În ideea pornirii unui imperiu de consultanţă on line, am pus cu Andrei Roşca primele cărămizi creative pentru temeliile unui viitor politic, social şi cultural mai bun. Click pe poze:

Metrou. O tipa trăgând după ea o geantă de voiaj. Un tânar dintr-un grup începe s-o fluiere. Tipa face câţiva paşi, apoi se opreşte şi se întoarce calm:
– De ce te manifeşti aşa? Vrei să arăţi că eşti un tânăr necivilizat?
Tăcere.
Tipa işi reia drumul şi din nou este fluierată.
De data asta nu se mai întoarce şi exclamă deja enervată:
– Idiotenschaft!
Abia la auzirea acestui cuvânt am ridicat capul din Academia Caţavencu s-o privesc mai bine, altfel ar fi rămas doar o scenă destul de banală.

La masă, la o terasă mă trezesc vorbind:
– De fapt, problema noastră nu e cultura, care poate fi obţinută mai uşor, ci… civilizaţia, care se obţine având în spate un exerciţiu de sute de ani care acum ar fi creat deja nişte reflexe sănătoase.

Nu trec cinci secunde de la replica asta că lângă masa noastră apare o adolescentă caucaziană de origine romă care începe să danseze bezmetic spre deliciul celorlalţi participanţi la terasă. Nu a cerut nimic, a zâmbit prosteşte, a mai făcut câteva mişcări şi-a dispărut la fel de subit cum apăruse.

Nu pot decât să mă amuz amintindu-mi de acest “incident diplomatic” ce a avut loc intre beiul Algerului si consulul Franţei.
Ce s-a întâmplat de fapt?

În timpul Primei Republici (1795-1799), secătuită în visterie în urma campaniilor militare (Napoleon în Italia, Egipt), Franţa negociază un împrumut cu beiul Algerului în scopul unor importuri masive de grâu.
Contractul a fost onorat de partea algeriană şi toate au fost bune şi frumoase până când a venit vremea returnării împrumutului.
Napoleon refuzase pretextând dobanzile prea mari şi, abia in 1820, după multe negocieri, Ludovic al XVIII-lea a plătit jumătate din datorie, însă tensiunile nu s-au oprit aici.

În 1827, Franţa obţine concesiunea unui depozit din micul port La Calle (situat la 500 km de Alger) şi, spre a linişti îngrijorările beiului, promite prin intermediul consulului Pierre Duval că nu va fortifica portul.

Francezii au fortificat totuşi portul, afectând interesele beiului în regiune. Când acesta a aflat, a trimis o scrisoare guvernului francez prin care a cerut explicaţiile cuvenite. Nu a primit nici un răspuns.
S-a adresat atunci consulului Duval pentru explicaţii, iar când acesta a refuzat să răspundă, beiul n-a mai rezistat.

Si de aici începe legenda loviturii de eventai. Unii istorici susţin ca beiul l-a lovit pe consul cu coada eventaiului, alţii au argumentat că beiul doar i-a suflat eventaiul pe la nas, neatingându-l pe consul. Unele surse locale au indicat faptul că obiectul cu care consulul a suferit un asemenea afront nu a fost un eventai propriu-zis, ci mai degrabă un chasse-mouche (asemănător unei palete). Alte surse istoriografice indică faptul că, independent de acest incident, consulul Duval era oricum un caracter dificil şi arogant.

Dezbaterile încă se poartă pe acest subiect, însă urmarea a fost una cât se poate de serioasă. Franţa instituie o blocadă maritimă care nu are efect, iar in ianuarie 1830 se pune la cale o campanie militară. În iulie 1830 Algerul este cucerit de francezi, iar în câţiva ani Algeria devine colonie franceză.

Existau tensiuni anterioare între cele două părţi (miza comerţului pe Mediterana, scăderea veniturilor Algerului în faţa concurenţei grâului din ţările Europei de Est etc.), însă pretextului pitoresc al acelui război a fost o lovitură deloc simplă de… eventai care a rănit “onoarea Franţei”.

Surse:
French Algeria
Conquête de l’Algérie par la France
La légende du coup de l’éventail

Duminicile în parcuri trădează destul de interesant situaţia demografică şi dinamica socială a ţiganilor.
Herăstrău. Fum, mici, parc de distracţii, ţipete, kitsch vestimentar, telefoane răsunând a manele, senzaţie de cartier.
Cismigiu. Baloane, ţipete, grupuri, adolescenţi minoritari cu ochelari de soare gen Morandi.

Familii intregi, Mercedesuri negre, capi de familie mustăciosi, plozi îmbrăcaţi pitoresc, sedinţe foto familiale. Pe un colţ de alee, pe o bancă, lângă fântăna arteziană.

Uite-i în pline activităţi de recreaţie. Uite-i ieşind în centru, în parcuri, cu maşinile, cu tramvaiele. Uite-i vânzând vată de zahăr şi uite-i cumpărând vată de zahăr.
Nu sunt mulţi ca demografie, însă reuşesc sa fie mulţi în percepţia noastră.

Inchiriază bărci, însă nu-i vezi pe role. Au telefoane de ultimă generaţie, însă nu vezi nici unul cu un aparat foto.
Nu prea vezi ţigani cu skateboard sau bicicleta.
Nu vezi tigani participând la concursuri foto şi nu prea vezi rockoteci pline de ţigani.
Joacă bine fotbal, însă câţi ţigani jucând baschet aţi văzut?

Mă întreb dacă se poate face o legătură cu numărul hocheiştilor negri în NHL sau a piloţilor de culoare participând la NASCAR?
Nu mă gândesc la rasism, ci la anumite pârghii socio-culturale deţinute de o majoritate prin care o minoritate poate fi predestinată unui anumit stil de convieţuire, unor anumite predispoziţii la nivel de grup.

În clasa a VIII-a, dupa un vis frumos de câteva zile (sau săptămâni?) trăit alături de o fată care-mi întruchipa toate visele de atunci, într-o dimineaţă m-am trezit prost şi am rupt vraja. Am fost atât de laş încât am anunţat-o printr-un prieten, iar când am aflat că vine să mă caute acasă, am fugit pe nişte coclauri.
Într-un final m-a găsit şi încă mai văd acea imagine cu ea venind pe cărare, întrebându-mă cu lacrimi in ochi “cu ce ţi-am greşit?”

A fost mai dureros decât orice ce trăisem eu atunci. Nu-mi greşise cu nimic, însă ceva din mine mă tragea să fug de acea poveste frumoasă şi intensă.
Ceva din mine îşi dorea o disponibilitate, ceva din mine îşi dorea o inconştienţă, ceva din mine îşi dorea o fugă.

În lunile ce-au urmat, m-am îndepărtat de toţi prietenii de atunci, fata a suferit un timp, şi-a povestit drama într-o revistă la modă pe atunci şi într-un final a găsit un super băiat.

Povestea de mai sus e doar un preludiu la rândurile ce urmează. Am ideea că viaţa este cel mai bun pedagog, că ceea ce trăieşti tu însuţi la un moment dat poate da măsura chipului tău, iar când anumite tipare se repetă, înseamnă că undeva ai greşit.

De vreme ce viaţa este cel mai bun pedagog, când lucrurile încep să se repete, înseamnă că lecţia n-a fost învăţată. Că individul ce-a trecut prin (adică eu), a fost un idiot şi un inconştient.
Nu importă prin câte ai trecut, nu contează câte experienţe ai avut, contează ce ai învăţat din ele.
Contează ce-ai făcut tu cu ce-a făcut viaţa cu tine.

În acest post nu fac nici o aluzie la alte persoane şi alte situaţii, ci doar la mine însumi. Eu cu prostiile, dezechilibrele şi durerile mele şi am ales să scriu pentru că mi s-a părut mai uşor să nu scriu. Mi se pare mai greu să foloseşti scrisul ca un început de terapie şi am avut iluzia că nu mă feresc de lucrurile grele.

Sunt mai prost decât un animal. Animalul îşi este fidel propriului interes. Ghepardul aleargă, prinde gazela şi apoi nu mai mişcă nici un muschi în mod gratuit. Sprintul îl epuizează enorm, iar echilibrul caloric este o necesitate pe care si-o dozează în mod inteligent. Omul este singura fiinţa care îşi cheltuie energie în afara interesului propriu. Singura fiinţă care îşi trădează în mod constient (sau inconştient, funcţie de grila de valori) interesul. Care jonglează permanent cu instinctele sale de autoconservare.

Omul… e posibil să generalizez, e posibil să vorbesc de fapt despre mine, iar dacă inteligenţa este o chestiune de adaptare (dupa o definiţie behavoristă), atunci eu cu siguranţă sunt un tip idiot. Spun acest lucru pentru că-mi ştiu subteranele şi motivaţiile. Şi-mi permit să spun acest lucru pentru că nu judec pe nimeni atât de aspru cum mă judec pe mine.

Am avut o zi, apoi o seară şi acum când scriu, o noapte extrem de ciudată şi ar mai fi multe lucruri de zis, însă încă mai am prejudecata simţului ridicolului. Aş dori doar să mai spun că uneori cel mai mare păcat este să crezi că nu ai pe nimeni lângă tine.