I am the hand up the Mona Lisa’s Skirt (II)

0 Flares 0 Flares ×

Reiau de unde m-am oprit la articolul anterior. Între timp a mai apărut o opinie venită să completeze problematica provocării spirituale pe care internetul o poate constitui.

Rămăsesem la:
“Dacă toată viaţa ai scris de mână şi ţi-ai scris marile tale capodopere de mână, ce schimbări mentale ar implica dacă ai încerca să scrii la o tastatură?”

Ideea I:
O mare parte din activitatea mentală a omului o constituie exerciţiul de inventare de semnificaţii. Mintea umană creează semnificaţie pentru orice experienţă şi impuls. O interacţiune banală în adolescenţă poate deveni o poveste de dragoste, la fel cum un gest mărunt din partea cuiva poate da naştere la un imens sentiment de recunoştinţă.

Suntem condamnaţi la sens, suntem construiţi pentru a inventa o coerenţă a lumii în care trăim. Un mână suspendată în aer poate semnifica refuz, lipsă de politeţe a celui care nu ne-a răspuns la salut sau un entuziasm social exagerat. Dincolo de aceste sensuri construite, este doar o mână suspendată în aer.

Ideea II
De vreme ce educaţia ne este formată prin intermediul a tot felul de suporturi, în special cărţi, manuale, enciclopedii, obiecte care pot înmagazina informaţii, tindem să vedem cultura în acelaşi mod. Vedem cultură în vizionarea unui film bun, vedem cultură în lectura unui clasic, vedem cultură în admiraţia estetică în faţa unei picturi sau sculpturi. Cultura este interacţiunea cu obiectele care ne spun mai mult decât ele însele.
O carte ne spune mai mult decât totalitatea foilor de hârtie lipite de cotor, la fel cum ne spune mai mult decât totalitatea frazelor tipărite pe acele foi.

Cultura ar fi activitatea care începe de la acele obiecte şi se termină în altă parte.
De vreme ce educaţia ne este constituită în jurul cărţilor, e normal să vedem în cărţi mari prilejuri de cultură şi, prin extensie, prilejuri de înălţare spirituală. Cartea şi-a căpătat o aură dincolo de folosirea manualelor, a enciclopediilor sau a atlaselor. Cartea este nemurirea clasicilor, este legenda acelor oameni a căror nume a supravieţuit după moartea lor.

Însă cartea este doar un suport tehnologic, un concentrat de informaţie care transmite mai mult decât suma datelor inscripţionate. Pe lângă carte, un alt suport mai recent şi-a făcut apariţia şi, în mod alarmant pentru unii, tinde să preia din ce în ce mai multe atribute ale cărţilor.
Un calculator poate înmagazina biblioteci întregi, un calculator ca bibliotecă este de 1.000 de ori mai ieftin decât o carte, iar un calculator (aici este noutatea) poate fi conectat printr-o reţea la mai multe calculatoare.
Calculatoare manevrate de oameni, calculatoare ca intrumente de cunoaştere şi comunicare.

Una din consecinţele sociologice ale Primului Război Mondial a fost crearea de canale de comunicare pe verticală între clasele sociale. Un conte care avea grad ca locotenent ajungea să interacţioneze zilnic cu un fiu de băcan, caporal. Un ţăran soldat avea “şansa” de a fuma o ţigară cu un fiu de conte care probabil ar fi fost caporal.

Un eveniment, un război mondial, care a forţat o societate – stratificată artificial – să-şi schimbe regulile şi să-şi deschidă noi canale de comunicare. Un eveniment care o obligat la o mai mare canalizare de energii în ştiinţă – impulsionată de cercetările militare şi cultură – utopii, viziuni apocaliptice, meditaţii morale ş.a.

Apariţia internetului într-o societate industrială stratificată socio-profesional poate fi echivalată cu un război, cu o calamitate.  Un eveniment tehnologic în interiorul căruia energiile sociale se pot transmite cu uşurinţă atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

Ce este şi mai interesant în cazul internetului, este faptul că, deşi o noutate, este privit şi “judecat” în termeni clasici. Internetul poate fi o bibliotecă:
“Internetul in sine poate fi gandit ca un depozit imens de carti indexat mai mult sau mai putin eficient care intermediaza interactii intre producatori si consumatori de continut”. [link]

Iar internetul este judecat “moral” de pe înălţimea producţiilor clasice ale cărţii. Cărţile sunt spaţiul de întâlnire ale unui Homer, Voltaire sau Goethe, însă câţi dintre noi ne imaginăm internetul ca spaţiu de joacă a unor posibili oameni care pot deveni la fel de clasici şi nemuritori?

Cum ai privi un egiptean care ţi-ar proslăvi beneficiile şi “aura” din spatele lecturii unui pietre pline de hieroglifice? La fel de uimit ca în faţa celui care îţi spune “cartea va rămâne carte”?

Oamenii crescuţi şi “maturizaţi” prin cărţi vor continua să privească neîncrezători spre noile suporturi de cunoaştere şi noile mijloace prin care creativitatea umană se poate manifesta. Vor fi neîncrezători din mai multe motive, unele justificate, altele conjuncturale:
– dacă ai pierdut zeci de ani citind cărţi, vei încerca în mod firesc să-ţi justifici utilitatea acestei activităţi
– internetul, fiind un suport tânăr, n-a creat nimic asemănător capodoperilor clasice
– internetul este deocamdată doar o tehnologie tânără care nu şi-a dezvoltat nicio mitologie în modul cum apariţia agriculturii, folosirea metalelor au fost încercuite de un complex de simboluri dincolo de utilitatea lor propriu-zisă.

Ideea III:
Problema elitelor. Istoria poate fi văzută ca un şir de interacţiuni dintre elite şi vulg. Epopeea plecării evreilor din Egipt este o luptă a elitelor pentru diguirea energiilor sociale ale mulţimilor. Elita dorea un singur zeu, mulţimile aveau tentaţia idolilor şi a zeilor popoarelor învecinate.
Preoţii erau o castă, implicit o elită.

O mare parte din istorie, elitele culturale sau politice s-au justificat în mod religios (preoţii deţineau monopolul sacrului, regii erau descendenţi din familii mitice etc.), iar epoca modernă a apărut când justificarea privilegiilor acestor elite s-a făcut în mod contractual. Toată istoria de la Revoluţia Franceză, Revoluţiile de la 1848, Primul Război Mondial şi apariţia votului universal poate fi văzută ca traseul prin care mulţimile şi-au extins drepturile înscrise în contractul social.

Însă dincolo de acestea, educaţia costă, cărţile costă, accesul la bibliotecile mari costă. Educaţia a urmat aproape cu fidelitate conturul claselor sociale. Distribuirea democratică a cunoaşterii – un diziderat al societăţilor moderne, liberale sau comuniste, a rămas şi va continua să rămână un ideal asimptotic.

Accesul de zestrea spirituală a umanităţii s-a lovit de inegalitatea şanselor reflectată la nivel social şi economic. Ultimile cercetări în fizică, biologie sau psihologie sunt accesibile nu doar unei elite profesionale legimite, ci şi unui fragment din societate care teoretic îşi permite o educaţie la universităţi de prestigiu şi abonarea la canalele specifice de distribuire de informaţie.

Internetul, fireşte, a redus dramatic costurile distribuirii cunoaşterii, a impulsionat distribuirea creativităţii umane, însă la nivel de vulg a rămas acelaşi instrument folosit precar ( to google) şi distorsionat (porn).

M-am lungit din nou. Voi continua mâine seară.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

9 thoughts on “I am the hand up the Mona Lisa’s Skirt (II)

  1. m

    cred ca am inteles ceea ce ar putea fi o eroare in argumentatia ta: confunzi poate – e o ipoteza – ‘cultura’ (whatever that is, cuvantul ma enerveaza) cu informatia, cu acumularea de informatii, cu ‘suma datelor inscriptionate’, asa cum spui. si atunci totul e o chestie de suport, de mediu pe care sunt ‘inscriptionate’. e poate o greseala. pentru ca intinderea informatiei nu conteaza, si deci nici vehiculul ei, ci fondul, cum prelucrezi interior asta, asta e cultura. de pilda un taran analfabet poate fi mai cultivat decat un academician – luam exemplul extrem -, pentru ca poate, sa zicem, pricepe mai mult din viata asta, a adancit, a aprofundat, a intarziat pe fiecare lucru, argument si intamplare, cantarindu-le, trecandu-le prin filtrul intelegerii lui, s-a gandit si la natura, si la metafizica, si la logica sau la coerenta lucrurilor, si la semnificatia lor, si la posibilitatile si limitele gandirii, la o multime de lucruri, pe cand academicianul poate fi blocat in informatie acumulata pe specializarea lui, unde e stralucit, si in rest sa fie analfabet existential, limitat dramatic, si sa-i fie frica sa treaca si strada. distinctia asta p. ar sustine-o oricand, stii. or, tu pomenesti in continuare de vehicul, de suporturi etc., n-au nici o treaba in propozitie, te duci in alta parte, cred. uita-te exact la ce se refera: desi internautul primeste informatia, la care are acces nelimitat, nu o asimileaza, nu aprofundeaza, accesibilitatea NU INSEAMNA SI INTELEGERE, confunda aflarea unui lucru cu prelucrarea lui interioara (‘ei, va spun eu ce e cubismul, ca m-am uitat pe net’), e ca o ploaie care aluneca pe un corp cu solzi. si iti dai seama de asta de la primele fraze, cand stai de vorba cu el, ca nu stie ce vorbeste. deci p. n-a facut decat constatarea asta.

    nu stiu, cred ca forma exprimarii saboteaza un pic fondul. expui greoi, incarcat, probabil pentru ca vrei sa spui totul rapid, si ideatia iese un pic aiurea, de ce nu ai spune direct ce crezi, direct concluzia, ar fi mai simplu, te infasori asa in pelerina asta lexicala, ceva chinuit care mai mult acopera decat dezvaluie. nu te feri de claritate

    apoi, te rog sa observi ca tu faci ca si cum p. ar fi criticat calculatorul. el tot spune ‘internet’, tu auzi ‘calculator’. nu e comic? el nu are in vedere internetul inteles ca: suma calculatoarelor legate impreuna. ci ca: acces al publicului la rezumat, la scurtatura, confundarea rezumatului cu fondul, al scurtaturii cu drumul (daca vrei, ‘ce se pierde cand ceva se castiga’, pentru ca tot iti place hrp: de pilda, castigi ceva luand-o pe o scurtatura, pentru ca evident ajungi acasa mai repede, dar pierzi: peisajul, aerul proaspat, o intalnire cu o fata pe drum, o conversatie, memorarea drumului, exercitiul lui, lupta cu un animal salbatic, supravietuirea sub cerul elementelor, o multime de lucruri importante, si in primul rand cunoasterea drumului. mai precis, cand o iei pe scurtatura nu stii CE ANUME AI SCURTAT, pentru ca nu cunosti drumul ca atare – or, internetul e scurtatura asta, ghita citeste o pagina despre van gogh in wikipedia si CREDE CA POATE SPUNE CEVA DESPRE EL. nu doar crede, dar ti-o si spune, e nevinovat. asta e chestia comica subliniata de p. informatia sumarizata, imediata, din care: fie nu vei pricepe nimic DACA TE LIMITEZI LA EA, fie vei pricepe ceva inconsistent, mult saracit, te uiti ca printr-un geam aburit afara si crezi ca poti vorbi despre peisaj, esti orb si crezi ca poti descrie culorile). e totusi cinstiti ce spune p., si destul de coerent.

    …de acord, insa, ca internetul e ceva mai mult. ca posibilitatile lui sunt imense si in mare parte necunoscute. (insa p. nu le-a judecat pe acelea, ca doar nu judeca viitorul, ci doar felia asta, strict: cultura clasica. atat. acolo internetul e schiop. a avut dreptate sau nu? daca da, la revedere, stii… nu mai poti s-o invarti, e o evidenta)

    tu spui: ‘Cărţile sunt spaţiul de întâlnire ale unui Homer, Voltaire sau Goethe’ – uf, suna frumos, dar e adevarat? nu stiu de ce, mereu vezi cultura ca acumulare, o confunzi cu cretina aia de ‘eruditie’, daca tii minte, bucuria semidoctilor… sigur ca asa ceva e complet antipatic, ai dreptate. dar cultura e… uf, risti sa dai o formula scrobita. hai s-o luam asa: exista cultura si exista istoria culturii. okay. istoria culturii e prelungirea vietii celor morti… nimic altceva, stii? e felul prin care cei morti mai raman putin aici, in care le mai dam putina viata. ne lasa un tablou, o fraza muzicala interesanta, un roman, nu stiu ce… iar noi reinnodam cu timpul lor, dintr-un fel de solidaritate ciudata. cultura e altceva, e istoria culturii PLUS prezentul. sau daca vrei, poate fi doar prezentul, FARA istoria culturii. cultura, deci – uf, in ritmul asta devii pedant… – e si un taran analfabet care inventeaza cele mai fascinante povesti, mai bune decat ale lui creanga, si n-a auzit in viata lui de homer. stii? atunci, cultura nu mai e ‘intalnirea’ nu stiu cui cu nu stiu cine. aia e istoria culturii. pe care poti s-o ignori linistit, daca ai un talent si pui pe nume ceva nou. se vor referi altii la tine, te vor indexa ei prin cataloage. tu poti sa-i ignori suveran

    nu stiu, poate nu avem aceleasi notiuni despre lucruri. vezi, nu e nici cea mai buna comunicare…

    e drept, cultura a fost, cum spui, mereu elitara. dar nu mai e. de la universalizarea scolii, nu mai e. internetul e un alt prilej de accesibilitate si universal, cred ca ai dreptate. dar cultura fusese DEJA universalizata, nu accesibilitatea era problema. deci ‘IDEEA III’, cultura ca privilegiu de clasa, e o problema rezolvata de pe la vreo 1900, accesul la informatie era deja gratuit (scoli publice), la carti era gratuit (biblioteci publice). asa ca internetul nu face decat sa forteze o usa deschisa. accesibilitatea, pomenita de tine, nu e un argument decat in ce priveste viteza accesului la noutate.

    poate nu dam acelasi inteles… nu stiu, notiunilor astora. sau poate da.

    de ce nu ai incerca sa exprimi clar ce vrei sa spui, dintr-o bucata, fara sa infasori retoric? da doar solutia, fara sa expui problema. doar cartea, fara prefata. doar solventul, fara otrava 🙂 s-ar intelege poate mai usor ce vrei sa spui. e stufos si incetosat. poate gresesc, mi se pare mie…

    (poate ca argumentatia va veni in partea a treia, fiindca tot nu se intelege cu ce a gresit omul asta, care a exprimat totusi un lucru banal ca ploaia. si eu stiu ca nu se contrazice o evidenta sau un fapt. aici astept sa inteleg, fara desfasurari, ci cu punctul pe i, exact unde o fi gresit bietul om)
    sunt convins ca argumentul va veni
    iar apoi, daca iti ramane timp, ignora cu stil…

    Reply
  2. aldracu

    “Am însă norocul de a nu mă fi format în vecinătatea şi prin intermediul calculatorului. Cu alte cuvinte, am puţine şanse să devin dependent, iar conceptul căutării intelectuale se asociază, pentru mine, ca şi pentru majoritatea congenerilor mei, cu alte proceduri decît cele pe care le implică manevrarea unei tastaturi.” găsit 3 prostii.

    a. eu am norocu’ să mă fi format ş’aşa ş’aşa, tot ce’ţi trebe e să fii curios; dacă ai fost un intelectual autentic şi nu de profesie, n’ai cum să nu te ¤formezi¤ şi în vecinătatea calculatorului. Internetu’ nu’i doar un instrument (de căutare, etc.), e un mediu, cultural printre altele.
    b. dacă te’ai format pe lângă ouă şi bere, nu înseamnă că eşti mai independent decât ăla ce se formează pe lângă tastatură. dependenţa de tramvai şi hârtie nu e independenţă decât în mintea mediocrului.
    c.căutarea intelectuală e aţa dintre personal şi universal; de ce’ar fi mai specială aţa asta dacă exclude manevrarea tastaturii de lângă manevrarea toaletei.

    “E motivul pentru care sînt foarte rezervat cînd e să judec performanţa culturală a calculatorului şi a Internetului.”găsit 2 prostii.

    a. performanţa culturală.
    b. a calculatorului şi Internetului.
    Şi fraza asta e o greşeală de exprimare: ori eşti rezervat când e să judeci, ş’atunci taci dreaku, ori ai rezerve când judeci, ş’atunci îţi verşi rezervele.

    “Ele au introdus în metabolismul culturii un coeficient de facilitate, care presupune, e drept, acces prompt, dar şi lene mentală, pasivitate, impostură.”găsit alte 4 prostii.

    a.să foloseşti Internetu’ numai lene mentală nu e: ai o mare de informaţi din care trebuie să selectezi (aici e faptu’ cultural); spre osebire de vremea când deschideai o carte în biblioteca din centru şi credeai că aia’i tot.
    b.pasivitate? ce fel de? sedentarism adică? altfel Internetu’ e şi locu’n care poţi şi zice ceva; poţi lăsa urme fără sa pupi în fund instituţii
    c.impostură? e mai degrabă virtualizare, poezie, imaginaţie, creaţie şi doar în cele mai amărâte cazuri impostură.
    d. Ele (calculatoru’ şi Internetu’) nu presupun lenea etc. ci o tolerează; întocmai ca lumea dimprejur, care’l tolerează pe dl. Pleşu ca om de cultură da’ nu’l presupune.

    “Internetul e pe măsura acelora care cred că a fi cultivat înseamnă, pur şi simplu, a şti.”

    Internetu’i pe măsura utilizatorilor, şi doar o parte din ei cred că “a fi cultivat înseamnă, pur şi simplu, a şti.”, la fel ca’n lumea de asfalt şi carton dimprejur; adică poţi înlocui cuvântu’ “Internet” cu “Parcu’ Tei” în fraza asta de plânsu’ curcilor.

    “Cunoaşterea ca depozit, inteligenţa ca exerciţiu al memoriei, interogaţia redusă la strictă dexteritate mecanică şi la curiozitate primară, toate acestea transformă faptul de cultură în produs de supermarket şi efortul de cunoaştere într-o subspecie a shopping-ului.”

    drept, da’ n’are f’o legătură specială cu Internetu’.

    “Dar a fi cultivat nu înseamnă a şti, înseamnă a şti să cauţi. Nu a şti să utilizezi o „maşină de căutare“, ci a transforma căutarea într-un parcurs laborios, imprevizibil, plin de fertile derapaje colaterale.” găsit 2 prostii.

    a fi cultivat înseamnă, de fapt, a crede în căutare, pur şi simplu; aşa ¤înveţi¤ să ştii să cauţi, printre altele. şi căutarea pe Internet e un parcurs laborios, plin de serendipity; atunci când nu’i pur utilitară. foloseşte nene Altavista ş’ai să’nţelegi ce zic.

    “Or, Internetul nu încurajează dansul, ci mai degrabă o ţopăială arbitrară, o alergare aleatorie în toate direcţiile deodată.”

    altă confuzie:Internetu’ nu încurajează una în favoarea alteia, numai mintea utilizatorului poate face din Internet un dans sau o ţopăială.

    “Internetul e un mod de a găsi, în care căutarea se reduce la butonadă.” altă prostie.

    Internetu’ un mediu de comunicare, în care poţi să şi găseşti, să şi cauţi.
    Faptu’ că dl. Pleşu se spală pe dinţi nu reduce ziua la o periuţă.

    “Ceea ce e grav e că, găsind atît de uşor, începi să-ţi închipui că deţii cu adevărat ceea ce ai găsit.” nonsens.
    de unde până unde? ce înseamnă să deţii o informaţie găsită?

    “Impostura e, de aceea, paguba subiacentă a culturii de Internet.” “de Internet” e în plus.

    “Nicăieri nu e trişeria intelectuală mai acasă ca în spaţiul culturii de Internet.”
    cum a ajuns autoru’ la concluzia asta? e ca şi cum ar fi scuipat în sân.

    ş’acuma înapoi la comentariu:
    lui m: cultura n’a fost şi n’o să fie universalizată (uite cum bisericile au năpădit campusu’ politehnicii din Iaşi în câţiva ani); e o atitudine care moare cu fiecare din noi; tot ce putem face e să menţinem un mediu în care să poţi să te cultivi: Internetu’i cel mai adecvat de până acu’.

    lui Adi:
    “Acelaşi individ care, de exemplu, citeşte doar ziarele de stânga, va avea o rezistentă – dincolo de orice criteriu obiectiv – să accepte adevărurile ziarelor de dreapta.”

    Coane, te înşeli amarnic aici. Pare a fi la lucru masca amoralistă a hoţului de buzunare, amoralismu’ TV: “am invitat aici 3 persoane: una zice ca 2 2=4, Madonna zice ca 2 2=5, si d’le. analist, ce părere aveţi? răspuns: adevărul e la mijloc.”

    Poţi să te strecori o viaţă făra să găseşti, şi se vede, ca’n cazu’, ridicol d’acuma, al d’lui Pleşu. Da’ unii mai găsesc, şi când găsesc nu se mai uită şi pe cărările pe care au pierdut vremea căutând. Criteriu’ obiectiv (adică cel mai puţin dependent de utilizator) e fizica, orice altceva e subiectiv, si orice subiectiv e o alegere, si orice alegere are o motivatie. Un intelectual de dreapta nu există: ori nu e de dreapta, ori nu e intelectual.

    E adevărat că orice obicei are o inerţie, da’ uneori inerţia e rezultatu’ experienţei. Nu’i cazu’ d’lui Pleşu.

    Reply
  3. gabi

    Eu am doua obiectii.
    1. Nu toata lumea vede cultura la fel. Muncitorul o vede ca pe distractie si povesti cu happy end fapt ce spune multe sepre viata lui cu sad end. Profesionistul o vede altcumva.
    2. Ermetismul social nu a fost spart de razboi ci de tehnologie. Tehnologia a putut fi aplicata in razboi si s-a manifestat prin taierea capului tiranului de catre multimea revoltata fapt ce a necesitat niste schimbari in societate. Nu razboiul neaparat.

    Reply
  4. aldracu

    erata:

    Criteriu’ (cel mai) obiectiv (adică cel mai puţin dependent de utilizator) e fizica, orice altceva e (mai) subiectiv, si orice subiectiv e o alegere, si orice alegere are o motivatie: un intelectual de dreapta nu există: ori nu e de dreapta, ori nu (mai) e intelectual.

    Foiam să zic că’i adevărat că orice obicei are o inerţie, da’ uneori inerţia e rezultatu’ experienţei (nu’i cazu’ d’lui Pleşu, când se referă la Internet), altfel zis nu’ţi faci obiceiuri degeaba, sau nu’ţi faci numai obiceiuri mecanice.

    Reply
  5. aldracu

    În fine, că tot zicea careva ca dl. Pleşu’i om de cultură; io nu’nţeleg cum poţi să fii om de cultură (autentică vezi bine, nu stivuire mecanică pe “vid cognitiv”) în timp ce eşti atât de clueless în legătură cu Internetu’ încât scrii doar ce’a scris domnia sa la subiect pân’acu’.

    E ca şi cum ar trece TGVu’ prin gara ta iar ce consideri tu notabil e că ţi’a stârnit prafu’ de pe tobă, şi de fiecare dată când trece iar, tu tot de prafu’ţi de pe tobă vorbeşti.

    Ce defineşte un om de cultură? Că’şi vinde cărţi? Că nu’şi asumă nimic? Că nu găseşte nimic? Că’mpleteşte cuvinte degeaba? Că apare la TV şi prezentatoarea’i zice om de cultură? Că editoru’l face om de cultură la taraba din Târgu’ de carte? Că’i ministru’ culturii? Că face din cultură profesie? Că crede în raţiune? Că nu crede? Poţi ignora, ca om de cultură, chiar esenţa mediului real în care societatea di’mprejuru’ţi evoluează azi şi să notezi doar locurile comune în care înotăm cu toţii de când ne ştim?

    Reply
  6. Cantareata Cheala

    Adrian, eu nu inteleg cum legi Ideea I (pe care nu o contest: sunt de acord cu tine si cu Ernst Cassirer ca omul e animal simbolic), de tema dezbatuta. Ce vrei sa spui de fapt?

    P.S. Nu stiu cine e “m”, dar eu ii dau dreptate. Accesibilitatea culturii este un criteriu necesar, dar nu suficient. Ar fi interesat insa de analizat, statistic, cati oameni utilizeaza internetul in scopuri pe care tu le numesti “culturale”.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.