– Oricum, a fost frumos!
– The chase is better than the catch
– Am pierdut admirabil.
– A eşuat, dar ce frumoasă i-a fost prăbuşirea!

Accentul acesta pe prealabilul rezultatului, mă trimite mereu cu gândul la o idee măreaţă şi mioritică gândită de Constantin Noica care spunea că există o superioritate a celui învins asupra celui învingător. Pe o scară a valorilor morale şi culturale, cei învinşi sunt adevăraţii căştigători, victimele sunt mai presus decât călăii, iar torturaţii au un ascendent în faţa torţionarilor.

Este o idee mioritică pentru că se încadrează în aceeaşi logică: dacă acţiune îţi este defavorabilă, schimbă-i sensul de interpretare. Dacă e moarte, fă-o nuntă. Dacă e laşitate, de fapt a fost eroism. Dacă ai fost pasiv şi deja consolat, de fapt ai fost un martir.
Această inversare de sens (legitimă până la un punct) îmi sună extrem de funerar:
– Tocmai am aflat că voi muri mâine, însă e bine, căci îmi era dor de o experienţă palpitantă.

Rezultatul contează, indiferent cum o întorci când eşuezi, când pierzi. Nu este o logică pragmatică, ci doar una de bun simţ. Câştigatoarea morală a mondialului din Germania 2006 a fost Franţa. Francezii au jucat mai bine, au dominat, au avut posesie, au avut ocazii mai multe, au avut scăriţa lui Zidane etc., însă cupa au luat-o italienii. Ei au câştigat, ei au sărbătorit. Punct.

Cursa e frumoasă, însă estetica ei nu face diferenţa la final.

În încheiere, doua trimiteri:
Se strâng semnături pentru arestarea lui Iliescu
Documentele mineriadei

“Bine, hai… vorbim” este o formulă frecventă de despărţire la telefon, pe messenger sau faţă-n faţă. Un salut inertial aruncat între prieteni, cunoscuţi şi parteneri ocazionali de sex.

“Bine, oricum mai vorbim şi vedem…” expresie ce presupune nu doar o dorinţă ingenuă de comunicare, cât multitudinea de canale şi prilejuri în care ne putem întâlni. Adică chiar dacă nu ne vedem şi nu interacţionăm zilnic, există o mare şansă să dăm unul peste celălalt. La o conferinţă, la o terasă, printr-un mass message pe messenger. Suntem atât de aglomeraţi de mijloace de comunicare încât într-adevăr probabilitatea de întâlnire a crescut calitativ, căci “M-am revăzut cu un prieten vechi, am schimbat banalităţi şi cam atât” nu este o situaţie rară sau ciudată.

Ne-am nişat sistemul de interactiuni sociale. Petrecem mai mult timp alături de oameni de serviciu, alături de oamenii din “industrie”, alături de partenerii de afaceri decât cu prietenii buni, familia sau chiar iubita. Sentimentul de vacanţă pe care ţi-l dau cei dragi… vacanţă-destindere sau vacanţă-timp pierdut-ineficient-pasiv.

“Vorbim” poate ascunde şi o ipocrizie sănătoasă din punct de vedere social. Expresia lasă un loc generos subînţelesului relaţiilor umane. Nu prea ne despărţim de foşti colegi de muncă sau de prieteni pe care nu-i mai frecventăm cu “Să fim sinceri, o să ne vedem întâmplător, iar berea promisă n-o vom mai bea niciodată şi oricum avem interese, cercuri şi priorităţi diferite”.
Nu. De obicei, menţinem iluzia igienică a unei continuităţi în relaţiile noastre. “Vorbim, poate ne potrivim şi mergem la mare într-un week-end”. Deşi “vorbim” nu acoperă sansele slabe de revedere sau frecvenţa redusă ale viitoarelor întâlniri, oferă totuşi senzaţia unei lumi coerente.

Pe de altă parte, nu e vorba de un joc dublu. Foloseşti “vorbim” şi cu prietenii buni (cu care nu te vezi în fiecare zi) şi de cele mai multe ori chiar vorbiţi. Este doar rezumatul grăbit al unei stări de fapt şi de spirit.

În ultimul timp, mi-am format un exerciţiu sau un obicei să răspund la telefon cu “Hei” jovial şi suprinzător în sens bun (ce bine c-ai dat un semn!)
– Hei, chiar mă gândeam să mai ieşim şi noi.
– Hei, ce mai faci?

Genul ăsta de întâmpinare (pe care eu o simt tonică) se produce la un nivel de disponibilitate care deja poate cataliza o revedere, o întâlnire, o conversaţie inspirată.

Mă gândeam azi la aceste formule intermediare pentru că o mare parte din zi ne-o petrecem între, într-un spaţiu intermediar, într-un domeniu al intervalului ce te face să te întrebi de multe ori, dacă puse cap la cap, bucăţelele de timp şi oameni, formează un traseu, o orientare sau doar o curgere haotică şi lipsită de sens a fluxului de timp, oameni şi viaţă.

Trei zile la rând Cristian Boureanu a apărut în diferite emisiuni la Realitatea TV şi a repetat acelaşi mesaj:
– dacă alegi Sorin Oprescu, alegi Ion Iliescu
– I de la Independent vine de la Ion Iliescu (cel care a chemat minerii)
Miza este clară: asocierea lui Sorin Oprescu cu personajul Ion Iliescu în mintea electoratului bucureştean

A apărut trei zile la rând (luni, marţi şi miercuri) şi a repetat cu orice ocazie (cu aceleaşi cuvinte) acelaşi mesaj.

Sunt un telespectator naiv care decriptează greu afinităţile unui post, însă ieri nu m-am putut abţine să nu observ un lucru: de-a lungul a patru ore, prin studiourile Realitatea s-au perindat preşedintele Traian Băsescu (sub marca”Analiza Preşedintelui”, preşedinte care s-a comportat ca un subtil agent electoral), Gheorghe Flutur (vicepreşedinte PD-L) şi Cristian Boureanu, membru al aceluiaşi partid. Toţi trei şi-au focusat mesajul de susţinere a candidatului Blaga, toţi proclamând victoria PD-L şi toţi atacându-l pe Sorin Oprescu pe baza legăturii sale cu Ion Iliescu.

O adevărată lecţie de comunicare politică: au repetat toţi trei acelaşi mesaj, au atacat toţi trei în aceeaşi direcţie şi au proclamat la unison succesul partidului PD-L şi toţi trei au refutat atacurile veninte din tabăra lui Oprescu (atacuri ce susţineau o legătura morală şi nu numai între Blaga/Băsescu şi mineriade).

Cu dedicaţie pentru cineva drag:

versuri

Şase dimineaţa. Cafea, ţigări Marlboro şi laptop Dell. Singurul lucru normal din această ecuaţie este trendul descendent al PRM şi prezenţa în Consiliul General al Municipiului Bucureşti a partidului lui Becali. Bufonii îşi dau ştafeta.

Un studiu al unul academician american făcut pe ultimele 6-7 mandate la Casa Albă a ajuns la concluzia că preşedinţii americani şi-au onorat în jur de 60% din promisiunile electorale. Clinton, de asemenea, s-a încadrat în acest tipar istoric.
In mod cases, he at least tried to make good on his promises.

Aseară, la Realitatea, Videanu intră în direct şi-şi afirmă încrederea că Vasile Blaga va rezolva problemele Bucureştiului, prin care mentionează şi traficul. “Trafic” creat şi de incompetenţa actualului primar. Îţi sparg capul şi apoi încerc să te conving că […] cutare doctor este mai bun decât altul.

E-o lume minunată în care veţi găsi
Numai copii.

Any Given Sunday, revăzut zilele acestea, mi-a reamintit acel discurs motivaţional în prag de alegeri.
“We claw with our fingernails for that inch. Because we know when add up all those inches, that’s gonna make the fucking difference between winning and losing! Between living and dying!”

M-a uimit declaraţia dezamăgită a lui Ludovic Orban. Dez-amăgirea trăda o amăgire iniţială atât de mare? Orban ar fi un bun şef de ONG, iar nu de organizaţie de partid. Indiferent cât de mare ţi-a fost înfrângerea, indiferent cât de mari ţi-au fost aşteptările, nu trebuie să te arăţi atât de acrit şi doborât.

31% prezenţă la vot. Primul român s-a dus la vot, al doilea român s-a dus la Schimb de cărţi, iar al treilea român a stat în faţa televizorului pentru a vedea estimările din oră-n oră a prezenţei la vot.

EMO vine de la E Moldovean?

Votaţi-mă, nici nu ştiţi ce pierdeţi!

Prin clasa a V-a sau a VI-a. Vacanţă de vară la bunici. Băteam cu văr-miu toate dealurile din jur căutând insecte si gâze. Pentru insectar. Piesele de rezistenţă le constituiau fluturii. Găseam prin fânaţuri toate culorile şi toate mărimile de fluturi. Îi prindeam cu tricoul şi apoi îi presam între paginile unui caiet.

În împrejurimile satului excursia noastră nu era numai una geografică, ci şi una istorică.
Exista movila lui Stefan cel Mare, o ridicătură de pământ în formă de potcoavă de unde vechii moldoveni semnalizau prin focuri venirea invadatorilor. Movila era destul de departe de sat, mergeai mult pe jos, însă priveliştea de acolo merita tot efortul.

Era atât de bine amplasată, lângă Drumul Păcurii (vezi Descrierea Moldovei), încăt vedeai totul pe o rază de 30 de km. Vedeai lunca Tazlăului dinspre Tescani, vedeai Moineştiul şi vedeai satele din nord dinspre Piatra Neamţ. Cu asemenea movile strategic amplasase, nu-i de mirare că moldovenii aflau foarte repede de năvala turcilor sau a tătarilor.

O altă excursie istorică era la drumul vechi. În anii ’70, traseul a fost schimbat, astfaltul s-a aruncat în altă parte, iar drumul vechi a rămas o simplă rută pentru a ajunge pe dealurile din jurul satului.

Drumul vechi, ne povestea bunicul, în ultimii ani de război era plin de maşini şi tancuri nemţeşti. În retragerea grăbită a armatei germane în faţa ofensivei ruseşti. În graba lor, coloanele germane lăsau arme, maşini şi obiecte casnice (zeci de ani mai târziu, maşina de cusut luată de la soldatii germani era încă funcţională)

La un moment dat, când bunicul era la cosit, un soldat neamţ rătăcit pe acele dealuri, a apărut de nicăieri şi l-a întrebat unde este Berlinul.
– După deal, tot înainte.

La ceilalţi bunici, în satul Bucşeşti (a se căuta personalităţile care s-au născut şi au copilărit în zona Poduri), povestea centrală era una cu haiduci.

În a doua jumătate a secolului XIX, o bandă de haiduci din care facea parte şi o fată era renumită în zonă. Haiducii au fost prinşi, închişi, iar după mulţi ani, fata (acum o femeie bătrână) a fost singurului supravieţuitor. Bântuia împrejurimile satului căutând peştera unde în tinereţile ei prietenii ei haiduci ascunseseră comorile. Pădurile crescuseră, relieful se schimbase şi nimeni n-a putut găsi acea peşteră.
– Şi acum, în padure , există acea comoară.

Bunica era adolescentă în timpul războiului. Îmi povestea că soldaţii germani erau bărbaţi frumoşi, urmăreau de peste gard balurile din sat şi ofereau ciocolată fetelor. Despre ruşi a păstrat o amintire mai puţin plăcută.

Era cu sora ei la cules cireşe, pe deal, când un tanc rusesc şi-a schimbat traseul şi a început să tragă către cireş. Când monstrul de metal ajunsese sub copac, fetele deja se pişaseră pe ele de frică.
Din tanc au ieşit căţiva soldaţi ruşi care au început să râdă zgomotos.

O reclamă prezentă peste tot, un produs promovat intens şi uneori agresiv te face să cumperi produsul? O promovare agresivă şi implicit scumpă transmite mesajul că respectiva firmă este eficientă (îşi permite un buget imens pentru promovare), iar respectivul produs este bun (de vreme ce atrage atât de multă încredere din parte celor care-l promovează?

Cu alte cuvinte, un buget imens pentru reclama unui produs însemnă că […] compania scoate bani din vânzarea produselor sale, implicit produsele sunt bune?

Încerc să-mi dau seama dacă astfel stau lucrurile în domeniul comercial şi dacă acest tipar (translaţia de la un buget mare la calitatea produsului) poate fi transpus la realităţile unei campanii electorale?

Susţinerea excesivă pe care o are un candidat poate crea în mintea electoratului conturul viitorului câştigător? Faptul că se bagă mulţi bani într-un candidat implică mesajul că aceste este văzut deja câştigător de un anumit grup puternic? Îi vezi bannerele peste tot, îl vezi la ştiri şi la emisiuni, vezi că poate desfăşura mulţime de resurse pentru campanie şi atunci ai tendinţa să-l votezi pentru ca îl simţi deja câştigător, pentru că este susţinut de oameni puternici?

Dacă se bagă atât de mulţi bani în fundul lui înseamnă că e bun de ceva!

Dacă un candidat are o susţinere mare, are o campanie opulentă şi e prezent peste tot, nu spun toate aceste lucruri despre eficienţa şi organizarea partidului care îl susţine?

Normal că susţinerea financiară a campaniei unui candidat spune multe lucruri despre favorurile pe care acesta le are de împărţit (dupa alegerea sa) grupurilor de interese.

Normal că sursele de finanţare a unei campanii nu sunt transparente şi legale, însă de vreme ce un candidat a reuşit o asemenea manifestare de forţă în campanie, aceasta nu înseamnă că va reuşi acest lucru şi pentru proiectele primăriei sale?

În timpul campaniei lui Bill Clinton, cineva i-a atacat soţia, iar replica acestuia a fost extrem de dură. Strategii lui au spus că mesajul transmis a fost următorul: Dacă un asemenea candidat se luptă atât de bine pentru onorea soţiei lui, nu se va lupta la fel de energic pentru problemele naţiunii şi atunci când va ajunge preşedinte?

Dacă un orăşel de provincie este invadat de bannerele roşii ale PSD-ului pentru susţinerea candidatului propriu care de multe ori a fost prins cu mâna-n sac, dar care totuşi duce o campanie coerentă şi agresivă, câte sanşe există să câştige un alt candidat impins de o campanie săracă, implicit incoerentă?

Am văzut azi pe site-ul lui Codruţ Ştefănescu o prezentare jenantă: un tânăr care spune lucrurilor pe nume. Păi, de acest lucru avem nevoie de la un viitor primar care nu este luat în braţe nici măcar de trustul Intact? Avem jurnalişti care spun lucrurilor pe nume, avem bloggeri, avem lideri de opinie care spun zilnic lucrurilor pe nume, însă de la un primar aşteptările sunt altele.

De la un primar se cere eficienţă şi sunt aproape sigur că electoratul român este mai tolerant cu cei care fac lucruri, dezvoltă proiecte şi fură decât cu un primar care spune lucrurilor pe nume, nu are susţinerea nici unui grup de interese şi nu face nimic.

Un alt exemplu: în Iaşi actualul primar Gheorghe Nichita (PSD) va câştiga alegerile în ciuda acuzaţiilor de corupţie (era cunoscut drept un corupt încă de pe vremea când era director la RAJAC), în ciuda licitaţiilor trucate, în ciuda contractelor păguboase.
De ce? Pentru că pe anumite nişe populiste s-a dovedit a fi eficient, iar acum în campanie Iaşul este împânzit cu bannere PSD care îl susţin.

P.S.: Articolul de mai sus este încercarea mea lipisită de culoare politică de a înţelege anumite lucruri.

Un jurnalist nu are voie (moral şi profesional) să îndemne publicul să nu se prezinte la vot. Este prostească acest gen de atitudine care instigă la ireponsabilitate o populaţie ce încă se străduieşte să devină electorat. Sau cetăţeni.

Citisem articolul şi am trecut cu vederea atitudinea editorialistului şi probabil nu mi-aş fi amintit de miza reală a alegerilor, dacă nu aş fi citit la Sorin Tudor articolele Dezinformatorii de opinie şi, de mare angajament, Despre imbecili şi imbecilitate.

Există un anumit tip de dezamăgire nesănătoasă faţă de politicieni. Dezamăgirea apare când aşteptările sunt prea mari, sunt prost direcţionate sau sunt înşelate, iar dincolo de toate acestea, un vot dezamăgit sau scărbit este unul periculos.

Într-adevăr, nu poţi face educatie civică cu o lună înainte de alegeri şi nu poţi încuraja orbeşte prezenţa la vot, însă trebuie să te străduieşti să discerni nişte oferte electorale, nişte programe politice şi, la urma urmei, nişte simpatii sau încrederi.

Unul din imperfectiunile sistemului democratic este că, o dată instalat într-o funcţie printr-un vot general, alesul nu poate fi taxat în derapajele sale de-a lungul mandatului de acelaşi simplu cetăţean care l-a ales. Decât după patru ani. Decât prin vot.

Timp de patru ani nu poţi controla un primar sau un consilier local pentru că deja ţi-ai delegat încrederea alegându-l. Modul cum acesta îşi gestionează funcţia depinde de sprijinul politic (iar nu cetăţenesc) de care se bucură şi de bunul lui simţ.

Mijloacele de coerciţie asupra unui ales, o dată acesta votat, sunt minime pentru că în mijloacele legitime de presiune publicul nu se implică. Acest lucru este cu atât mai valabil în teritoriu unde în majoritatea cazurilor presa locală este cumparată sau lipseşte cu desăvârşire, unde interesul cetăţeanului este şi mai scăzut.

O populaţie scârbită, cu aşteptări joase cu privire la politicieni, este mai impresionabilă decât o societate civilă atentă şi implicată in procesul electoral.
Dacă tot eşti dezamăgit, astfaltarea propriei străzi în prag de alegeri ţi se va părea un lucru mai bun decât nimic.
Dacă tot nu te interesează, îi vei lasa pe ceilalţi să decidă pentru tine şi, după ştim cu toţii, ceilalţi nu-ţi vor binele în aceeaşi măsură în care ţi-l doreşti tu însuţi.

Să spui că toţi fură şi toţi mint este lipsit de fundament de vreme ce te aduce într-un blocaj de alegere. Dacă toti politicienii sunt ticăloşi, atunci nu votez pe nimeni. Cineva totuşi va vota, cineva totuşi va câştiga alegerile, iar tu îţi vei continua inerţial viaţa în cadrul aceleaşi comunităţi care a ales pentru tine cum s-a priceput.

Nu-mi place amarul pe care tinerii din jurul meu, unii dintre ei foarte inteligenţi, îl afişează cu privire la un mecanism democratic – votul şi cu privire la o componentă necesară a sistemului – politicienii.
Ştiu că global există o curbă descendentă referitoare la prezenţa la vot, însă cred că suntem o democraţie prea tânără pentru a ne permite luxul scârbirii şi al indiferenţei.

Atâta vreme cât numărul românilor care au votat la Dansez pentru tine este comparabil cu numărul celor care se vor prezenta la vot, atâta vreme cât un brad artificial scoate mai multă lume în stradă într-o zi decât orice marş sau iniţiativă de bun simţ, sunt curios câţi români asteaptă mai degrabă Campionatul European de Fotbal decât alegerile locale în luna iunie.

Merită a fi citite ultimele articole ale lui Adrian Cristea.