Neoconservatorii si ameninţarea islamică

0 Flares 0 Flares ×

Leo Strauss credea în anii ’50 că relativismul secolului XX (incluzând scientismul, istoricismul) este vinovat de deteriorarea societăţii moderne şi de insuccesul politicilor liberale. În Cetatea şi Omul, plecând de la Republica lui Platon, Strauss se întreabă dacă nu cumva fiecare guvernare are nevoie de câteva mituri – minciuni nobile – pentru a menţine coeziunea societăţii şi a oferi membrilor ei un scop general.

Great Society era un program de măsuri iniţiat de administraţa Johnson – continuat de Ford şi Carter – menit a rezolva problemele drepturilor civile, combaterea sărăciei, reformarea sistemului sanitar şi a educaţiei. Printre criticii acestui program s-au numărat şi o serie de tineri intelectuali, apoi politicieni, care sunt văzuţi drept iniţiatorii mişcării neoconservatoare care acum domină politica americană.

În critica politicilor liberale din anii ’60 şi ’70 – care nu au reuşit să evite căderile sociale, să prevină sărăcia şi infracţionalitatea crescândă – neoconservatorii şi-a găsit legitimitatea ideilor lor.
Au criticat ideea liberală că societatea este bazată pe credinţa în libertatea individuală argumentând că tocmai această libertatea subminează orice bază morală a societăţii. Când invidizii sunt liberi, îşi urmează propriile scopuri egoiste, iar acestea duc la o stare de conflict. Suspiciunile lor de îndreptau câtre optimismul liberal şi îşi enunţau criticile cu privire la bazele filozofice ale ideilor liberale.

Dorinţa lor era să oprească dezintegrarea socială prin descoperirea unor mituri şi găsirea unui ţel comun la nivel de societate şi nu le-a fost greu să resemnifice ideea Americii ca naţiune unică şi agent al binelui al cărui rol este de a lupta împotriva răului în lume.
Acel rău era Uniunea Sovietică, iar acest focus de politică externă putea reda americanilor încrederea în sine (pierdută în Vietnam şi în eşecul politicilor liberale din anii ’60 şi ’70) şi îi putea uni sub sceptrul singurei forţe a binelui în lume.

Aceşti tineri neoconservartori au avut prima şansă de a-şi pune în practică ideile în timpul administraţiei Reagan. Pe atunci, politica externă americană era structurată pe ideile lui Henry Kissinger. Un tip pragmatic, bun negociator, nu credea în mesianisme, iar demersurile sale se bazau pe considerente practice, iar nu ideologice. A instrumentat SALT ce a dus la destindere a relatiilor ruso-americane şi tot el a iniţiat apropierea de China comunistă

Neoconservatorii din administraţia Reagan – acelaşi Dick Cheney, acelaşi Donald Rumsfeld – nu au mai agreat această linie diplomatică de compromis şi pragmatism şi au făcut tot posibilul pentru a institui o nou mesianism a politicii externe americane. Uniunea Sovietică era răul absolut, iar rolul SUA în lume este să lupte în numele binelui, să răstoarne dictatorii şi să instituie democraţia în lume.

Ideea lor centrală în anii ’80 era că ruşii nu respectă tratele de neproliferare, se înarmează feroce, iar ţelul lor este să atace America. Toate rapoartele CIA care indicau o Uniune Sovietică în prag de colaps financiar erau ignorate, iar neoconservatorii au reuşit în ultimii ani ai lui Reagan să imprime administraţiei sale o linie mai intransigentă în relaţia cu Uniunea Sovietică.
Unul din miturile neoconservatorilor este contribuţia lor majoră la căderea Uniunii Sovietice – iar nu erodarea sistemului din interior.

În anii ’90, răul a fost repede găsit în persoana lui Saddam Hussein şi în terorismul islamic. Dictatorul irakian a fost răsturnat în 2003, iar terorismul islamic constituie pericolul central pentru ordinea lumii civilizate în fruntea căreia se află SUA.
Lui Saddam i s-au trecut cu vederea masacrarea diferitelor populaţii şi nerespectarea drepturilor omului,  nu i s-a iertat politica sa anti-americană şi invadarea Kuweitului, însă abia în anii 2000, o dată cu revenirea neoconservatorilor la putere, s-a dorit cu adevărat înlăturarea sa.

Mitul terorismului islamic este unul fascinant. S-a exagerat în mod continuu forţa şi unitatea sa, s-a diminuat rolul pe care politicile Vestului l-a avut în stârnirea diferitelor fanatisme şi în finanţarea diferitelor fracţiuni. Jihadul musulman nu este o idee care însufleţeşte în mod unitar şi constant lumea musulmană, iar forţa acesteia a fost în permanenţă exagerată de neoconservatori pentru a menţine un focus al politicii externe şi a legitima acţiuni militare care conform dreptului internaţional se califică drept agresiuni.
Nici acum la 5 ani de la invadarea Irakului nu există dovezi ale legăturilor între regimul laic al lui Saddam Hussein şi extermismul islamic al Al-Qaeda.

Al-Qaeda este o grupare teroristă finanţată în mare parte de Osama Bin Laden – care nu este capul mişcării – care, în ciuda atentatelor din anii ’90 din Egipt şi Algeria, nu a reuşit să convingă populaţia musulmană de legitimitatea idealului său suprem – instituirea unui stat islamic.
Liderul său spiritual este Ayman al-Zawahiri.

Înainte de atentatele de la WTC, Al-Qaeda era o mişcare extermistă, destul de ecletică cu câteva tabere de antrenament în Afganistan care se bucura în mod evident de protecţia talibanilor. Bombardaseră cu câţiva ani înainte câteva ambasade americane, avuseseră centrul de operaţiuni în Sudan, iar acum fugiseră în Afganistan unde îşi încercau propria resurecţie.

În aproape şapte ani de operaţiuni militare în Afganistan, nu a fost capturat nici un membru Al-Qaeda (dovedit ca fiind) nu neapărat pentru că nu se doreşte neaparat acest lucru, ci pentru că gruparea nu este atât de extinsă şi organizată pe cât se crede. E formată din mercenari plătiţi, fanatici din diferite ţări musulmane şi mă îndoiesc că logistica oferită de banii lui Bin Laden a putut instrumenta atacurile din septembrie 2001.

Ridicarea unei grupări extermiste islamice la un nivelul răului absolut a putut legitima controversata politică americană a războiului preventiv care are în spate asumpţia că poţi interveni militar împotriva unei grupări sau a unui stat pe baza ideei pericolului pe care acestea le pot constitui într-un viitor oarecare.
Ideile neoconservatoare s-au bazat pe o politică a fricii, pe o idee imaginată a terorii pe care societatea occidentală trebuie să o resimtă pentru a rămâne unită.
Astfel, s-a creat mitul unei vaste retele internaţionale de terorism a cărei luptă globală încearcă să submineze fundamentele lumii civilizate. Când cetăţenii nu mai rezonează la idealurile şi promisiunile politicienilor clasici, este nevoie de un nou tip de politică bazat pe frică şi teroare.
Cine îşi imaginează cele mai sumbre ameninţări, acela va câştiga.

Noul tip de politică neoconservatoare încearcă reintroducerea categoriilor morale de bine şi rău în acţiuni precum embargou economic, atacarea unui stat fără acceptul Consiliului de Securitate al ONU şi falsificarea de dovezi, iar când aceste distincţii sunt folosite în mod unilateral şi obtuz, în mod cert lumea nu va deveni mai sigură.

Ca să nu risc cuvinte mari, afirm în încheiere că nu cred că autorităţile americane sunt inocente cu privire la atentatele de la 11 septembrie, la fel cum nu cred într-un război al ciocnirii civilizaţiilor.

A se vedea/citi:
No End in Sight (2007)
The Power of Nightmares: The Rise of the Politics of Fear (2004) – fragment YouTube

Web of Deceit: The History of Western Complicity in Iraq, from Churchill to Kennedy to George W. Bush
by Barry Lando – link amazon
Endgame: Blueprint for Global Enslavement (2007) – link YouTube

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

15 thoughts on “Neoconservatorii si ameninţarea islamică

  1. Ionut Garbea

    No end in Sight
    http://video.google.com/videoplay?docid=6182969183854471645&hl=en

    The Power of Nightmares
    partea 1
    http://video.google.com/videoplay?docid=2798679275960015727&ei=0HShSKDuCaOk2AK0h6WtDw&q=the power of nightmares part 1&emb=1

    partea 2
    http://video.google.com/videoplay?docid=4602171665328041876&ei=unShSNndMIKG2gKfvf0b&q=power of nightmares&emb=1

    partea 3
    http://video.google.com/videoplay?docid=2081592330319789254&ei=unShSNndMIKG2gKfvf0b&q=power of nightmares&emb=1

    Endgame
    http://video.google.com/videoplay?docid=6970918667972418051&q=AJD21-3223X9053R- ENDGAME – ALEX JONES – Blueprint for Global Enslavement FULL is:free

    Si ar fi interesant de aruncat un ochi si la un scurt metraj, The Shock Doctrine
    http://www.youtube.com/watch?v=kieyjfZDUIc

    Reply
  2. zbucium

    banuiesc ca ai rumarit sa tratezi doar relatiile dintre lumea islamica aflata in conflict deschis cu civilizatia euro-atlantica.
    despre iran ce spui?

    Reply
  3. fcb

    aha. şi neoconservatorii din Rusia… cu ei ce e? de când are Rusia dreptul să ocupe teritoriul unui stat suveran. de ce nu se face din Federaţia Rusă noul vechi duşman. am dat ieri pe CNN şi era un nene care parcă recita versuri din declaraţia lui Putin. triste vremuri când în S.U.A. se recită mantre de la Moscova de genul: ruşii eliberatori… bla bla bla etcetera.

    Reply
  4. fcb

    păi eu ce ziceam. e acelaşi lucru cu diferenţa că unii au pretins întotdeauna că respectă libertatea ca valoare supremă pe când ceilalţi n-au ascuns niciodată faptul că vor să fie stăpânii altora.

    Reply
  5. dragos c

    Daca sunt de acord cu ceea ce ai spus despre neoconservatori, cu razboiul rece si cu gogorita retelei imbatabile de terorism, imi vine greu sa cred ca ea se aplica si pentru WTC. Nu cred ca americanii sunt chiar asa. E-adevarat, au impuscat 2 iepuri – au mai supt niste petrol din Irak si au gasit un dusman comun pentru, cum bine zici si nu stiam despre, razboiul preventiv. Insa vad acum o oarecare contradictie intre relativismul “absolut” al corectitudinii politice americane – care inabusa teribil orice bun simt – si dualismul schizofren bine-rau (ce-i un tipar de gandire inca de la sfantul pavel).
    Civilizatii diferite exista, nu si o ciocnire, cu-atat mai putin violenta.

    Reply
  6. Laur

    Politica externa hollywoodiana si polarizarea relatiilor externe ale SUA sunt cei doi factori care l-au reales pe Bush junior in fata lui Kerry in 2004. De altfel intreaga campanie electorala a lui Bush in 2004 a fost construita in jurul conceptului de “presedinte de razboi”.

    Faptul ca administratia republicana si neoconservatoare a avut de-a face (sau nu) cu atacul din septembrie 2001 este mai putin relevant. Ce mi se pare important este felul in care aceasta administratie a exploatat respectiva oportunitate pentru a realiza cateva obiective majore. In primul rand s-a folosit de acest pretext scapa de regimuri incomode in zone de importanta strategica pentru SUA. In al doilea rand a reusit sa majoreze substantial bugetul de aparare, semnificativ diminuat de catre Bill Clinton, si a revitalizat o industrie a apararii concentrata preponderent in maini conservatoare. De altfel industria apararii a contribuit semnificativ la bugetul electoral al lui Bush in 2000 si 2004 – pentru ca in 2008 sa treaca in tabara democrata si sa o sustina pe Hillary Clinton. In al treilea (si poate cel mai important) rand, a reusit sa focalizeze publicul american pe probleme de politica externa, si asta in detrimentul unor probleme interne de factura preponderent liberala, cum ar fi mediul, sanatatea, politica de imigratie etc.

    Cat ce priveste “razboiul impotriva terorii”, acesta constituie o gaselnita absolut geniala a neoconservatorilor: un concept suficient de generic si difuz incat sa nu necesite obiective si planificari stricte in strategia de aparare a SUA, dar in acelasi timp suficient de puternic incat sa poata fi folosit pentru a justifica masuri restrictive in ochii opiniei publice – vezi “Patriot Act”, TSA etc. Acest asa-zis razboi este deja unul din cele mai importante puncte de discutie in actuala campanie electorala republicana, si va continua sa fie folosit atata vreme cat va ramane credibil pentru electoratul american.

    Reply
  7. Adrian Ciubotaru Post author

    dragos, m-am ferit să fiu categoric cu privire la 11 septembrie, am spus doar că autorităţile nu au fost inocente. Nu ştiu sigur dacă a fost un “inside job”, cum mulţi zic.

    Laur, ai punctat foarte bine, îţi mulţumesc.

    Reply
  8. jez

    Wherever it is blood look for the bloodline

    (daca dai search pe fraza asta pe google, apar niste lucruri interesante, dar e mult de sapat)

    Reply
  9. Ilie Catrinoiu

    Francis Fukuyama e singurul neocon care nu este de acord cu razboiul din Irak. In fond, el arata ca Dick Cheney si Donald Rumsfeld NU SUNT neoconservatori sau conservatori. “Hegemonia luminata” e opera celor de la the Weeckly Standard , Kagan si Kristol, asa zisi neoconservatori, insa “convertiti” din trotkism prin anii 60-70. Invazia Irakului a fost programata de Kagan si Kristol inca din anii ’90.

    E interesant de vazut ca neoconservatorii sunt de acord cu razboiul din Irak, in timp ce conservatorii nu sunt.

    Oricum, Fukuyama a schitat deja in “America la rascruce” noua politica externa a Americii. Am observat ca Obama, desi e la stanga spectrului politic, nu il ignora deloc pe Fukuyama in ceea ce priveste noua politica externa a Americii dupa esecul din Irak, cladit pe un munte de minciuni. America va renunta la violenta si va trece la diplomatie – singura stategie care a avut succes in politica externa a Americii in sec 20. Zvonurile care spun ca America va invada si Iranul sunt nascociri inconstiente.

    Cu Coreeea de Nord lucrurile stau mult mai delicat…

    Rusia mi se pare o epava a carei singura arma e santajul cu Gazprom.

    Reply
  10. fish

    fa o vizita la
    http www jihadwatch org

    si spune in continuare ca’s basme inventate de neoconi sau alte “categorii sociale”

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *