Leo Strauss credea în anii ’50 că relativismul secolului XX (incluzând scientismul, istoricismul) este vinovat de deteriorarea societăţii moderne şi de insuccesul politicilor liberale. În Cetatea şi Omul, plecând de la Republica lui Platon, Strauss se întreabă dacă nu cumva fiecare guvernare are nevoie de câteva mituri – minciuni nobile – pentru a menţine coeziunea societăţii şi a oferi membrilor ei un scop general.

Great Society era un program de măsuri iniţiat de administraţa Johnson – continuat de Ford şi Carter – menit a rezolva problemele drepturilor civile, combaterea sărăciei, reformarea sistemului sanitar şi a educaţiei. Printre criticii acestui program s-au numărat şi o serie de tineri intelectuali, apoi politicieni, care sunt văzuţi drept iniţiatorii mişcării neoconservatoare care acum domină politica americană.

În critica politicilor liberale din anii ’60 şi ’70 – care nu au reuşit să evite căderile sociale, să prevină sărăcia şi infracţionalitatea crescândă – neoconservatorii şi-a găsit legitimitatea ideilor lor.
Au criticat ideea liberală că societatea este bazată pe credinţa în libertatea individuală argumentând că tocmai această libertatea subminează orice bază morală a societăţii. Când invidizii sunt liberi, îşi urmează propriile scopuri egoiste, iar acestea duc la o stare de conflict. Suspiciunile lor de îndreptau câtre optimismul liberal şi îşi enunţau criticile cu privire la bazele filozofice ale ideilor liberale.

Dorinţa lor era să oprească dezintegrarea socială prin descoperirea unor mituri şi găsirea unui ţel comun la nivel de societate şi nu le-a fost greu să resemnifice ideea Americii ca naţiune unică şi agent al binelui al cărui rol este de a lupta împotriva răului în lume.
Acel rău era Uniunea Sovietică, iar acest focus de politică externă putea reda americanilor încrederea în sine (pierdută în Vietnam şi în eşecul politicilor liberale din anii ’60 şi ’70) şi îi putea uni sub sceptrul singurei forţe a binelui în lume.

Aceşti tineri neoconservartori au avut prima şansă de a-şi pune în practică ideile în timpul administraţiei Reagan. Pe atunci, politica externă americană era structurată pe ideile lui Henry Kissinger. Un tip pragmatic, bun negociator, nu credea în mesianisme, iar demersurile sale se bazau pe considerente practice, iar nu ideologice. A instrumentat SALT ce a dus la destindere a relatiilor ruso-americane şi tot el a iniţiat apropierea de China comunistă

Neoconservatorii din administraţia Reagan – acelaşi Dick Cheney, acelaşi Donald Rumsfeld – nu au mai agreat această linie diplomatică de compromis şi pragmatism şi au făcut tot posibilul pentru a institui o nou mesianism a politicii externe americane. Uniunea Sovietică era răul absolut, iar rolul SUA în lume este să lupte în numele binelui, să răstoarne dictatorii şi să instituie democraţia în lume.

Ideea lor centrală în anii ’80 era că ruşii nu respectă tratele de neproliferare, se înarmează feroce, iar ţelul lor este să atace America. Toate rapoartele CIA care indicau o Uniune Sovietică în prag de colaps financiar erau ignorate, iar neoconservatorii au reuşit în ultimii ani ai lui Reagan să imprime administraţiei sale o linie mai intransigentă în relaţia cu Uniunea Sovietică.
Unul din miturile neoconservatorilor este contribuţia lor majoră la căderea Uniunii Sovietice – iar nu erodarea sistemului din interior.

În anii ’90, răul a fost repede găsit în persoana lui Saddam Hussein şi în terorismul islamic. Dictatorul irakian a fost răsturnat în 2003, iar terorismul islamic constituie pericolul central pentru ordinea lumii civilizate în fruntea căreia se află SUA.
Lui Saddam i s-au trecut cu vederea masacrarea diferitelor populaţii şi nerespectarea drepturilor omului,  nu i s-a iertat politica sa anti-americană şi invadarea Kuweitului, însă abia în anii 2000, o dată cu revenirea neoconservatorilor la putere, s-a dorit cu adevărat înlăturarea sa.

Mitul terorismului islamic este unul fascinant. S-a exagerat în mod continuu forţa şi unitatea sa, s-a diminuat rolul pe care politicile Vestului l-a avut în stârnirea diferitelor fanatisme şi în finanţarea diferitelor fracţiuni. Jihadul musulman nu este o idee care însufleţeşte în mod unitar şi constant lumea musulmană, iar forţa acesteia a fost în permanenţă exagerată de neoconservatori pentru a menţine un focus al politicii externe şi a legitima acţiuni militare care conform dreptului internaţional se califică drept agresiuni.
Nici acum la 5 ani de la invadarea Irakului nu există dovezi ale legăturilor între regimul laic al lui Saddam Hussein şi extermismul islamic al Al-Qaeda.

Al-Qaeda este o grupare teroristă finanţată în mare parte de Osama Bin Laden – care nu este capul mişcării – care, în ciuda atentatelor din anii ’90 din Egipt şi Algeria, nu a reuşit să convingă populaţia musulmană de legitimitatea idealului său suprem – instituirea unui stat islamic.
Liderul său spiritual este Ayman al-Zawahiri.

Înainte de atentatele de la WTC, Al-Qaeda era o mişcare extermistă, destul de ecletică cu câteva tabere de antrenament în Afganistan care se bucura în mod evident de protecţia talibanilor. Bombardaseră cu câţiva ani înainte câteva ambasade americane, avuseseră centrul de operaţiuni în Sudan, iar acum fugiseră în Afganistan unde îşi încercau propria resurecţie.

În aproape şapte ani de operaţiuni militare în Afganistan, nu a fost capturat nici un membru Al-Qaeda (dovedit ca fiind) nu neapărat pentru că nu se doreşte neaparat acest lucru, ci pentru că gruparea nu este atât de extinsă şi organizată pe cât se crede. E formată din mercenari plătiţi, fanatici din diferite ţări musulmane şi mă îndoiesc că logistica oferită de banii lui Bin Laden a putut instrumenta atacurile din septembrie 2001.

Ridicarea unei grupări extermiste islamice la un nivelul răului absolut a putut legitima controversata politică americană a războiului preventiv care are în spate asumpţia că poţi interveni militar împotriva unei grupări sau a unui stat pe baza ideei pericolului pe care acestea le pot constitui într-un viitor oarecare.
Ideile neoconservatoare s-au bazat pe o politică a fricii, pe o idee imaginată a terorii pe care societatea occidentală trebuie să o resimtă pentru a rămâne unită.
Astfel, s-a creat mitul unei vaste retele internaţionale de terorism a cărei luptă globală încearcă să submineze fundamentele lumii civilizate. Când cetăţenii nu mai rezonează la idealurile şi promisiunile politicienilor clasici, este nevoie de un nou tip de politică bazat pe frică şi teroare.
Cine îşi imaginează cele mai sumbre ameninţări, acela va câştiga.

Noul tip de politică neoconservatoare încearcă reintroducerea categoriilor morale de bine şi rău în acţiuni precum embargou economic, atacarea unui stat fără acceptul Consiliului de Securitate al ONU şi falsificarea de dovezi, iar când aceste distincţii sunt folosite în mod unilateral şi obtuz, în mod cert lumea nu va deveni mai sigură.

Ca să nu risc cuvinte mari, afirm în încheiere că nu cred că autorităţile americane sunt inocente cu privire la atentatele de la 11 septembrie, la fel cum nu cred într-un război al ciocnirii civilizaţiilor.

A se vedea/citi:
No End in Sight (2007)
The Power of Nightmares: The Rise of the Politics of Fear (2004) – fragment YouTube

Web of Deceit: The History of Western Complicity in Iraq, from Churchill to Kennedy to George W. Bush
by Barry Lando – link amazon
Endgame: Blueprint for Global Enslavement (2007) – link YouTube

Două gemene supuse unui experiment timp de o zi.
Primei i se dă de dimineaţă să asculte muzică ritmată, optimistă şi mobilizatoare. Apoi o pun să urmarească câteva filme cu final fericit, câteva comedii etc.
Cea de-a doua trebuie să asculte nişte melodii triste şi melancolice, iar apoi urmează o sesiune de filme de dragoste cu final nefericit.

După jumătate de zi de tratament prelungit, li se dau nişte bani pentru shopping.
Prima bate câteva magazine şi face o mulţime de cumpărături. Filmată în această excursie pare o persoană bine dispusă, hotărâtă şi mulţumită de achiziţiile ei.
Cea de-a doua geamănă a bătut o mulţime de magazine, a cumpărat puţin şi s-a declarat nemulţumită de achizitiile ei:
“Parcă nu sunt eu însumi, nu ştiu ce am azi”

La finalul zilei, între fizionomiile şi stările de spirit ale celor două surori era o diferenţă ca de la cer la pământ.

Despre cum poate fi indus optimismul şi respectul de sine sau despre cum oamenii deprimaţi nu sunt buni consumatori?

Search. Copy. Share. Forward. Send. Multiplicare, retransmitere, copiere, reproducere. Autostrăzi de comunicare, magistrale de informaţii, implozia copyright-ului clasic.
Monopol asupra capsulelor cu informaţie. The Oil of the 21st Century. Bariere financiare în calea informaţiei, taxele de protecţie a secretelor.

Cum pot închide un bit de cultură, cum pot pune într-o cutie o unitate de informaţie pe care ţi-o ofer apoi în schimbul unei taxe?

Indiferent cum şi dacă plătim pentru creaţia şi munca cuiva, suntem piraţi ai timpului celuilalt. Provocarea este cum să-ţi rezum timpul petrecut în dezvoltarea unei idei. Un film de câteva luni, îl văd în două ore. O carte la care ai muncit un an, o citesc într-o zi.
Am consumat timpul tău, am transformat un fragment din viaţa ta în putere, în cunoaştere.

Îţi trebuie o lună să vezi toate filmele lui Woody Allen, ai nevoie de câteva luni pentru a te familiariza cu limba sanscrită şi poţi oferi câţiva ani din viaţa ta studiind Patristică, de exemplu. Rezumi, topeşti timp, introduci un surplus de cunoaştere.

User generated content.
Pentru a face parte din societatea viitorului, trebuie să produci, să generezi, să distribui. Cine nu generează, cine nu introduce un surplus de cunoaştere, cine nu dă mai departe, nu există.

Am un vis pe care încă nu l-am împlinit, însă pentru care încerc să merg mai departe.
Am un vis pe care l-am uitat de zeci de ori şi l-am regăsit de alte sute de ori.
Am un vis la înălţimea căruia sacrificiile şi recompensele par simple mofturi.

Am un vis care mă diferenţiază de o euglenă verde, uneori de tine şi alteori de mine.

Am un vis pentru care acum cinci ani măturam o sală de net în Iaşi, iar acum trei ani ştergeam mesele la Mc-ul din Dristor. Un vis care oferă unicitate unei vieţi şi putere unui destin.
Un vis dincolo de iluzii şi deziluzii. Dincolo de amăgiri şi autoamăgiri.

În fiecare clipă, în lume mor mii de Moşi Crăciun şi se nasc alte zeci de mii de Moşi Crăciun.

Oameni din jurul nostru. Prieteni, amici, iubiţi. Secrete, obsesii, ciudăţenii, căcaturi. Maculatură, un site bun.

cu atât pierzi mai mult atunci când câştigi, aici se termină ghilimelele citatului, este ideea mea de a încerca încă o dată să valorific creator perioada estivală.
În biografia mea, vara echivalează cu perioada mediocră a scuzelor, a pauzelor, a vacanţei prelungite şi a lenei. Vara reprezintă paritatea echilibrată negativ între ce sunt şi ce pot fi. Nici un tragism, nici un dezechilibru demn. Doar o blazare asemănătoare turaţiei la ralenti coroborată cu cea mai subţire vară financiară.

În 2 Mai, pensiune, două zile, Micul Golf. Lipsit de mare, 2 Mai pare un sat oarecare din oricare judeţ al ţării. Citind în cameră Julian Barnes, gândindu-mă la recenta despărţire. Au trecut aproape două luni; au trecut ani sau au trecut câteva zile? Lipsindu-te de imaginea de sine pe care celălalt ştia să ţi-o creeze. Doza zilnică de injecţie afectivă.

Îmi place muntele mai mult, însă am nimerit de două ori la mare.
“De ce pielea albă era considerată un semn de nobleţe?”
“Vreau să mă bronzez şi eu ca tine”
“Oamenii cu pielea albă îmi par că au o imunitate suspectă”
“Eşti negru ca un tractorist”

Mergând pe jos din Vamă în 2 Mai. Miezul nopţii. Răcoare. Ea cu hanoracul meu, eu cu şalul ei.
“Sper să nu-mi cadă ouăle.”

Cum să fim fericiţi în cuplu.
“Uite, intimitatea este contactul absolut. Ceva comentarii?”
Reţete, tablete, pastile. Cum să te simţi în largul tău cu necunoscuţi, cum să scrii un roman în două săptămâni, cum să transformi orice vacanţă într-o prelungită şedinţă de terapie.

“Doriţi cazare?”
“Nu, o să dormim în stradă”
Rechini imobiliari, delfini imobiliari, meduze imobiliare.

Nud.
“Dă-ţi jos slipul, hai că nu se uită nimeni ciudat la tine”

“Ţi-ai uitat cumva piciorul pe frână? Sper că nu!”

Acesta este un post istoric şi fără precedent. Mi s-a întâmplat un lucru uimitor, dragă Mădălina. Mă adresez ţie pentru că încă te blestem pentru întrebarea pe care mi-ai pus-o acum câteva zile. Te blestem pentru că am avut cel mai ciudat vis, iar protagonista lui este Andreea Bălan.
Pentru că nu eu am ales visul, ci el m-a ales pe mine şi pentru că n-a ţinut cont deloc de anvergura mea intelectuală, am să-l împărtaşesc aici cu tot riscul unui penibil dezastruos pentru campania de imagine în care mă aflu de când m-am născut.

Scena I: Între blocuri, pe iarbă mă joc cu mingea cu Andreea Bălan. Aflu că e o fostă vecină din copilărie şi că e pasionată de fotbal. Pasăm mingea, glumim, râdem, ne simţim bine, începe să-mi placă de ea. La un moment dat îmi zice:
– Ştii, lumea crede că vedetele pop sunt inabordabile, însă nu e asa. Eu sunt foarte naturală, îmi place să mă simt bine.
Zic şi eu ceva, simt unde bate, mă simt atras de ea, la un moment dat ne trezim îmbrăţişaţi şi deja ştiu ce urmează.

Scena II: Nimerim într-o universitate, trecem prin aule şi holuri imense şi ajungem într-o sală de conferinţe. Mă uit în jur curios, o aulă mare, cu tablouri de lemn cu personalităţi, mobilier futurist. O îmbinare între clasic şi modern îmi zic. Andreea este îmbrăcată în pantaloni negri şi cămasă albă. Începem să ne sărutăm, face referire la o discuţie anterioară despre sex şi apoi o văd urcându-se pe o masă.

Se aşează în genunchi pe masă, îşi descheie câţiva nasturi de la cămaşă şi deja intuiesc ce doreste să facă.  Mă apropii sau mă trage, îmi deschei cureaua sau mi-o descheie ea, nu e sigur. Cert este că urmează un sex oral pe cinste.

Totul însă durează câteva minute, undeva pe unul din holurile din jurul sălii de conferinţe se aud paşi. Mă opresc, Andreea este dezamăgită, mă îndrept către una din uşi să verific dacă poate fi încuiată şi tocmai atunci intră un profesor la vreo 40 de ani.

Îmbrăcat la cămaşă cu ecuson, cu o geanta neagră, intră, se uită în spatele meu, înţelege situaţia, îmi zâmbeşte amabil şi-mi face semn că el doar va tranzita sala de conferinţe (ceea ce şi face într-un final). Deşi totul a durat câteva zeci de secunde, toată scena mi s-a părut că durează o veşnicie.

Revin către Andreea, însă iar aud zgomote. Pe uşa pe unde a dispărut profesorul, apar trei persoane. Un chinez, o femeie şi un cauzacian. Înteleg că vor să ia liftul, observ uşa unui lift la mijlocul sălii si, deşi le fac semn să plece şi să caute un alt lift, totuşi rămân să aştepte liftul ăsta.

Totul s-a petrecut într-un mod civilizat. Au observat situaţia erotică între mine şi Andreea (ea era tot pe masă, aşteptându-mă), au zâmbit, au chemat liftul şi-au plecat.
Eu deja mă enervasem şi i-am spus Andreei să schimbăm locul. Să luăm liftul, să-l blocăm între etaje şi să ne-o tragem în el. Nu vrea, insistă să rămânem acolo, mă trage iar înspre ea şi când să se întample iar fericirea mea, pe uşa apare vară-mea.

Deja nu mai pot de draci. Ştiam că vară-mea n-o suportă pe Andreea Bălan (vară-mea e o tipă inteligentă, a terminat jurnalismul, iar acum lucrează într-o firmă de PR) şi deja anticipam reacţia ei. Mă ia deoparte şi îmi bate obrazul:
– Cu asta ai ajuns să ţi-o tragi!?

În fine, vară-mea venise acolo să-mi ceară nu ştiu ce favor, îi spun că nu pot s-o ajut acum, sunt ocupat etc., însă nu înţelege:
– Tu totdeauna ţi-ai vazut de ale tale şi când îţi cer şi eu ajutorul, mă laşi baltă…

Mă simt aiurea, ştiu că vară-mea are dreptate, mă uit către Andreea (care stătea lasciv întinsă pe masă), o văd cât de plină de dorinţă e şi mă întreb dacă doar mie mi se pot întâmpla faze din astea. Să fiu întrerupt de la un sex pe cinste, să se întâmple tot felul de evenimente absurde care să mă împiedice să mă simt bine, tocmai când o vedetă pop…

Atât de revoltat mă simţeam pe de o parte, atât de jenat pe de cealaltă parte, ştiam că vară-mea are dreptate şi ştiam că într-un final va trebui s-o ajut şi s-o las pe Andreea acolo, încât mă trezesc.

M-am trezit cu sentimentul că cineva m-a lovit în moalele capului. N-am nici o treabă cu Andreea Bălan, nu mi se pare o tipă sexy, nu mă uit la tv şi astfel am fost scutit de apariţiile şi videoclipurile ei şi n-am mai avut de mult vise cu teme erotice.

Psihanalizându-mă puţin, mi-am adus aminte că citisem o ştire în care ea declara că îi place mult sexul, însă Am trecut peste o asemenea ştire cum trec pe lângă multe ştiri pe care le citesc accidental. Cui nu-i place sexul?
Aşadar, nu îmi explic cum o ştire neutră a putut să se topească în subconştient şi, prin nişte legi misterioare ale minţii, să se manifeste într-un asemenea vis, am nevoie de câteva opinii de specialist în acest caz.

Cu privire la protagonista, acest vis mi-a lăsat impresia că Andreea Bălan este o tipă ok şi simpatică şi sper ca staff-ul ei să nu se simtă insultat de acest articol, căci toată situaţia este ciudată şi pentru mine. E ca şi cum Stephen Hawking ar visa-o pe una din fetele de la Cheeky Girls.

Este stupefiant.

Ceva este diferit la un individ care are încredere în sine. Dincolo de farmecul dejagat, există ceva favorabil care se aliniază în jurul lui. Încrederea în sine nu este doar o poziţionare personală, ci are loc şi o rearanjare a evenimentelor şi oportunităţilor întâlnite. Nu mă schimb doar eu, ci se schimbă totul în jurul meu doar pentru că am încredere în mine.

De regulă, încrederea în sine este corelată cu un act de credinţă (you gotta have faith). E nevoie de o miză pe termen lung pe care nu doar încrederea în capacităţile tale ţi-o poate oferi, ci mai ales încrederea în coerenţa universului, în buna aşezare a lumii.

Când este haos în jurul nostru, când totul ni se pare incoerent, încrederea în sine este la cote minime.

A avea încredere însemnă a conferi sens, înseamnă a crede că lucrurile/evenimentele pot avea un sens. Lipsa de semnificaţie a unui univers rece si haotic nu este o optiune teoretică, ci, pentru a o spune direct, este o alegere neinspirată de a te pozitiona faţă de tine şi faţă de lumea celorlalţi.

Dacă nu găseşti un sens în lume, dacă în această lume există şi ceilalţi, atunci nu e greu de observat mizantropia şi cinismul inerent unei lipse de încredere/credinţă.
Dacă îţi acorzi ţie un sens (suprema demnitate), acorzi celorlalţi acel grad de încredere (care de cele mai multe ori este un risc) care te aşează în acel univers plin de sens în care dorim să trăim cu toţii.

Există o strânsă legătură între câţi bani dai pe tine însuţi şi câte parale dai pe ceilalţi.Exemplificând, trebuie să te simţi jos de tot pentru a-i privi pe ceilalţi de sus. Oamenii au încredere în cei care au încredere în ei înşişi (e un truism) şi pentru că cineva care se preţuieşte pe sine, te inspiră să te preţuieşti pe tine.

În mod normal, evităm oamenii care nu se preţuiesc pe ei pentru că nu preţuiesc nici pe ceilalţi şi pentru că nu ne oferă ocazia unui sens. Dă-mi un sens, dă-mi o poveste, dă-mi încredere e motto-ul de care avem nevoie. Aici se regăsesc prieteniile şi iubirile.

Astfel, oferta e simplă şi e lipsită de filozofie: ori zburzi plin de încredere, ori rămâi în subsolul propriului suflet.

Titlul este inspirat de:

Azi fac în mod stupefiant 28 de ani şi aş dori să mulţumesc familiei, prietenilor şi cititorilor acestui blog. Mulţumesc lui Andrei Crivăţ pentru gest, mulţumesc trilulilu.ro pentru script.
Aş dori de asemenea să mulţumesc în avans tuturor site-urilor care îmi vor trimite pe mail urarea cu pricina, sunt alături de mine şi acest lucru contează.

A fost un drum interesant până acum, însă cursa abia începe.
Şi o melodie pe măsură, ceva cu minunile care nu se vor opri să se întâmple: