Love you neighbour, but choose your neighbourhood

0 Flares 0 Flares ×

Am să iau din cartea lui Malcom Gladwell, publicată la editura Publica, doar două idei:

1. Prima este forţa contextului şi am să pornesc chiar de la teoria ferestrelor sparte:

Dacă se sparge o fereastră şi nu o repară nimeni, oamenii care trec pe acolo vor trage concluzia că nimănui nu-i pasă şi că nimeni nu este răspunzător. În curând, alte ferestre vor fi sparte, iar sentimentul de anarhie se va răspândi din clădirea aceea pe stradă, transmiţând semnalul că orice este acceptabil.
Într-un oraş, probleme relativ minore precum graffiti, dezordinea publică, cerşitul agresiv sunt toate echivalentele unor ferestre sparte, invitaţii la infractiuni mai grave.

Aceasta idee se bazează pe o teorie epidemică a criminalităţii care spune că delicvenţa este contagioasă, poate începe cu o fereastră spartă şi se poate răspândi într-o întreagă comunitate.

În anii ’90, infracţionalitatea din New York a scăzut dramatic din cauza unor acţiuni ale poliţiei care s-au concentrat asupra unor delicte minore: graffiti-ul de pe vagoanele de metrou şi călătoriile fără bilet (170.000 de oameni circulau zilnic fără bilet).
Acţionând în acest mod fel, operând schimbări minore din mediu ( mai puţine vagoane mâzgălite, mai puţini călători fără bilet, mai puţini turnicheţi distruşi) au transmis ideea că cineva se ocupă şi cineva este răspunzător de ferestrele sparte.
Lucruri minore care transmit mesaje despre starea generală a sistemului, la fel cum un apartament curat şi ordonat spune multe lucruri despre calităţile morale ale proprietarului său.

2. Caracterul unui om nu este ceva unitar şi atotcuprinzător.

Mintea umană are un fel de supapă reducţionistă care creează şi conservă percepţia continuităţii, chiar şi în faţa unor schimbări perpetue observate în comportamentul real.
Daca ar trebui să reevaluăm în permanenţă pe cei din jur, cum am mai putea să înţelegem ce se întâmplă în lume?

Următorul exemplu oferit un de psiholog este destul de relevant:

“Atunci când observăm o femeie care pare ostilă şi teribil de independentă în anumite intervale, dar care alteori pare supusă, neajutorată şi feminină, supapa noastră reducţionistă ne obligă de regulă să alegem între cele două manifestări. Decidem că unul dintre modele se găseşte în serviciul celuilalt sau că ambele se găsesc în serviciul unui al treilea motiv. Trebuie să fie o femeie de-a dreptul fioroasă, care afişează un aer neajutorat sau poate că este o femeie tandră, submisivă şi neajutorată, care apelează la o defensă agresivă superficială. Dar poate că natura este mai complexă decât conceptele noastre şi este posibil ca femeia aceea să fie ostilă, teribil de independentă, submisivă, neajutorată, feminină, agresivă, tandră, fioroasă, toate la un loc.”

Ne este mai uşor şi mai comod să operăm cu indici personali decât cu cei contextuali în ceea ce priveşte trăsăturile celor din jurul nostru, deşi trăim în fiecare zi situaţii aparte care sunt atât de puternice, încât ne pot înăbuşi destul de repede predispozitiile noastre inerente (cât de calm poţi fi într-un trafic aglomerat?).

Prietenii noştri ni se par generoşi în sine, iar nu prin natura contextului, deşi există peste tot oameni care dezvoltă comportamente mai agreabile cu colegii de serviciu decât cu membrii propriei familii, există peste tot capi de familie tandri şi atenţi cu soţia şi copilul, însă care într-o anumită situaţie socială comunică mai bine scotând bâta de baseball de sub scaunul de sofer.

Plecând de la cele două idei de mai sus (forţa contextului, lipsa unor trăsături umane unitare), o mulţime de studii sociologice şi psihologice au arătat că influenţa anturajului şi influenţa comunităţii sunt mai importante decât influenţa familiei în dezvoltarea copiilor.
[La fel, cum s-a dovedit că nu există nicio legatură socială cauzală între nişte părinţi fumători şi probabilitatea copiilor lor de-a se apuca de fumat.]

În mod manifest, familia controlează doar o mică parte din lumea şi mediul unui copil şi, presupunând două situaţii reale, un copil are mai multe şanse dacă locuieşte într-un cartier decent, dar are o familie destrămată, decât dacă locuieşte într-un cartier rău famat, dar provine dintr-o familie unită.

Pornind de aici, îmi pare o atitudine paguboasă a investi direct în educaţia copilului tău, iar în acelaşi timp a nu-ţi păsa de comunitatea largă în care acesta va creşte. Forţa unei pături sociale medii nu constă doar în forţa sa financiară – mai multe mijloace de a schimba -, cât la translaţia pe care părinţii sunt nevoiţi să o facă de la copilul lor la comunitatea întreagă în care acesta se va dezvolta.

Oamenii fără copii (mai direct implicaţi în modelarea contextului apropiat) ar trebui să fie mai puţini indiferenţi la un lift defect, la gunoaiele aruncate pe jos, la comportamentul necivilizat din jur, în genere, la acele mici semnale care trădează starea sistemului, a comunităţii.

Atributele imediate ale lumii noastre sociale şi materiale – străzile pe care mergem, oamenii cu care ne întâlnim – joacă un rol uriaş în modelarea personalităţii şi comportamentului nostru. Este posibil să fim oameni mai buni dacă mergem pe o stradă curată sau circulăm cu un metrou curat, decât dacă circulăm cu un metrou plin de gunoaie şi mâzgălit cu graffiti, iar în jurul nostru vedem numai ferestre sparte.

Cu cât există mai putine mesaje de dezordine către membrii unei comunităti, cu atât creşte şansa normalizării relaţiilor între oameni. Cu cât tolerăm mai putin abaterile minore, cu atât creştem şansa ca abaterile grave să scadă în număr, iar acest lucru este un mesaj frumos şi optimist.

Schimbările mici sunt în puterea noastră, sunt la îndemână şi ne creează impresia că suntem direct implicaţi.

Doresc să închei cu un exemplu real trăit acum câteva săptămâni. Aceeaşi scenă privită de mine şi de un părinte a provocat reacţii diferite semnificative. O educatoare de la gradiniţă urla la modul cel mai agresiv şi iresponsabil la copiii care alergau prin curtea grădiniţei. Ţipa la ei şi le arunca destule apelative injurioase.

Dacă mie scena mi-a provocat o reacţie difuză de protest, părintele care a privit scena a trăit-o la un alt nivel. Îmi era clar că făcuse deja translaţia între situaţia de faţă şi copilul său care va fi aruncat în mâinile aceluiaşi sistem care tolerează ca anumiţi invidizi iresponsabil să se ocupe de educaţia lui.

Acest gen de model contextual de a privi lucrurile are două avantaje:
– este optimist: schimbările sunt la îndemâna noastră de vreme ce lucruri mici pot provoca schimbări majore.
– extinde conceptul de responsabilitate. Binele meu nu depinde doar de trăsăturile mele inerente, de lupta mea interioară, ci depinde şi de mediul în care trăiesc, de vecinătatea pe care mi-o aleg. De vreme ce vecinătatea este un act al alegerii, relaţia care se instituie între mine şi semenii meu devine una mai personală, mai fertilă, astfel mai creativă.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

20 thoughts on “Love you neighbour, but choose your neighbourhood

  1. fcb

    n-am citit inca punctul 2 dar voi reveni, in schimb un comentariu de facut asupra primei trebi: e valabil mecanismul si in sens invers, sensul pozitiv – in toiul unei lupte un singur soldat dintr-o armata care bate in retragere face cale intoarsa si se indreapta catre inamic si e de ajuns ca prin puterea exemplului intreaga armata sa atace din nou. era un videoclip pe ted cu exemple de genul asta din viata nu inventate ca al meu.

    Reply
  2. geni

    Eu stiam de existenta unui studiu francez de cercetare privind fumatul adolescentin (cu respondenti de 15 ani), care arata ca 95% din baietii care incepeau sa fumeze, aveau tati fumatori si in jur de 35% ii aveau nefumatori. Fetele, intr-adevar, mai “comunitare” nu tineau cont, iar proportiile lor nu erau atat de concludente. Fumatul este o epidemie sociala, care, ca oricare alta, pune comunitatea pe primul loc, dar asta nu absolva familia de rolul ei important si influenta pe care-o are asupra individului…

    Reply
  3. Adrian Ciubotaru Post author

    fcb, categoric, it goes both ways.

    jolly, bine, bine, dar unde îţi sunt argumentele?

    geni, eu am citit alte studii şi am în plus experienţa proprie. Un adolescent care se apucă de fumat nu îşi emulează proprii părinţi fumători, ci pe alţi adolescenţi fumători.

    Reply
  4. jolly

    @adi: parca nu ar fi destul de limpede. graffiti-ul nu este un delict ci o forma de arta, street art, vin eu si spun. in cel mai rau caz se poate spune ca este o problema foarte disputata inclusiv la nivel juridic unde cateodata politia este data in judecata si mai si pierde pe aceasta tema.
    (http://www.vibe.com/news/news_headlines/2006/05/marc_ccko_helps_graffiti_artists_beat_nyc_in_court_preps_2nd/)
    scaderea criminalitatii din ny in anii ’90 este un fapt pus de diferiti autori pe diferite motive. abordarea asta autoritariana, de tip big brother is watching, este cea mai paguboasa dintre ele pentru ca restrange drepturile si libertatile civile. e posibil ca bagand spaima in calatorii fara bilet si arestand graffiti artists sa reduci nivelul criminalitatii?! o fi, desi nu a fost demonstrat, teoria ferestrei sparte are multe critici. doar ca daca te apuci sa aplici politici de astea, gen toleranta 0 fata de infractionalitate, deschizi calea abuzurilor sistemului asupra cetateanului. si daca tot se apuca sistemul sa faca d-astea si nu obtine rezultatele dorite n-ar fi bine sa stinga luminile in oras dupa ora 11:00?! sau sa ne puna sa mergem incolonati la munca?! aceste masuri se inscriu in acelasi sir logic.
    care e legatura intre apartamentul ordonat si calitatile morale? ce bazaconie, la hitler acasa cred ca era foarte ordine, se vedea pe el ca e un tip ordonat. inchizitorii iar, foarte ordonati, legionarii iar, ce ordine si disciplina domnule … care e legatura, deci?!
    punctul de vedere pe care il preiei este unul autoritarian, ce faci, ai inceput sa tii cu ursul?

    Reply
  5. Adrian Ciubotaru Post author

    jolly, când este descurajată orice formă de mesaj anti-sistem, putem include şi măsurile împotriva vopsirii vagoanelor de metrou.
    Nu neg ca uneori pe acest drum sunt comise şi abuzuri, iar poliţia pierde, însă acest lucru este o dovadă că sistemul se poate autoregla.

    Graffiti-ul este o formă de exprimare artistică, însă în anumite conjuncturi latura sa protestatară poate transmite neglijenţă.
    Mi-aş dori să văd vagoane de metrou pictate, dacă aş şti că acest lucru primeşte acceptul comunităţii şi nu este doar expresia isteţimii unor puşti care intră noaptea în depouri.

    Scăderea infracţionalităţii in NY are multe cauze contextuale şi multe teorii s-au aruncat pentru a o explica, însă în acest caz modelul epidemic al criminalităţii pare că explică acest proces aparent “ciudat”.

    Pe strada cu ferestrele sparte sunt mai multe şanse să fii atacat decât pe una unde ferestrele sparte sunt reparate pe loc.

    Nu ştiu dacă e toleranţă zero, însă e o metodă care lucrează eficient asupra unor delicte mici pentru a provoca schimbări mari.

    Nu ştiu cum avea Hitler apartamentul, însă în nici un caz nu m-am referit la acest tip de “ordine”, ci doar la faptul că din modul cum cineva işi gestionează vecinătatea putem afla câteva din trăsăturile persoanei.

    Modelul ferestrelor sparte îl aplicăm zilnic în relaţiile cu ceilalţi oameni. Vedem cum în spatele unor neglijenţe mici se ascunde altele mai mari, observăm cum anumite gesturi trădează anumite principii etc.

    Reply
  6. Andrei Bugeac

    Poate extinde conceptul de responsabilitate cum spui tu,dar poate de asemenea sa se ajunga la ideea ca daca binele meu nu depinde numai de mine ci si de ce este in jur in mare parte,atunci de ce sa nu lasam ce e in jur sa se schimbe intai (sa se schimbe nu sa schimbam noi ceva) si abia dupa aceea sa incercam sa ne schimbam si noi insine.Gandind astfel se ajunge la o modalitate de a vedea realitatea extrem de paguboasa si care se preteaza excelent la ce este la noi in tara…exemple sunt nenumarate.
    Poate ar fi mai bine totusi sa incepem sa constientizam ca de noi depinde sa “traim bine” (expresia asta e la moda asa ca de ce nu) si abia dupa aceea de cum arata metroul si strada.Ce e corect insa este ca e foarte important si “ce” vede un copil in jur si in familia in care creste,dar mai important este “cum” vede aceste lucruri…si aici vorbim de educatie,inteligenta etc.
    Familia ocupa un loc secundar fata de anturaj in dezvoltarea psihologica pentru ca intotdeauna va diferi comportamentul unui tanar in fata anturajului fata de cel in fata familiei;in primul caz el poate fi cine isi doreste,isi poate modela personalitatea in mare parte,isi poate lasa imaginatia sa zboare unde vrea si sa pretinda ce vrea el;in al doilea caz familia este cea care incearca sa il modeleze pe el si reuseste mai mult sau mai putin.

    Reply
  7. Adrian Ciubotaru Post author

    geni, fumatul este văzut a fi cool de către tineri pentru că este practicat de către alţi tineri cool. Fumătorii cool sunt “vânzătorii” acestui obicei, iar nu adulţii. La capitolul cool, adulţii nu prea sunt percepuţi ca nişte modele.

    ell7, habar n-am. A apărut cartea?

    Reply
  8. Adrian Ciubotaru Post author

    Dacă ce este în jur depinde de acţiunea mea, nu văd de ce această chestiune ar motiva la inacţiune?

    Nu doar că binele meu depinde de mine, ci depinde de mici gesturi în mediul în care mă învărt.

    La noi problema e destul de nuanţată. Schimbările se petrec greu, pentru că spaţiul public este văzut ca spaţiul care ne este dat din start, iar schimbarea sa depinde de alţii. E un no man’s land social asupra căruia ne proiectăm o responsabilitate difuză.
    Îmi plătesc taxele din care ar trebui să se facă curat, de ce să mai ridic hârtia de pe jos?

    În filtrul prin care un copil percepe lumea sunt puse multe ingrediente, începând de la genele sale, de la cadrele afective ale familiei până la mediul şi influenţele anturajului său.

    Observăm totuşi că anumite cadre importante din psihologia unui adolescent (propria sexualitate, dragostea, sentimentul de revoltă etc.) nu prea includ familia ca rol moderator activ.

    Reply
  9. Andrei Bugeac

    Nu aceasta chestiune motiveaza la inactiune,problema e ca prea putini din noi fac ce ar trebui sa faca referitor la mediul inconjurator.Responsabilitatea e difuza tocmai pentru ca noi acceptam acest rol pasiv in comunitate,iar filtrul acela prin care copilul percepe lumea este afectat inca din perioada de formare.El vede ce vrea si simte ce poate,e mult mai simplu pentru toata lumea iar schimbarea ar necesita un efort prea mare si o disponibilizare temporara de neatins in societatea noastra.
    Acele gesturi ar trebui sa fie facute in primul rand spre imbuntatatirea perceptiei pe care o avem despre ce este in jur,niciodata nu vom putea schimba fara sa ne schimbam pe noi insine si modul de a percepe societatea ca tot integrativ si nu restrictionant.

    Reply
  10. zamolxis

    Fragmentul scris de tine imi pare rupt dintr-una din cartile lui Gladwell, dar imi este greu sa-mi dau seama, printre altele, fiindca am citit cartea in engleza si romana ma izbeste.

    Sunt de acord cu modelul “epidemic”, dar reducerea criminalitatii in NYC are intr-adevar o multitudine de cauze.

    Mi se pare interesant ca oamenii adopta opinii in functie de orientarea lor politico-economica. La fel se-ntampla cu Depresia din anii ’30: cei de stanga dau vina pe masurile luate la-nceput, cei de dreapta pe faptul ca nu au fost continuate.

    Reply
  11. Mircea Popescu

    Teoria asta cu ferestrele sparte e asa o aiureala ametitoare. Nici macar singura, ci cu traditii serioase intr-un fel anumit de minte – puritanismul stupid al (unor) americani, partea cubica a capului lui de Gaulle, realismul ceausist, aiureli de-astea.

    Bine lipite cu bale de activism social intr-o magaoaie opresiva mereu aceeasi, prezenta in toate timpurile, un soi de incercare de a livra OCD pe post de panaceu social.

    A se slabi.

    Ca nota de subsol : grafitti-ul este un fel de arta, nu un fel de crima.

    Reply
  12. jez

    Nu e deloc aiureala, spre fericirea mea, care traiesc acum intr-un loc unde “ferestrele nu se mai sparg”, dupa ce vreme de 25 de ani au tot fost “sparte”.

    s-o pun pe seama faptului ca “baietii” opereaza acum mai mult prin Italia si Spania, sau pe seama faptului ca apartamentele si chiriile sunt mari in zona?

    nu, o pun pe seama unui nebun, care a avut nebunia sa le repare, aratandu-ne ca se poate si altfel.

    cheers!

    Reply
  13. Adrian Ciubotaru Post author

    Mircea Popescu, care parte din “forţa contextului” nu s-a înţeles?

    Dacă scriu “Cunoaşte-te pe tine însuţi” pe pereţii Casei Poporului este una, iar daca o scriu pe peretele camerei mele este alta.

    Reply
  14. Pingback: Indignează-te cât mai repede! | Adrian Ciubotaru

  15. Pingback: O soluţie la problema ţigănească | Adrian Ciubotaru

  16. Pingback: Malcolm Gladwell – The Tipping Point - Concediaza-ti seful!

  17. Pingback: Once You’re Lucky, Twice You’re Good | Adrian Ciubotaru

Leave a Reply

Your email address will not be published.