Universul este mnemotehnic (I)

0 Flares 0 Flares ×

Prin liceu, auzisem într-o oră un cuvânt nou, epurare. Mi-a fost ruşine să întreb ce înseamnă, însă în aceeaşi zi am pus mâna pe un dicţionar şi i-am aflat sensul.
Întâmplarea mi-a rămas în minte pentru că în aceeaşi seară, la ştiri, am auzit de două ori enunţat cuvântul cu pricina.

Am reţinut pentru că nu mi s-a părut o coincidenţă, ci doar o alăturare plină de sens a două evenimente izolate. M-am întâlnit cu acelaşi nou cuvânt într-un interval scurt de timp, iar acest lucru fusese suficient să mă pună pe gânduri şi mai mult decât atât, era tot ce aveam nevoie pentru a reţine pentru totdeauna sensul cuvântului.

În acel program eliadian de adolescenţă, unul din exerciţii era să învăţ 5 cuvinte noi în limba română (pe lângă cele în limba engleză şi franceză). La limbile străine nu era greu, învăţam mai multe şi chiar dacă uitam, citeam destul de mult încât procesul de învăţare să se fixeze într-o poveste mentală naturală.

Ţin minte acele luni de toamnă când exagerasem atât de mult cu lecturile în original încât propriile gânduri mi se păreau conturate deja în franceză. Foloseam Laroussse-ul, ajunsesem să citesc unele cărţi de literatură la fel de repede ca în limba română, iar uneori în vorbirea curentă luptam cu greu să nu-mi scap cuvinte franţuzeşti.

Nu am simţit niciun proces de învăţare propriu-zisă pentru că mă afundasem cu totul într-un univers lingvistic nou, iar acest univers semăna cu cel familiar, matern: arunca din când în când sincronicităţi.

Citeam cu dicţionarul lângă minte, iar orice cuvânt nou era căutat şi apoi notat cu absolut toate sensurile şi expresiile pe niste fişe. La finalul zilei, revedeam în fugă foile cu noile cuvinte şi încercam să-mi amintesc contextul în care le-am întâlnit.
Mi-a luat câteva luni să-mi dau seama că aceasta metodă nu merge. Uneori la finalul unei zile găseam notate zeci de cuvinte, iar unele erau extrem de tehnice (universul marinăresc la Jules Verne, vestimentaţie şi arhitectură la Balzac).

Cu timpul începusem să-mi relaxez procesul de memorare pentru că:
– cu multe dintre cuvinte mă reîntâlneam, deşi nu mai speram, iar astfel mi se fixau mai bine în minte. Reţineam toate cuvintele grele asupra cărora îmi proiectasem o dificultate, tocmai că-mi setasem o teamă de a le uita, iar când le reîntălneam, le notam din nou, îmi aminteam că-mi spusesem “acest cuvânt va fi greu de memorat tocmai pentru că există o şansă mică să mă reîntâlnesc” şi o dată ajuns aici, sensul cuvântului îmi devenea natural şi simplu.
– lecturile erau suficient de dese încât unele cuvinte nenotate (consultam doar dicţionarul) erau reţinute prin simplul fapt că frecvenţa cu care mă reîntâlneam cu ele era foarte mare.

Întâlnisem cuvântul hurluberlu în Cyrano de Bergerac, iar unul din dicţionare îl prezentase despre arhaism. M-am gândit că nu o să mă mai întâlnesc cu el (deşi îl trecusem pe foi) şi deja îl uitam în timp ce-i notam sensurile.
Nu mică mi-a fost mirarea să mă reîntâlnesc cu el de vreo trei ori în săptămânile următoare în opere care nu abundau de arhaisme. Mi s-a părut nostimă faza (ca şi cum cuvântul caută joacă, îţi sare în faţă şi îţi cere atenţie) şi, deşi nu l-am mai citit pe nicăieri de ani de zile, am reuşit să-l reţin, să mi-l integrez în lumea mea psihică.

Un cuvânt, un gest, un chip care reapare în contexte pe care nu le poţi lega cauzal, însă totuşi îţi creează sentimentul că lucrurile se petrec în mod coerent şi semnificativ. Cuvinte, gesturi, chipuri care îţi vorbesc doar ţie şi se întâmplă doar pentru tine.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

10 thoughts on “Universul este mnemotehnic (I)

  1. vorbaretu'

    …pentru ca noi dam semnificatii acestor…”Cuvinte, gesturi, chipuri care îţi vorbesc doar ţie”…” iti dai seama cata libertate avem? pe mine ma sperie gandul asta…

    Reply
  2. tuvia

    mi’ai adus aminte de un coleg din liceu, care invata cate un cuvant nou, din dictionar, de cate ori se barbierea 🙂 la mine n’a mers niciodata metoda asta, de cate ori notam ceva, uitam imediat.Mai tarziu am descoperit ca retin mai bine cand citesc, pur si simplu, intr-o limba straina )

    Reply
  3. geni.1

    Asa este, noi interpretam gesturile si cuvintele, in functie de imaginatia noastra. Il cred pe Einstein care punea imaginatia mai sus decat eruditia. Fara imaginatie nu poti invata un cuvant, darmite sa dobandesti eruditie.
    Si Doamne, daca ai imaginatia bolnava…pana unde poti ajunge! 🙂

    Reply
  4. feeria

    Unui prieten bun i se intampla frecvent ca, dupa ce a folosit un anumit cuvant sau a spus o anumita expresie, sa se intalneasca cu ea la TV in cateva secunde- prin natura meseriei sta cam mereu cu TV-ul deschis 😀 .
    Stateam de vorba, in timp ce diferite emisiuni se derulau pe ecran, in timp ce oamenii vorbeau nestingheriti despre una-alta, si ramaneam perplexa cand se intamplau astfel de faze, mai ales ca ele nu erau fenomene “izolate”.

    In timpul facultatii am citit o lucrare de licenta, a unui tip de la psihologie. El punea in directa legatura un proces psihic atat de… banal ca atentia, cu implinirea de sine, pornind de la ideea ca implinirea de sine presupune a te simti racordat la ceea ce se intampla in jurul tau (adica, a simti ca faci parte din mediu (social, cultural, etc.), ca esti in contact cu lumea, fiind capabil, astfel, sa reactionezi, sa iei decizii- de fapt, se anula sentimentul de singuratate si antagonism cu vremurile- sentiment pe care oricine il poate simti, din cand in cand). Persoanele care dispuneau de o atentie antrenata, de acea vigilenta activa, vie, gaseau mult mai usor conexiuni in evenimentele ce se petreceau in viata lor, descoperind un sens in toate.

    Reply
  5. Adrian Ciubotaru Post author

    Poate nu reuşeşti să găsim un sens în toate, avem nevoie şi de ludic, şi de chestii pe care e bine să le uităm, însă în modul acesta reuşim re-integrăm o mare parte din ceea ce trăim.

    Reply
  6. Pingback: Universul este mnemotehnic (II) at Adrian Ciubotaru

  7. Pingback: Why smart people believe weird things? at Adrian Ciubotaru

  8. jez

    feeria

    unii zic ca ar fi o lege a sincronicitatii si ca atunci cand apar astfel de coincidente ar insemna ca “esti pe drumul cel bun”… adica cumva, daca am presupune ca viata ar fi un algoritm de tip “if X>A, then go to Y, if Y=Z then go to W”, atunci aceste mici “sincronicitati” ar fi un fel de semnal ca in acel moment urmezi algoritmul corect ce te va duce spre lozul castigator = implinirea destinului.

    Personal mi s-a intamplat o singura data sa fiu intr-o masina pe autostrada Bucuresti-Pitesti sa aud la un post de radio cuvantul Ciobanasu si in aceeasi secunda sa citesc numele unui hotel: “Hotel Ciobanasu”. e o senzatie destul de creepy, atunci cand creierul executa un soi de multitasking (citit si ascultat) si activitatile se intersecteaza avand ca element comun un cuvant rostit la distanta de secunde sau sutimi de secunda.

    cat despre semnificatiile de care iti vorbeam mai sus, ori nu sunt adevarate, ori sunt incomplete, ori…nu le inteleg eu in acest moment si ca atare mi-e destul de greu sa le dau crezare… 🙂

    Reply
  9. Pingback: Why smart people believe weird things? | Adrian Ciubotaru

  10. Pingback: Universul este mnemotehnic (II) | Adrian Ciubotaru

Leave a Reply

Your email address will not be published.