palmieri sub care sa-ti bronzezi impostura?

    Reply
  8. aldracu

    totuşi, intrarea asta cu fuck happiness etc. mi se pare ca mestecatu’ unei bomboane de lemn.

    Mi’s sătul de modelu’ cu japonezu’, alien dăn ăla nu voi să fiu f’odat’. Unde mai pui că’i obsolete: când s’a dat jos din hamac n’a compensat pân’la legea conservării, dovadă c’o intrat în deflaţie p’următoarea decadă iar 80% din colegii lui s’au aruncat în gol din balcoanele birourilor dacă nu şi’au înfipt, ca sticleţii, unghia’n gât pe scaun.

    clipu’ ăla verde d’adineauri merge direct împotriva lui, de asemenea.

    ideile nu’s pt. capitalizat, de când face asta parte din vocabular a’nceput parazitismu’ chitit.

    aia cu partiturile periferice iar n’o înţeleg, nu toată lumea trăieşte “între scaune” ca dl. Pleşu, în fiecare zi nu’ş de care provocare să m’apuc mai întâi, şi tu zici că mai adu’.

    de provocări vorbind, iaca una: layoutu’ de tastatură românească standard pe linux n’are apostrofu’ ăsta pe care’l folosesc io de zor, fix it.

    în fine, voi să zic că nu’i sănătos să renunţi la fericire (şi la provocarea d’a o defini) doar pt. nişte marţafoi imbecili care stau în hamac şi coboară cu “idei” printre ăştia zilnic provocaţi.

    Reply
  9. Pingback: cateva posturi interesante azi | McGogoo’s Hell - Blogu' lu' McGogoo

  10. aldracu

    Ariana: buuună de tot :))

    Şi iaca înc’o provocare: să schimbi Windows cu Linux în toată activitatea publică română (preşedinţie, parlament, toate instanţele guvernamentale), cum acceptaţi fără comentariu să plătiţi de la buget licenţe de utilizare Windows când îs alternative perfect funcţionale şi free ca’n speech şi beer?

    Reply
  11. Pingback: Despre ce conteaza « Blogul Fratilor Miron

  12. Liviu Stanciu

    90% de acord. 10% exagerezi putin epic. Oamenii percep distinct si individual ideea de provocare. Exista oameni bogati care cauta noi challange-uri si fac acte de caritate, exista oameni imbogatiti care vaneaza cupoane pentru reduceri in timp ce fac miliarde. Oamenii cad usor in extreme, si tu ai pus in aceeasi oala curajul, avaritia si lacomia specifice lui Homo Sapiens. Indirect, discret, judeci. Perceptia riscurilor difera de la individ la individ, si se acutizeaza cu varsta. La unii se cheama paranoia. Altii se numesc “prevazatori”, altii nechibzuiti sau nebuni. Faptul ca sareati gardul cand erati mici sub nasul dulaului este rezultatul varstei si a perceperii scazute a riscului. Daca totusi unul se impiedica, era prins de caine si ramanea cu fatza sfasiata, cu siguranta, continutul blogului tau, astazi, era cu totul altul. Daca te impiedicai tu, poate nici nu aveai blog astazi 🙂
    Ideea este ca nu toti oamenii sunt facuti sa sara gardul. Si mai ales ca nu in a sari gardul se ascunde Adevarul Absolut…
    Personal, am sarit suficiente garduri la viata mea, unele incredibil de inalte, dar nu ma deranjeaza insula aia de care vorbeai ;)…

    Reply
  13. Copila blonda

    Orice ne împinge de o parte sau alta a plictisului necesită curaj. Fiindcă plictisul e cel mai comod.

    Superb text. Chiar şi în contextul în care dacă cel dispus să-şi rişte trăsătura umană pentru o clipă de extaz pare nebun, şi cel dispus să iubească pare la fel.
    p.s. ce complicăciune de frază :p

    Reply
  14. Pingback: Însemnări #6 | Geamul Deschis

Leave a Reply

Your email address will not be published.