Unii au stickere în baie pe care scrie Sunt cel mai bun, alţii işi notează citate din clasici, însă eu am facut următorul poster şi deja simt cum mi-a îmbibat ziua de bună dispoziţie. Pentru a-l vedea mai mare, daţi click pe poză.

Zâmbetul fals scade imunitatea şi creşte gradul de stres. După concluziile pertinente ale unui psiholog german, mascarea sentimentelor reale prin zâmbet dăunează sănătăţii.

Dincolo de aceasta, practica prelungită a zâmbetului fals dăuneză tonusului, respectului de sine şi, la urma urmei, identităţii proprii. Nu e nevoie să fii moralist pentru a-ţi da seama de riscurile forţării zâmbetului.

Dacă nu este împins cu încredere şi sinceritate, zâmbetul se răzbună pe purtător.

Este un fapt ştiut că într-o campanie, canditaţii slăbesc. Dincolo de turneele prin teritoriu, dincolo de logistica companiei, stresul psihic (cauzat de fortarea anumitor trăsături care ar fi trebuit să fie naturale) îşi spune cuvântul. Cât de greu este să zâmbeşti autentic tot timpul, o ştiu la fel de bine şi agenţii de vânzări şi oamenii politici.

Decât un zâmbet fals, mai degrabă unul lipsă.
Aici este un zâmbet bun, aici este un zâmbet autentic, iar aici este unul fals, rezultatul unui efort.

Ca multe lucruri frumoase din noi, şi zâmbetul nu are nevoie de efortul tău pentru a se manifesta, nu are nevoie de o stare prealabilă de deliberare. Apare sau nu apare.

Avea vreo 24 de ani, l-am luat de la Unirii până în Titan. Dupa două minute mi-a spus că-i supărat pe prietena lui.
– Sunt cu ea de patru ani, am  luat-o de fată mare şi în iunie trebuie să ne căsătorim.
Supărarea venea din faptul că ea dorea să plece să muncească în Italia. Are un văr acolo care i-a promis că-i găseşte de muncă.
– Şi proasta vrea să se lase şi de şcoală, şi mai are un an…

Câştigă în jur de 32 de milioane de lei vechi, adică aproape 900 de euro.
– Îmi place taximetria. Uite, crezi că e mai bine de ăla care lucrează într-o vulcanizare sau într-o spălătorie auto? N-am un şef care mă fute la cap şi sunt propriul meu stăpân.
– De ce să mă duc printre străini să lucrez? Nu mi-e bine în ţara mea? Nu se moare de foame în România…
Douăsprezece ore pe zi, de luni până vineri, iar sâmbătă de noapte. Duminică liber.

– Sunt de patru ani cu ea, iar acum îmi face figuri? I-am zis că dacă pleacă, o bat de-o nenorocesc. Ce? Îi strică să termine şcoala? Eu doar taximetrie ştiu, însă nu mă plâng. Poţi să câştigi un ban frumos şi-n ţara ta…
Dincolo de salariu, îşi tragea minim 500.000 lei vechi pe zi.
– Crezi că mi-ar conveni să am un şef? Să-mi zică să mai stau peste program, să am ore neplătite, să ţipe la mine. Ţie ţi-ar conveni lucrul ăsta?

Eram îmbrăcat într-un tricou galben şi în nişte pantaloni de trening suflecaţi până aproape de genunchi.
– Câte femei bune am văzut azi pe stradă! Mamă, mamă! Îţi vine să înnebunesti…

Eram într-o biserică mare şi se auzea un şuierat în jurul pereţilor. Ştiam ca atunci cand şuieratul se va opri, eu voi putea sa zbor în biserică. Însă pentru a opri şuieratul, trebuia să mă concentrez cumva, trebuia să am un anumit tip de gânduri. Dacă alt soi de gânduri m-ar fi invadat, ştiu c-aş fi căzut imediat din zborul meu.

Visul e mai complicat. În jurul bisericii erau păduri unde se dădeau tot felul de petreceri şi unde se întâmplau tot felul de lucruri oculte (crime, ritualuri, senzaţie de groază etc.). Când am intrat in biserică ştiam ca zborul meu e periculos (puteam să fiu ispitit de anumite gânduri şi să mor prăbuşindu-mă, însă în acelaşi timp ştiam ca zborul meu dă energie forţelor bune care luptau în pădurile din jur împotriva acelor activităţi ciudate care-mi aminteau de Twin Peaks.

M-am trezit la şase dimineaţa şi nu-mi venea să cred. Lumina de afară era vânătă, îmi era frig, iar visul a părut atât de real şi lung.

****
Eram într-un tren plin cu tineri care tocmai trecerea într-o curbă pe un pod imens. Mă uitam pe geam şi vedeam cum roţile trenului abia se ţineau pe şine. Îmi zic că totul e ok, că nu are cum să cadă de pe şine şi încerc să-mi iau gândul de la asta. La câteva secunde după, în timp ce îi priveam pe ceilalti călători, timpul s-a oprit. Gata, mi-am zis, voi muri, trenul a sărit de pe şine şi ne vom răsturna în apă. N-am apucat să văd ce se mai întâmplă, stiam că clipa aceea suspendată nu va dura mult, căci m-am trezit. Afară era dimineata, 5:30.

Eram pe la Universitate şi mă îndreptam către Cişmigiu când am văzut pe twitter mesajul lui Adrian Mironescu. Mi-am zis să trag o fugă şi până acolo. Ajung, lumea era adunată în jurul unei mese. Adrian, la fel.
Mă aşez pe un scaun şi-i dau un sms. Uită-te în spate. Îl primeşte, se uită, ne zâmbim, mai stau două minute şi o şterg.

De pe drum îi dau mesaj la care îmi răspunde şi-mi urează şi el baftă. Am ajuns în Cişmigiu zâmbind.

*****
Azi m-am simţit mistic.

Ştiu că e greu o săptămână întreagă, dar haideţi s-o susţinem!:)

Total lipsit de ironie, Marius Tucă e simpatic. Am fost pe drumuri ieri şi am aflat de pe twitter. Am vazut editorialul şi am citit poziţia lui Gramo. Am pierdut o oră, am scanat pleiada de reacţii din “blogosferă”, însă următoarele rânduri pot fi doar nişte simple comentarii la articolul lui Gramo.

În mod evident, editorialul lui Tucă nu se ridică la înălţimea unei dezbateri cu argumente. Frazele “gata să sară de gîtul primului concept care să-i scoată din anonimat” şi “nişte onanişti ca toţi onaniştii care se ascund la adăpostul anonimatului” ignoră principiul non-contradicţiei. Ori ne ascundem ori dorim să ieşim din anonimat?
Este doar un exemplu din acel stufăriş de retorică şi stilistică numit, din raţiuni didactice, editorial.

Reacţia lui Iulian Comănescu nu este la obiect (a inventat nişte asumpţii în spatele editorialului lui Tucă – suprapunerea de sens între bloggger şi jurnalist este locală, însă e posibil să ştie mai multe) şi, deşi multe din opiniile lui sunt pertinente, nu mi-au plăcut insinuările sale. Câtă greutate, în economia discuţiei, poate avea faptul că Tucă a lucrat cândva la un aprozar?
După clovn, doamnelor şi domnilor, urmează omul cu barbă care merge pe o bilă în timp ce ţine o focă pe nas. E de râs, nu-i aşa?

Nu mi-a plăcut provocarea lui Arhi, căci este asimetrică: enumerările gen nu mă cheamă Tucă, nu mă cheamă Ciutacu, nu mă cheamă Cabral sunt cel puţin puerile. Numele lor înseamnă ceva într-un anumit domeniu nu pentru că fonetica acestor nume ar fi fost de la sine o valoare, iar acest lucru ar fi un dezavantaj pentru noi, bloggerii – micii anonimi, ale căror nume nu înseamnă nimic, ci pentru că oamenii din spatele acestor nume au un fundal, un background, un c.v în spate: ani de experienţă şi de muncă, anumite rezultate, o anumită legitimitate în pătrăţica lor ş.a.
Noica a trebuit să fie cineva pentru ca eu să fi auzit de el şi să-l numesc un nimeni. Numele Noica nu deschide uşi în studiul filozofiei doar pentru că are trei vocale!

Ce-i drept, editorialul lui Tucă a lovit în multe orgolii şi totuşi printre umorile sale a spus abrupt ceea ce ştim cu toţii: este multă maculatură, este multă pleavă printre bloguri şi multe din ele nu ne interesează. Însă acest lucru nu ne îndreptăţeşte la generalizări şi judecăţi de valoare în gol. Nu poţi fi pe patul de moarte şi în acelaşi timp să observi, în stil maiorescian, greşeala unei silabe în plus într-un vers.

Haideţi să luam postările unui blogger de 16 ani şi să i le tocăm zilnic de la înălţimea unor criterii logice, din prisma relevanţei jurnalistice, din prisma activismului civic, a încălzirii planetei şi a scăderii pieţei imobiliare din Statele Unite, ca să vedem ce? Care-i poanta?

Dacă Marius Tucă şi-a dorit o asemenea obiectivitate fără miez şi fără ţintă (judecând un fenomen complex după nişte criterii avortate), atunci editorialul său este neonest.

Dacă reacţia lui Marius Tucă este răuvoitoare şi ţintită, atunci acei bloggeri vizaţi (ce poartă cruciade împotriva anumitor jurnalişti) nu se pot decât bucura. Au reuşit să enerveze. În această ipoteză, editorialul lui Tucă este irelevant pentru noi, celalţi bloggeri.

Dacă reacţia lui Tucă este pur şi simplu neştiutoare într-un mod candid, atunci editorialul nu merită decât un zâmbet de înţelegere.

Dincolo de toate acestea mi-a plăcut atitudinea senină a lui Cristi Manafu: anumite bătălii sunt pierdere de vreme, let’s move on.

În încheiere, aş dori să reamintesc nişte lucruri simple: nu există sentimentul bloggeristic al fiinţei, iar onanismul nu se citeşte în ADN, la fel cum nimeni deocamdată n-a descoperit celule care predispun către jurnalism.
Relax!

Am inventat acum câţiva ani Nepalul. Iniţial am perpetuat aceasta invenţie între prieteni, însă abia apoi am observat miza ideii. Nepalul era România la puterea minus doi. Auzeam o ştire românească şi căutam exagerarea ei în rău şi penibil în varianta nepaleză.
Nepalul era spaţiul imaginar unde lucrurile se puteau afunda şi mai tare, raiul imperfecţiunilor de moft, Balcanii imaginari care ne flata, prin comparaţie, mica noastră cultură şi eternele noastre metehne.
O alteritate culturală care ne tonifia, care ne îndemna să nu ne văicarim naţional soarta.

Idealul meu era să mă plimb pe străzile din Kathmandu fără ca nimeni să nu-şi dea seama că sunt român. Mă imaginam simţindu-mă acasă vizionând un film nepalez dublat în maghiară şi titrat în neoelveţiană, navigând dintr-un internet cafe local şi folosindu-mă de precarul sistem de transport în comun.

Nepalezii erau în medie mai saraci decât românii, îşi cumpărau ţigări făcând credite, iar salariul unui nepalez middle class era de zece nuci de cocos pe lună. Să te tot simţi frustrat financiar ca român:

-Ieşim mâine în oraş?
-De ce?
-Să ştiu dinainte să-mi împrumut nişte haine din vecini, îi spune un nepalez unei domnişoare.

Plângeam cuprinşi de emoţie artistică citind poezie contemporană nepaleză, căutam de zor tratate de fenomenologie nepaleză, invidiindu-le în acelaşi timp statisticile: 1 din 19 nepalezi are telefon mobil, 175.000 de conexiuni la internet la o populaţie uşor mai mare decât a României.

Dacă sufeream de inaniţie, ne gândeam că de cele mai multe ori mâncam zilnic balanţa comercială a Nepalului.
Dacă cultura română ni se părea că nu era promovată în lume, ni-l imaginam pe regele Nepalului într-o conferinţă de presă vorbind despre programul spaţial naţional şi ne trecea orice durere.

Când am intrat în NATO, exultam de bucurie că doua batalioane de securişti (de la secure) nepalezi au invadat China suna mai neverosimil decât un regiment de infanterişti români pe biciclete asediază New York-ul, SUA capitulează.

Celebrul virus ni-l imaginam nepalez. Iţi trimite un mail în care te salută şi se introduce pe sine. Iţi explică că este un virus nepalez şi datorită condiţiilor precare din ţara lui nu a putut fi creat mai performant. Te roagă să te prefaci că eşti terifiat de prezenţa lui în mailul tău, iar ca să-i dai satisfacţie mândriei lui de virus te roagă la fel de amabil să-ţi ştergi câteva fişiere din calculator.

Din acel joc în care Nepalul era un Flatland contemporan remixând tipare anecdotice somaleze şi albaneze, a rămas o nostalgie care îmi smulge şi acum un zâmbet şi următoarea întrebare pe care o arunc aici ca o provocare ludică:

Dacă unui nepalez îi este refuzat accesul într-un restaurant parizian pe motiv că are nasul prea mare, nu-i aşa că mărimea nasului său va fi asumată ca o diferenţă culturală?

O firmă de detergenţi din Virginia a cumpărat un producător de băuturi răcoritoare, însă când firma şi-a pus sigla pe sticlele de sucuri, vânzările au scăzut dramatic. În urma unui sondaj, oamenii au zis că de la acea firmă – care producea în principal detergenţi – nu puteau cumpăra nimic, iertaţi traducerea, de băgat în gură. Câţi dintre noi am cumpăra conserve de ton pe care scrie Nokia?

La nivel de imagine şi într-o anumită măsură la nivelul esenţei, coerenţa este valoarea cea mai importantă. Greşelile coerente cu propria imagine sunt mai tolerabile decât, să zicem, faptele bune necoerente cu tine însuţi. Dacă m-aş apuca mâine să scriu review-uri despre maşini, chiar dacă am sa le scriu bine şi cu multă documentare, n-am să fiu crezut. Uneori este recomandabil să rămâi fidel propriilor imperfectiuni.

Ne bucurăm de multe interpretări care venim din partea celorlalţi, însă sunt coerente între ele? Există un fir care uneşte părerile bune pe care le au unii despre noi înşine şi părerile greşite pe care le au alţii?

Printre cioburile reflectate ale propriei imagini, te poţi pierde foarte uşor. În ochii celorlalţi nu poti să-ţi schimbi brusc şi radical algoritmul tău de funcţionare şi gradul tău minim de interese, căci nu vei mai fi recunoscut.
Câte are de îndurat un fotbalist de succes care brusc se lasă de fotbal şi se apucă de studiat sanscrita?

Parcă nu mai esti tu! Acest tu poate fi un fel de presiune de stagnare, poate fi o îngustare de orizont. Şi, să recunoaştem, uneori n-avem chef să fim noi înşine.

Există tot felul de pârgii prin care celorlalţi îţi creează ideea/iluzia unui eu permanent depunând zilnic mărturie la continuitatea identităţii sale. Dacă te-ai trezi mâine şi nu te-ar recunoaşte nimeni, încet-încet te vei îndoi de propria sănătate mintală şi apoi, chiar de propria ta existenţă.

Fiecare dimineaţă este o mică cosmogonie, un început de lume în miniatură în care te distrugi şi apoi te recreezi. La această recreere, ceilalţi au partea lor de poveste. Ceilalţi pot fi primul tău cerc de încredere, te recunosc ca fiind acelaşi, îţi amintesc propriul nume.

Avem nevoie de reperele oferite de ceilalţi, altfel am deraia, am abera. Pe de o parte, e riscul deraierii, iar de celalaltă parte este dezavantajul stagnării. Nu te poti aerisi când presiunea celorlalţi este prea mare decât vâslind împotriva curentului. Ceilalţi, ca indici de distanţă sau de apropiere, poartă totuşi inerţia imaginii tale.

Fiecare dintre noi, dincolo de dictatura şi inerţia propriei imagini, ne negociem eul şi ne negociem în permanenţă propria identitate. Nu suportăm să fim încadraţi la repezeală, nu vrem să fim citiţi unilateral, căci, la urma urmei, identitatea noastră e un proces continuu, iar propriul nume este o luptă zilnică. Cu ceilalţi, cu noi inşine şi cu propria noastră imagine despre noi inşine.